Decembrie 1989 - Dezvăluiri în premieră

 

În premieră absolută, în ediţia specială a TVR 1 Decembrie Roşu: Dezvăluiri în premieră din „Dosarul Revoluţiei” – episodul Revoluţie sau lovitură de stat? din 22 decembrie 2022, realizatorul Mihai Rădulescu şi invitaţii săi ne-au adus noi dezvăluiri relevante, unele inedite, pentru confirmarea adevărurilor ascunse şi devoalarea secretelor murdare ale autorilor loviturii de stat din decembrie 1989.

Invitații menționați au fost: general de justiţie – magistrat Cătălin Ranco Piţu, procuror șef al Secției Parchetelor Militare de pe lângă ÎCCJ, istoricul Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european şi jurnaliştii de televiziune Cornel Mihalache şi Răzvan Butaru, poate cei mai dedicaţi şi obiectivi investigatori ai evenimentelor din Decembrie 1989.

În sinteză, noile informaţii, a căror valoare probatorie apare indubitabilă, privesc mai multe stări de fapt, dintre care menţionăm:

Ion Iliescu a convocat generalii Armatei, agenţi ai GRU, la un consiliu de taină unde Brucan a iterat că Armata este unicul suport al noii puterii, dar și că Armata a reprimat sângeros revolta populaţiei şi, pe cale de consecinţă, trebuie să apară cu imaginea nepătată. Ion Iliescu a preluat imediat ideea şi adresându-se generalilor vinovaţi de represiune, în calitatea sa de nou comandant suprem, a decis: Trebuie să luăm petele de pe voi şi să le punem pe terorişti (videograma 1.11.15) ;
Colonelul Filip Teodorescu a fost numit de directorul Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu, cenzor al serialului „Revoluţia Română în direct“ realizat de Virgil Tatomir şi Mihai Tatulici (videogramele 1.08.41 – 1.10.38);
Petre Roman a afirmat în 2007, cu prilejul unui turneu în opt state vest-europene, şi a scris în 2018 (în volumul memorialistic „Despre pasiune în vremuri de libertate“): Cel puţin o parte a ziselor acţiuni teroriste au fost, în realitate, diversiuni puse în mişcare de conducători ai Armatei confruntaţi cu acuzaţii dure pentru participarea Armatei la represiunea sângeroase a revoltei populare. Apoi, în anul 2022, din fotoliul de director general al Institutului Revoluţiei Române, a susținut o cu totul altă teză: A tras Securitatea (videograma 22);
Solicitarea sprijinului militar sovietic este dovedită de comunicate explicite cât se poate de clare şi repetat transmise de către Televiziunea Română şi Radio România (videograma 1.06.56)
Din videogramele mai sus enumerate, o vom prezenta, în transcriere, pe cea care reprezintă o ştire în premieră absolută, privind rolul de consilier – cenzor exercitat de colonelul Filip Teodorescu asupra serialului de televiziune „Revoluţia Română în direct“.

Răzvan Butaru: – Serviciile v-au bântuit încă din 1990, de la Revoluţia Română în direct…

Mihai Tatulici: – Da, aşa se întâmplă atunci când joci cărţi mari.

R.B. : – Aţi spus undeva în carte că în momentul în care aţi dezvăluit că Armata a tras, un anume Serviciu şi-a făcut datoria de a…

M.T. : – Nu un anume Serviciu, vă spun S.R.I-ul, proaspăt înfiinţatul S.R.I. După incidentul cu Gelu Voican Voiculescu şi primirea de către noi a celor care ne păzeau, conducerea Televiziunii a luat o decizie, că nu suntem responsabili de secretul de stat şi legislaţie şi trebuie să primim un consilier. Am primit o halucinantă sugestie cum să mă întâlnesc cu el: Vă veţi vedea la noapte la ora două în Piaţa Romană! Eu reprezentam o instituţie, Televiziunea publică, dar ăla ce instituţie o reprezenta la ora două noaptea în Piaţa Romană?!

Era vorba de domnul Filip Teodorescu, care tocmai ieşise din încălecătura de la Timişoara, din arest, puşcărie, ce dracu’ a fost. Era, în ghilimele, consilierul directorului Serviciului Român de Informaţii. Ne-am întâlnit noaptea, am vorbit, am stabilit că facem aşa….În sensul că îl sunăm şi-i spunem: Episodul e gata, joi veniţi să-l vizionaţi, dacă aveţi observaţii să avem timp să le operăm. Şi totul a mers bine, până când domnul consilier…

R.B. – Cenzor…

M.T. – …cenzor a început să fie nemulţumit de atitudinea noastră… Adică, am început să umblăm pe la Armată, să cerem de la Ministerul Apărării tot felul de chestii, să vedem imagini…

Quod erat demonstrandum! Consilierul-cenzor a intervenit la momentul în care Virgil Tatomir şi Mihai Tatulici erau pe cale de a deveni contravenienţi ai directivei comandantului suprem, Ion Iliescu, privind transferarea responsabilităţii Armatei pentru represiunea sângeroasă a revoltei populaţiei asupra teroriştilor, adică a Securităţii. În complinire, în emisiunea TVR 1 la care ne referim, domnul general de justiţie – magistrat Cătălin Ranco Piţu, procurorul şef al Secţiei Parchetelor Militare, a venit cu precizarea că sunt documentate consecinţele discursului lui Ion Iliescu prin care a acuzat furibund acele forţe bezmetice ale Securităţii, care, nu-i aşa, trăgeau din toate poziţiile. Acest discurs, mai precizează domnul general-magistrat, a fost dublat, dacă nu triplat, prin retransmitere de către televiziune, radio şi presa scrisă.

Pe seama scoaterii lui Filip Teodorescu din Penitenciarul de strada Popa Şapcă nr. 7 din Timişoara, menţionat de prin anul 1514 în „Analele Regatului Ungariei”, circula, zic unii, o legendă urbană, cum că Virgil Măgureanu i-a oferit libertatea şi absolvirea de acuzaţii dacă va omite orice fel de referire la prezenţa forţelor speciale sovietice în Timişoara.

Ca martor al unei convorbiri telefonice din 18 decembrie, dintre Filip Teodorescu şi Iulian Vlad, cu referire la evenimentele din ziua anterioară, cel din urmă l-a admonestat sever pe Filip Teodorescu pentru faptul de a nu fi executat integral ordinul interzicerii accesului în Timişoara a autoturismelor Lada cu turişti sovietici. Autoturisme noi, cu numere de înmatriculare în serie şi ocupanţi tineri, care au pătruns în oraş pe Calea Buziaşului. Poartă de intrare pentru care generalul Nuţă, adjunct al ministrului de Interne, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, nu a destinat efectivele necesare, motivând că nu mai dispune de personal. Dar nici Filip Teodorescu nu a făcut vreo diligenţă pentru o altă soluţie.

Eram dispus să depun mărturie în instanţă, despre acest episod, de natură a atesta că prezenţa forţelor speciale sovietice era o realitate. O realitate, de care, însă, aveam să-mi dau seama, instanţa nu era în mod real interesată, iar Filip Teodorescu mi-a pus în acoladă roşie paragraful din însemnările pregătite pentru proces, adnotându-l: Nu este cazul. Mi-a fost evident de ce nu era cazul, având în vedere cine şi cum preluase puterea, dar primisem şi un avertisment expres pe care generalul Militaru mi l-a făcut personal în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1990, în sensul că dacă voi mişca în front ori voi contraveni referinţelor pozitive pe care le are despre mine de la vecinul său, locotenent-colonel Gheorghe Stan, fost locţiitor al generalului Emil Macri, şeful Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice: „Dacă vreau te pot împuşca“.

Când am fost audiat ca martor în Dosarul decembrie 1989 de către echipa de procurori militari, din care făcea parte şi actualul şef al Secţiei Parchetelor Militare, mi s-a învederat că cercetarea exclude conexiunile externe. Mi-am spus, în sinea mea, că Parchetul va face, din nou, corvoada inutilă a lui Sisif.

Jurnalistul Răzvan Butaru spunea că adevărul mult clamat se află consemnat în volumul imens al documentelor generate de evenimentele din decembrie 1989, inclusiv – şi mai cu seamă – în presa timpului, completăm şi noi. O remarcă notabilă, făcută de un cunoscător. Dar, adăugăm, relevarea adevărului din muntele de steril necesită, pe lângă eforturile căutătorului gramului de aur din tonele de zăcăminte, abordări obiective, non partizane, eliberate de prejudecăţi, clivaje de logică şi inteligenţă, de gândire obstructivă, chiar rea-voinţă şi alte asemenea non criterii de investigare generate de sindromul Hodor.

Autor: Aurel I. Rogojan

Sursa: cotidianul.ro

Ce-am vrut să facem şi ce a ieşit?

 

După 32 de ani de la căderea unui regim dictatorial se cuvine să trag linie şi să se vadă cum au vrut românii să le arate ţara şi ce s-a realizat. Acelaşi rechizitoriu s-a făcut la 10, la 15, la 20 de ani, la un sfert de secol după ce a căzut Ceauşescu. S-a făcut şi la 30 de ani, dar se face şi la 32 de ani. Cu siguranţă se va face şi la 50 de ani, precum şi la un secol de democraţie. Din păcate marea parte a populaţiei nu are motive de satisfacţie.

Nu aşa îşi doreau românii să arate ţara lor când au ieşit cu milioanele în stradă şi au strigat „Jos Ceauşescu. Jos comunismul. Democraţie. Alegeri libere. Libertate”, şi aşa mai departe.

Sunt, în linii mari, aceleaşi slogane care se văd pe pancarte. Şi steagurile abordate au aceleaşi culori, roşu, galben, albastru.

Ce s-a schimbat? Clasa conducătoare, clasa politică. În locul tovarăşului prim secretar este domnul prefect. În locul tovarăşului primar este domnul primar. În locul comitetului de partid sunt domnii parlamentari. În locul tovarăşului miliţian este domnul poliţist, şi aşa mai departe.

În ciuda aparenţelor, schimbări majore au avut loc. Dar nu suficiente. S-a schimbat forma de guvernământ, instituţiile şi-au schimbat denumirile, dar în loc să se simplifice au devenit tot mai stufoase.

Pentru tot ce nu s-a făcut bine, pentru toate nerealizările sunt acuzate partidele, clasa politică la modul general. Oare aşa stau lucrurile? Numai clasa politică este vinovată? Realitatea este că principala vină o poartă statul. Ce este statul?

O fantomă, o abstracţie.  Nu l-a văzut nimeni şi nici nu o să-l vadă. Statul înseamnă totalitatea instituţiilor.  Câte instituţii sunt în România? Cine le poate număra?

Dacă înainte de 1989 societatea era împărţită în două, clasa conducătoare, partidul, şi clasa muncitoare, după căderea regimului comunist, a avut loc o adevărată diviziune a muncii.

Statul şi-a luat partea lui, oferind putere instituţiilor, întărind de la an la an instituţiile coercitive. Se vorbeşte despre 1,3 milioane de bugetari.

Acestora li se adaugă o întreagă clică, firme şi ONG-uri care parazitează instituţiile de stat. Este posibil ca numărul celor care nu produc să fie aproape egal cu numărul celor care produc, al celor care plătesc impozite şi taxe din care trăiesc neproductivii direcţi.

Poate părea nefiresc să vorbim într-un moment în care sunt comemoraţi cei care şi-au pierdut viaţa în decembrie 1989. Nu este nefiresc.

Nefiresc este că exact cei care s-au ridicat pe cadavrele martirilor, care îşi construiesc o carieră politică datorită căderii regimului totalitar, se grăbesc să depună coroane de flori în locuri care simbolizează eroismul unor persoane nevinovate.

Aşa cum scriam şi zilele trecute, în 30 de ani nu s-a creat un cadru adecvat marilor aniversări ale momentelor cu adevărat memorabile din istoria noastră.

După 1 decembrie 1918, zilele de 21 şi 22 decembrie au aceeaşi semnificaţie.

Un partid oportunist, AUR, s-a străduit să-şi aducă capital electoral pe seama martirilor din decembrie 1989. Nu a reuşit decât să işte un scandal cu implicaţii internaţionale. Forţând intrarea în parlament, protestatarii cu carnet de partid au vandalizat maşinile ambasadei SUA.

De ce s-a ajuns aici? Pentru că, la rândul lor, cei care au sarcina de a păzi o instituţie fundamentală a statului de drept, sunt şi tot un fel de protestatari.

Cu trei zile înainte protestau poliţiştii şi jandarmi, apoi apărau parlamentul de alţi parlamentari. Este doar un exemplu din multele de modul în care a fost gândită arhitectura statului român după 1989.

Totul trebuie refăcut din temelii. Asta ar însemna reformă structurală. Reformele, restructurările instituţiilor care funcţionează anapoda, care abuzează de puterea pe care le-a oferit-o clasa politică, ar însemna cel mai mare omagiu care poate fi adus martirilor căzuţi în decembrie 1989.

În rest, odihnească-se în pace, iar familiilor lor sincere condoleanţe.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Actualitatea unei scandări din decembrie 1989: „Vom muri şi vom fi liberi!”

 Pentru libertatea politică, economică şi religioasă s-a murit în decembrie 1989, când s-a strigat pe străzile din Timișoara, Cluj sau București: „Vom muri și vom fi liberi!” Numai adepții morții și neființei se luptă împotriva libertății religioase și a izvorului vieții. Tinerii din decembrie 1989 au înțeles că fără libertate suntem morți moral și fizic. Libertatea transcede constrângerile tiranice ale dictaturii.Omul fără libertate este mort. Istoriograful Constantin Portelli scria subliminal în „Metafizica istoriei”, încă din 1983, că forţele puterii, care vor să distrugă democraţia occidentală au reinventat frica faţă de moarte, ca premisă a desfiinţării libertăţilor şi drepturilor omului. Occidentul redescoperea frica de moarte, de parcă viaţa ar fi o prelungire nesfârşită, un perpetuum mobile de distracţii, bunăstare şi divertisment. Pe frica de moarte se construiesc sistemele totalitare de tip „1984” sau „minunata lume nouă”. Pr. Constantin Galeriu scria în revista „Miracol ’89”, prin 1999: „Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” Apocalipsa 13:8. Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Ȋnviere – în jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor. Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul”.

Întotdeauna m-a fascinat ce au strigat tinerii fără frică pe străzile Timişoarei, Clujului şi Bucureştiului: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cu piepturile goale în faţa gloanţelor armatei şi securităţii, aceşti tineri au înţeles că fără libertate nu este viaţă. Ce tinereţe curajoasă, faţă de tinerii generaţiei de azi, speriaţi şi închişi în case pentru o viroză pandemică periculoasă, dar cu o mortalitate totuşi de 0,6 la mie. Tinerii din decembrie 1989 au înţeles că fără libertate şi adevăr nu există viaţă, Sunt tineri care nu au mai ieşit din case din luna martie 2020, alţii nu s-au mai căsătorit, pentru că nu se fac nunţi s-au le-au fost frică să nu fie „răspândaci”, cum afirma un fost premier. Tinerii de astăzi şi-au predat fără luptă şi luciditate libertăţile în faţa unor restricţii faţă de un pericol de o mie de ori mai mic decât acela de a sta cu pieptul gol în faţa puştilor mitralieră ale militarilor şi securiştilor. În decembrie 1989 a fost, pe lângă o revoluţie socială pentru democraţie, şi o resurecţie religioasă. Tinerii au înţeles că fără Dumnezeu nu se poate construi o democraţie viabilă. Ei au fost „iluminaţi” în decembrie 1989, că frica indusă de sistemul totalitar şi represiv este motorul regimului comunist. Să învingi frica de moarte este primul pas spre libertate şi democraţie. Poetul Călin Nemeş a ieşit în centrul Clujului, cu pieptul gol în faţa gloanţelor soldaţilor pentru că a înţeles sensul lumii: fără libertate nu este viaţă. Frica de moarte este o inducere perfidă a regimurilor totalitare. De aceea când aud perpetuarea propagandei, ce a devenit o ideologie, privind frica de moarte, care scade cu 50 la sută imunitatea în faţa bolii, mă gândesc la eroii din decembrie 1989, care au înţeles că, doar atunci când învingi frica de moarte vei putea scanda: Vom muri şi vom fi liberi!” Orice regim totalitar se construieşte pe frică, orice democraţie pe libertatea de alegere. Când se reduce libertatea de alegere a cetăţeanului, prin restricţii excesive, atunci este dictatură, cum s-ar numi ea: comunistă, nazistă, militară sau sanitară. Întotdeauna, eroii sunt puţini şi aleşi. În decembrie 1989 a fost o excepţie!

Autor:Ionuţ Ţene

Sursa: NapocaNwes

De ce nu cred în contrarevoluţia Securităţii din Decembrie 1989!

 În vreme de coronavirus, când lumea stă mai mult închisă prin case am citit o carte interesantă şi ciudată în acelaşi timp „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor. Cred că în aceste zile apocaliptice poţi înţelege mai bine evenimente dramatice şi suspecte în acelaşi timp. Cartea e scrisă cu exces de informaţii în noul stilul istoriografic bazat pe documentele CNSAS. Cartea suferă de un stil greoi, care obliterează înţelesul mesajului subsidiar al Revoluţiei române din decembrie 1989. Ideea centrală este că Securitatea a fost principala instituţie (aproape singura) de represiune a Revoluţiei române din decembrie 1989, iar după 22 decembrie 1989 cadrele acestei temute instituţii au intrat în acţiunea „luptei de rezistenţă” pentru păstrarea regimului ceauşist şi salvarea cuplului dictatorial, pe baza politicii de apărare aprobate în 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către URSS. Defectul ştiinţific a unei cărţi construite doar pe dosarele CNSAS este că se preia ab initio doar viziunea istorică a celui care a produs documentele. Autorii vin cu o temă interesantă privind contrarevoluţia Securităţii, dar nu reuşesc în scris să o facă credibilă pentru că folosesc în special doar documente emise de fosta Securitate, inserate cu ceva mărturii orale sau rechizitorii de parchete. Această ideie a contrarevoluţiei Securităţii după 22 decembrie 1989 a fost vehiculată la începutul anilor 1990, dar treptat a fost înlocuită cu teoria amestecului sovietic în căderea regimului ceauşist. S-a venit şi cu ideea „turiştilor” sovietici implicaţi în teroarea de după venirea grupului Ion Iliescu – Silviu Brucan la televiziune, CC şi MAPN în după amiza zilei de 22 decembrie 1989, preluând puterea dăruită de generalul V.A.Stănculescu, membru în complot. Isteria teroristă care a dus la mai mulţi morţi după preluarea puterii de către CFSN ar fi fost produsă de „războiul fratricid” armată-securitate. Conform acestei teorii „teroriste”, anumiţi „turişti” sovietici ar fi acţionat pentru ca grupul pro-sovietic să preia puterea în haosul instituit. Interesant este că autorii susţin în genere că represiunea de la Timişoara şi apoi cea de la Bucureşti ar fi făcut-o doar securiştii din „lupta de rezistenţă” şi miliţienii, care s-au înfiltrat printre militari şi au tras izolat în demonstranţi pe străzi. Armata este în general scoasă din ecuaţia represiunii, iar principalii vinovaţi fiind instituţiile: Securitatea şi Miliţia. Teoria amestecului agenţilor străini şi a sovieticilor în special fiind indusă de generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii. Ceauşescu avea încredere doar în Securitate şi cadre ale Miliţiei spun autorii. Şi după data de 22 decembrie armata este „absolvită” de morţii din „războiul fratricid”, vina fiind aruncată pe trupele interne ale „luptei de rezistenţă”, care doreau salvarea lui Ceauşescu şi apoi regimul. Teoria, deşi susţinută de documente incomplete, nu este perfect credibilă, poate doar în parte. Securitatea, şi mai ales, Iulian Vlad erau foarte informaţi ce se întâmplă în Europa de est, iar comunismul era în cădere liberă pe continent. Securitatea, după ce venise Solidaritatea la putere în Polonia, Honecker căzuse în RDG, la fel şi Jivkov sau Husak, nu era atât de naivă să creadă că Ceauşescu va rezista ca şi Kim Ir Sen singur împotriva tuturor şi mai ales împotriva URSS-ului condus de Mihail Gorbaciov, care-l dorea înlăturat de la putere pe dictatorul român. În orice revoluţie din istorie, agenţii străini se implică. La fel a fost şi la noi, doar că dovezile sunt greu de obţinut în lumea secretă. Evident că securiştii ştiau că Ceauşescu va cădea, aşa că „lupta de rezistenţă” pentru păstrarea regimului nu avea rost. Şi un elev, ca şi mine, în decembrie 1989 la Cluj Napoca bănuia că Ceauşescu va cădea. Securiştii nu erau atât de proşti să moară cu „Ceauşescu de gât”, când însăşi Moscova îi ceruse plecarea de la putere. Aşa că eliminarea din ecuaţia revoluţiei a agenturilor străine, în special cele sovietice, sârbe şi maghiare nu au conţinut ştiinţific şi nici logică istorică. Asta nu înseamnă că poporul român sătul de dictatură, comunism, foame şi frig nu a dorit să înlăture regimul. Poporul în majoritatea covârşitoare a dorit căderea regimului comunist. Principalul actor al doborârii regimului comunist a fost poporul român, dar asta nu exclude implicarea unor agenţi străini, mai ales sovietici, care doreau impunerea la putere în Bucureşti a unei linii „perestroikiste” conduse de gruparea Ion Iliescu. Am studiat personal „revoluţia paşnică” din Leipzig, la faţa locului, despre carea am scris o carte, şi sunt documente clare ale implicării spionilor vest-germani din BND şi ai CIA. Sigur că după 22 decembrie 1989 au existat forţe sau celule ale securităţii care au acţionat individual împotriva victoriei revoluţiei, dar nu are logică susţinerea organizată a acestei teorii, pentru că securiştii ştiau primii că regimul şi Ceauşescu nu aveau cum să supravieţuiască. Chiar şi autorii îşi dau seama de forţarea teoriei şi pun „lupta de rezistenţă” pe timpul necesar pentru arderea dosarelor. Cauza e credibilă, dar nu să-l readucă pe Ceauşescu la putere, pentru că poporul nu-l mai dorea, iar securiştii ştiau cel mai bine acest lucru.

 Autorii intră în conflict ideologic şi cu rechizitorul procurorilor militari care susţin implicarea sovietică şi vina noii conduceri CFSN a lui Ion Iliescu în inducerea războiului fratricid care a ucis mai mulţi români după victoria revoluţiei decât în timpul represiunii.A da vina doar pe Securitate pentru victimele revoluţiei este o forţare de semantică istoriografică. Se absolvă ciudat, prin selecţia documentelor, vina unei părţi infime a Armatei, a sovieticilor şi a grupului Ion Iliescu – Silviu Brucan în războiul fratricid de după 22 decembrie 1989 şi se aruncă vinovăţia doar pe ofiţerii de securitate şi pe cadre ale Miliţiei. Cred că Revoluţia română din decembrie 1989 a fost atât de complexă şi cu situaţii complicate încât nu putem da întreaga vină doar pe Securitate şi să absolvim la pauşal cadre militare, membrii CFSN sau ale agenţilor străini, a sovieticilor în „războiul fratricid”. Generalul Iulian Vlad avea informaţii din vara lui 1989 că Nicolae Ceauşescu va fi înlăturat de sovietici cu sprijinul occidental şi, mai ales, după întâlnirea de la Malta dintre Gorbaciov şi Bush încât nu era dement să acţioneze bezmetic pentru menţinerea unui regim care nu avea să reziste ca o insulă totalitară într-o Europă democratizată. Să disculpi în genere URSS, grupul Iliescu – Brucan şi cadre ale armatei pentru morţii revoluţiei de dinainte sau după 22 decembrie 1989, doar ca să arunci vina numai pe Securitate, nu are o bază corectă de selectare a documentelor şi a criteriilor unei acribii reale privind promovarea adevărului istoriografic.

Ionuţ Ţene

Varianta rusă a revoluţiei din decembrie 1989. Moarte şi agenţi pentru ca Basarabia să nu se unească cu România!

 Cred că ar trebui acum, ca istorici şi jurnalişti, să cunoaştem şi varianta ruso-sovietică a revoluţiei din decembrie 1989. Oficialităţile ruso-sovietice, presa rusă şi serviciile secrete de la Moscova au propria variantă a răstrunării cuplului Ceauşescu de la putere după 25 de ani de conducere suverană şi discreţionară în acelaşi timp. E interesant că GRU, nu KGB s-a implicat masiv în revoluţia română din decembrie 1989. Nu ştim dacă varianta propusă de ruşi de a explica răsturnarea lui Ceauşescu este reală dar e bine să o cunoaştem ca să ştim cum să completăm tabloul complicatei şi complexei revoluţii române. Cam aşa sună varianta rusească a răsturnării regimului ceauşist: SUA l-au sprijinit pe Nicolae Ceaușescu începând cu 1968, în timp ce acesta încerca să spargă lagărul socialist, iar forțele speciale GRU nu au permis Republicii Moldovei să se întoarcă în România. Americanii, folosind „geniul Carpaților”, l-au aruncat apoi fără milă la lada de gunoi a istoriei, dar Mihail Gorbaciov a fost cel care a semnat sentința de condamnare la moarte. În urmă cu 30 de ani, pe 25 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu și soția sa Elena au fost executați la peretele unei toalete ce aparţinea unei unităţi militare din Târgovişte, după ce tot într-o toaletă Iliescu şi Brucan au pus la cale execuţia. Evenimentele de la sfârșitul lui decembrie 1989 în rândul europenilor vor fi asociate pentru totdeauna cu sângeroasa revoluție, care a dus la răsturnarea puterii dictatorului român, Nicolae Ceaușescu. În ultimii ani, au început să apară noi informații despre acest eveniment, provocând o mulțime de întrebări, iar răspunsuri complete nu vom primi prea curând. Succesul rebeliunii anticomuniste din România este privit în Occident ca o aplecare a viitoarelor revoluții „portocalii”, care implică agenții CIA şi BND. Dar acest lucru nu este deloc adevărat? Ultimele documente ruseşti din arhive, dezvăluite, indică faptul că inițiatorul loviturii de stat a fost … URSS , care a căutat să elimine amenințarea nucleară românească. Direcția principală de informații a Forțelor armate ale URSS a efectuat o operațiune „strălucită” pentru a schimba un conducător contestat de est şi vest, care a stabilit producția de plutoniu și a promis că va crea propriile sale arme nucleare până în 2000, ceea ce ar fi putut dezechilibra raportul de forţe din lume.

Uniunea Sovietică a sprijinit întotdeauna calea socialistă de dezvoltare a României, dar până la sfârșitul anilor 80, confruntarea dintre țările supuse de Moscova a atins punctul culminant. Cursul anti-sovietic al lui Ceaușescu a fost susținut activ de Washington, oferind României protecția sa și încercând să o înstrăineze în continuare de tabăra socialistă. Având în vedere situația, secretarul general PCUS, Mihail Gorbaciov a decis să schimbe puterea în România și să lichideze programul său nuclear. Sarcina a fost atribuită conducerii GRU, care s-a confruntat eficace cu serviciile secrete româneşti, efectuând una dintre cele mai bune operații secrete din istorie împotriva unui stat suveran. Participarea la programul nuclear din orice țară este plină de costuri financiare serioase. România, care nu avea rezerve monetare puternice și nu dorea să ia împrumuturi occidentale, și-a mărit semnificativ exportul de produse în străinătate. Acest lucru a afectat negativ situația economică din țară, creând un deficit acut, care a provocat la început un murmur liniștit, apoi un val de indignare populară. Serviciile secrete sovietice nu puteau aduce decât un chibrit la „praful de pușcă” al nemulţumirilor pentru a sufla România din interior.

La 4 decembrie 1989, în cadrul ultimei sale întâlniri cu N. Ceaușescu, liderul sovietic a încercat să se întoarcă la o soluționare pașnică a problemei, dar dictatorul român era sigur pe el că nu va cădea ca şi colegii din lagăr în urma revoluţiilor paşnice. Refuzul lui Ceauşescu de a pleca de la putere a însemnat propria condamnare la moarte de către sovietici.Un lucru mai puţin cunoscut îl scot acum ruşii la iveală: Ceauşescu a refuzat, de asemenea, azilul politic propus în URSS.

Povestea lui Nicolae Ceaușescu este un caz clasic al modului în care Washingtonul este gata să sprijine pe oricine sub pretextul „valorilor democratice”, atât timp cât este în interesul național . Și dacă interesele naționale nu mai au nevoie de nimeni, atunci își iau la revedere de la „protejat” fără ceremonii speciale! Obiectivul de politică externă al lui Ceaușescu era de a reduce dependența României de URSS și de alte țări ale taberei socialiste. Printre cei mai strălucitori pași în această direcție au fost: sprijin pentru Primăvara Praga; păstrarea relațiilor diplomatice cu Israel după războiul de șase zile din 1967 și cu Chile după lovitura de stat a lui Augusto Pinochet din 1973; recunoașterea Germaniei fără „aprobarea” fraților mai mari de la Moscova. Ceauşescu a fost favorizat de Occident, premiat în orice mod posibil și sprijinit cu miliarde de dolari ca împrumuturi. În anii 70 (după unele standarde), a primit peste 20 de miliarde de dolari!

 Pentru România, condusă de CEE (acum UE) s-a acordat tratamentul națiunii celei mai favorizate, iar în 1980, a fost semnat un acord privind schimbul de bunuri industriale între CEE și București. În 1984 România era singura țară membră a lagărului socialist care nu a boicotat Jocurile Olimpice de Vară din Los Angeles, pentru care Ceaușescu a primit Premiul Olimpic în 1985. Totul s-a schimbat, așa cum se întâmplă cu iubirea occidentală, când Ceaușescu a încetat să-și mai satisfacă financiar binefăcătorii. Premiile, vizitele, împrumuturile și alte „favoruri” au încetat nu din cauza longevității sale politice sau a regulii nedemocratice, ci din cauza unei discrepanțe cu interesele occidentale. Aici a apărut prima revoluție a culorilor din regiune cu ansamblul de mecanisme tradiționale de „întoarcere a democrației și grijă a populației”: de la dezinformare la provocări. Ani mai târziu, s-au deschis noi detalii despre evenimentele din 1989. În timpul unei anchete oficiale din 2007, s-a dovedit că ordinul de a împușca demonstranții la Timișoara nu a fost dat de Ceaușescu către armată (pentru care a fost împușcat după un proces de două ore), ci de „cine a trecut de partea oamenilor” generalul Stănculescu. El a fost unul dintre organizatorii procesului lui Ceaușescu și a pregătit executarea lui, în colaborare cu sovieticii şi serviciile secrete maghiare. Și fostul prim-ministru al Ungariei, Miklos Nemeth, a recunoscut ulterior că serviciile secrete maghiare au furnizat armament opoziției române.

Și dacă Ceaușescu nu ar fi fost împușcat? Astăzi este greu să ne imaginăm ce s-ar întâmpla cu Europa dacă dictatorul din Carpaţi, cunoscut pentru militantismul său, ar reuși să-și creeze propriile arme nucleare la sfârșitul secolului. Aproape cu siguranță Ceaușescu ar fi cerut întoarcerea Moldovei și Basarabiei ucrainene (regiunea Cernăuți), precum și o parte din Transilvania (Ungaria) în România Mare. Acest lucru ar fi putut fi începutul celui de-al treilea război mondial, care a fost împiedicat de acțiunile extrem de dure ale angajaților Direcției de informații principale ale Armatei URSS. E un punct de vedere interesant pe care nu-l cred, dar e bine de ştiut că serviciile secrete militare sovietice au acţionat extrem de activ în deturnarea revoltei populare în favoarea complotului fesenist condus de Iliescu şi Brucan.Au fost circa 30.000 de turişti sovietici. Ruşii şi americanii nu ar fi permis o Românie care ar fi deţinut arma atomică, iar acţiunile de unire ale Basarabiei cu România crea frisoane puternice la Moscova. Într-o zi când se vor deschide arhivele, vom afla implicarea profesionistă a DSS -ului bucureştean în acţiunile de emancipare naţională de la Chişinău din anii 1986 -1989, fapt ce a deranjat URSS, RFG, Franţa şi SUA.

Ionuţ Ţene

Parchetul confirmă lovitura de stat, nu revoluția din decembrie 1989!

Azi s-a întâmplat un eveniment istoric cu conotații istoriografice privind așa-zisa revoluție din decembrie 1989. Parchetul General a venit cu un comunicat de presă în care confirmă lovitura de stat, nu revoluția spontană din decembrie 1989. Această concluzie de câțiva ani am susținut-o în numeroase articole de presă. Era evident că echipa nomenclaturistă din eșalonul doi al PCR condusă de Ion Ilici Iliescu a pus mâna pe putere prin crimă, violență și asasinarea soților Ceaușescu. Istoricii serioși nu au pus la îndoială lovitura de stat din decembrie 1989, doar feseniștii, activiștii comuniști, securiștii plătiți de alții și presa de propagandă a indus public ideea revoluției spontane, care a dus la victoria democrației și umplerea vidului de putere printr-o echipă care s-a cunoscut ”întâmplător” în studioul 4 al TVR. Parchetul General a lămurit exhaustiv transferul de putere de la Ceaușești la echipa Iliescu însetată de putere și sânge. “A fost identificată, inclusiv prin probe testimoniale, sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceauşescu) care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piaţa Palatului şi declanşarea protestelor în Bucureşti. A fost realizată o succesiune clară a evenimentelor politico-militare existente în după-amiaza şi seara zilei de 21 decembrie 1989. A fost conturată succesiunea evenimentelor deosebit de importante din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Au fost clarificate împrejurările legate de fuga cuplului prezidenţial de pe sediul CC al PCR, traseul urmat şi comportamentul forţelor militare înainte, în timpul şi după pătrunderea revoluţionarilor în sediul Comitetului Central”, precizează într-un comunicat Parchetul General. Instituţia anunţă şi că a fost stabilită componenţa comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga preşedintelui în exerciţiu, puterea totală în România.“Referitor la acest aspect a existat o eficientă colaborare cu principalele facultăţi de drept din ţară (Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi), concluzionându-se, fără echivoc, faptul că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere. În această etapă a anchetei, este posibilă o mai bună stabilire a conduitei membrilor noii puteri politico-militare şi acţiunile de legitimare a acesteia pe plan intern şi international”, explică Parchetul. A fost realizată edificarea parţială referitoare la “declanşarea şi executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989”. “Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri survenite”, precizează Parchetul ICCJ.

“Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă. De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave”, precizează Parchetul. Parchetul ICCJ menţionează şi că ”în legătură cu aceeaşi diversiune au fost obţinute date care demonstrează că în anul 1987 forţele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare”. “Au fost realizate progrese notabile pentru înţelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate şi anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acţiune cât şi din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomen. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să aducă lămuriri privind autorii diversiunii şi eventualele complicităţi în realizarea acesteia”, spune Parchetul ICCJ. Totodată, Probele administrate au permis o bună edificare cu privire la solicitarea de ajutor militar străin (sovietic) şi consecinţele grave ale unei astfel de solicitări pentru structurile militare interne şi populaţia civilă. “Această realitate este necesar a fi coroborată cu situaţia militară alarmantă care a existat de-a lungul întregii frontiere de stat a României în luna decembrie 1989”, susţine instituţia.

Parchetul General anunță începerea cu celeritate a urmăririi penale a celor vinovați de dezinformarea teroristă ce a dus la moartea a 957 de români civili nevinovați. Lovitura de stat din decembrie 1989, așa este corectă denumirea evenimentelor de acum 28 de ani, a fost organizată de o echipă de complotiști veroși condusă de Ion Ilici Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan sau Gelu Voican Voiculescu. Lovitura de stat a fost bine organizată și sprijinită de URSS, în special de serviciul secret al armatei sovietice GRU, cu implicarea serviciilor secrete maghiare, iugoslave și bulgare, având binecuvântarea Occidentului și al SUA, în urma înțelegerii de la Malta dintre Gorbaciov și Bush. Personal cred că e o diversiune exagerarea implicării URSS și ignorarea acțiunilor serviciilor secrete occidentale în decembrie 1989. Răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu și asasinarea sa făcea din planul comun de a elimina un martor incomod care știa foarte multe despre întelegerile sovieto-americane și compromisurile occidentale față de comunismul mondial. Nicolae Ceaușescu a fost asasinat și pentru că a ”trădat nobilele idealuri ale socialismului” așa cum ne spunea la TVR Ion Ilici Iliescu în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989. În realitate național-comunismul ceaușist deranja atât comunismul sovietic, cât și consumerismul globalizant al Occidentului. În cartea sa despre asasinarea Ceușeștilor, jurnalistul Grigore Cartianu surprinde foarte bine trădarea anturajului secretarului general. Numai Miliția i-a mai rămas fidelă dictatorului, de aceea șeful ei a fost asasinat în trenul dintre Timișoara și Arad. De la ora 18.00 a zilei de 22 decembrie 1989 Ceaușeștii erau arestați la unitatea militară din Târgoviște, iar echipa de la putere se făcea că nu știe unde sunt și arunca pe piață diversiunea cu teroriștii securiști. Brucan, care era specialist în denunțuri publice de execuție a lui Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu în 1948, a fost eminența cenușie care a dus la executarea cuplului dictatorial, apoi a devenit profesor de democrație la o televizine cu Mândruță. În realitate, fuga Ceaușeștilor de pe clădirea CC a fost o arestare la ordinul lui Victor Stănculescu, care făcea parte din complot fiind racolat în vara lui 1989, aflat în vacanță la Balaton. Despre Ion Ilici Iliescu existau zvonuri încă din 1978 că va fi înlocuitorul lui Nicolae Ceaușescu. Eram copil când un preot le-a spus părinților mei în autobuzul dinspre țară spre casa de la oraș că va veni după Ceușescu unul Iliescu. În 1984 ca urmare a complotului generalilor se zvonea în Cluj-Napoca că un activist Iliescu îi va lua locul lui Ceaușescu. Ca români trebuie să privim realist lucrurile și să acceptăm că în decembrie 1989 nu a avut loc o revoluție, ci pur și simplu o lovitură de stat violentă în stil bolșevic pusă la cale de un grup organizat de complotiști din elita doi a PCR și Securitate, cu sprijinul URSS prin PCUS, GRU și KGB și implicarea serviciilor secrete occidentale și binecuvântarea americană a lui Bush de la Malta. E ciudat să ajungi la concluzia că dictatorul avea dreptate la televizor când denunța speriat treaba cu ”agenturile” străine. Un singur lucru mă nedumirește în perioada imediat următoare după 22 decembrie 1989: care a fost rolul jucat în această ecuație de intelectualii Mircea Dinescu, Ion Caramitru și de ce a acceptat să fie ministrul culturii Andrei Pleșu, în afară de a semna ordinul de împropietărire cu o editură a lui G.L., tocmai în vremea când Regele era fugărit pe autostrada Pitești, iar minerii băteau studenții prin Piața Universității?

Ionuț Țene

Sandra Budiş-Pralong, salvatoarea securiştilor în decembrie 1989. Candidata ARD (PNŢCD) voia să-i scoată pe securiştii din Timişoara peste graniţă

Sandra Pralong (Sandra Marilyn Andreea Budiş), candidata ARD (PNŢCD) pentru un fotoliu de senator în sectorul 3 al Capitalei, era preocupată, în decembrie 1989, să-i salveze pe securiştii lui Ceauşescu, mai exact chiar pe cei din Timişoara, oraşul-martir, acolo unde au fost mii de morţi şi de răniţi în timpul revoluţiei. Concret, Sandra Pralong dorea să-i salveze pe securiştii lui Ceauşescu scoţându-i peste graniţă “către Scandinavia”. Cel puţin asta afirmă artistul Eugen Mihăescu, fost consilier prezidenţial, senator şi ambasador al României la UNESCO (după 1989), celebru prin desenele sale din marile gazete internaţionale cum sunt “The New York Times”, “Time”, “Le Monde” etc., în volumul său de memorii, “Între linii”.

 În decembrie 1989, în ajunul Crăciunului, o parte dintre românii din New York urmăreau cu sufletul la gură evenimentele din România şi se frământau cum ar putea să-i ajute pe cei din ţară. Iată ce scrie maestrul Eugen Mihăescu despre ceea ce o frământa aprig pe Sandra Pralong-Budiş, actuala candidată ARD, în decembrie 1989, la New York. “În ajunul Crăciunului am fost invitat împreună cu Mihai Botez acasă la Sandra Pralong. (…) Acolo am întâlnit două cucoane scorţoase, două mături îngâmfate. Una din ele, din câte am înţeles, era reprezentanta unei organizaţii pentru drepturile omului la ONU. Conversaţia a alunecat rapid către evenimentele din ţară. Eu am profitat ca să o întreb pe Sandra ce-i cu cele două individe nesuferite. – Mă voi duce cu ele, cât de curând, în România, mi-a răspuns ea. Am aflat că la Timişoara securiştii sunt vânaţi sau reţinuţi, torturaţi şi batjocoriţi. Trebuie să vegheze totuşi cineva ca drepturile lor să fie respectate şi să organizăm ieşirea lor din ţară către Scandinavia.”

Acum, Sandra Pralong-Budiş, ţărănista “nouă” ARD pentru un fotoliu de senator în sectorul 3, afirmă că a intrat în cursa electorală sub pulpana lui Băsescu din partea PNŢCD pentru a păstra vie memoria lui Corneliu Coposu, aşa cum afirmă într-un interviu electoral din “România liberă”: „Este un partid sfâşiat în care mă aflu din două motive: întâi memoria lui Corneliu Coposu trebuie păstrată vie, pentru ca niciodată românii să nu mai fie umiliţi, minţiţi, furaţi şi nedreptăţiţi cum au fost în comunism şi în al doilea rând pentru că e inadmisibil ca România rurală să fie lăsată la marginea istoriei. Iau foarte în serios cuvântul «ţărănist» din PNŢCD”. (!!!) Sandra Pralong uită că şeful ei de acum, Traian Băsescu, a contribuit, aproape decisiv, la începutul degringoladei PNŢCD atunci când i-a şantajat pe Ion Diaconescu şi Emil Constantinescu cu demisia sa din guvern şi cu ieşirea PD-ului din coaliţie dacă nu-l înlătură pe premierul Victor Ciorbea. Nu în ultimul rând, dacă ia „foarte în serios” cuvântul ţărănist, se pune întrebarea de ce nu a candidat, spre exemplu, în Teleorman, unde sunt foarte mulţi ţărani pentru care americano-elveţiana Sandra poate ar fi putut să facă ceva, şi a ales sectorul 3, unde nu sunt decât ogoarele betonate, pe bani foarte mulţi, lăsate de fostul primar portocaliu Liviu Negoiţă?!

Până una-alta, frumoasa “ţărănistă”, candidând sub stindardul lui Traian Băsescu, confirmă grija ei pentru soarta foştilor securişti, după cum spune Eugen Mihăescu, mai ales că actualul preşedinte a avut şi el relaţii bune cu “Scandinavia” în afacerea “Flota”. Mai exact, cu firma norvegiană Klaveness Group din Oslo. Evident, fără a fi fost deloc, dar deloc, securist, colaborator, informator, turnător, spion, CI-ist! Sursa: Cotidianul

                                                                                          Autor: Marian Ghiteanu

Decembrie 1989 – Generalii Armatei Române. Aspecte puţin cunoscute despre activitatea unor generali, în timpul evenimentelor din decembrie 1989

Implicarea militarilor în evenimentele din decembrie 1989 reprezintă, probabil, cea mai neagră perioadă din Istoria Armatei Române. Militarii s-au confruntat, în acele zile, cu o gravă problemă de conştiinţă. Juraseră credinţă Poporului Român, dar, în acelaşi timp, să execute întocmai ordinele comandantului suprem. Poporul se revoltase împotriva conducătorului „mult iubit“, iar acesta a ordonat Armatei, ca şi forţelor Ministerului de Interne şi Gărzilor Patriotice, să acţioneze, cu fermitate, pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice. Atunci ar fi trebuit să intervină în joc conducătorii militari, care să-şi asume responsabilitatea unei poziţii tranşante. Obedienţa faţă de Nicolae Ceauşescu, preocuparea de a-şi salva propria piele, precum şi implicarea unora dintre ei în lovitura de stat, organizată şi coordonată de forţe externe, vor sta la baza tragediei în care au fost implicaţi militarii români în acea perioadă.

Voi prezenta, în continuare, cîteva aspecte mai puţin cunoscute din activitatea generalilor cu mari responsabilităţi militare la acea vreme.

Generalul Vasile Milea (foto)

Generalul Vasile Milea a fost perceput ca o personalitate obedientă faţă de Nicolae Ceauşescu. Semnificativă , în acest sens, este cuvântarea acestuia la Congresul al XIV-lea al P.C.R.: „Este pentru mine o mare cinste şi onoare de a exprima în faţa Congresului gândul şi voinţa întregii armate, de a susţine, cu însufleţire şi ardoare, în deplin consens cu întregul popor, realegerea, în funcţia de secretar general al partidului, a încercatului militant comunist – o personalitate de excepţie între marile personalităţi ale Neamului Românesc, de numele şi faptele căruia sunt legate impunătoarele realizări ale acestei epoci fără precedent în istoria multimilenară a Poporului nostru – a luptătorului neînfricat – pentru apărarea independenţei naţionale, a dreptului sacru al Poporului Român de a-şi făuri, în libertate şi demnitate, propriul destin – tovarăşul Nicolae Ceauşescu. (…) Din magistralul Raport prezentat Congresului înţelegem profund că datoria supremă a oştirii este aceea de a fi gata oricând, la chemarea Patriei şi la ordinul comandantului suprem, să apere, împreună cu întregul popor, cuceririle socialiste, integritatea teritorială şi Independenţa Naţiunii Române şi ne angajăm solemn în faţa Congresului, a dumneavoastră, mult iubite şi stimate tovarăşe secretar general, că vom face totul pentru a onora şi îndeplini cu demnitate sarcinile ce ne revin, cu nestrămutata convingere că numai în acest fel vom servi cu credinţă poporul, socialismul, Patria noastră liberă şi independentă – Republica Socialistă România”. Generalul a ţinut acest discurs, cunoscând în detaliu ceea ce se pregătea României, fiind beneficiarul informaţiilor transmise de ataşaţii militari din Ungaria şi Iugoslavia. Aparent, în decembrie 1989, generalul şi-a respectat angajamentul făcut, transformând Armata Română în principala forţă de represiune prin:

- Emiterea „Precizărilor în 14 puncte”, la 17 decembrie 1989, ora 13,30, prin care ordona executarea focului de armă împotriva demonstranţilor. Acest ordin a fost emis cu mult înaintea Şedinţei C.P.Ex., care s-a desfăşurat în jurul orei 17,00;

- Ordonarea, în ziua de 21 decembrie 1989, participării trupelor din Arad, Braşov, Cluj Napoca, Târgu Mureş, Alba Iulia şi Sibiu, la interzicerea şi, ulterior, reprimarea demonstraţiilor, cu toate că era la curent cu urmările ordinelor date şi cu situaţia existentă la Timişoara;

- Ordonarea participării militarilor din garnizoana Bucureşti la reprimarea manifestaţiilor din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989.

Pentru aceste fapte, a fost avansat post mortem la gradul de general de armată, prin Decretul nr. 16 al preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din data de 28 decembrie 1989. A fost înmormântat cu onoruri militare. Ulterior, au apărut o serie de informaţii, care schimbă percepţia acţiunilor acestuia pe timpul evenimentelor şi explică plauzibil cauza morţii sale. În decembrie 2007, la Cercul Militar Constanţa, cu ocazia lansării lucrării colonelului Alecsandru Bălan, intitulată „Generalul Vasile Milea”, în prezenţa unui număr important de cadre militare în rezervă şi în retragere, domnul gen. bg. dr. Ion Cîrciumaru, fost senator P.R.M., a făcut o declaraţie surprinzătoare. El a arătat că, în ziua de 14 decembrie 1989, la prânz, în anticamera biroului ministrului Apărării Naţionale, a participat la o întâlnire a acestuia cu generalii Iulian Topliceanu şi Iulian Vlad. Cu această ocazie, s-a discutat despre o lovitură de stat militară, în urma căreia Armata să preia conducerea, în România, pentru 2 ani, după care să o predea civililor. Intrigat de această declaraţie, am stabilit o întâlnire cu dl. general pentru a afla mai multe detalii despre acest eveniment. Ne-am întâlnit la locuinţa sa din Constanţa, ocazie cu care mi-a relatat despre această întâlnire de taină şi mi-a mărturisit convingerea că generalul Vasile Milea a fost asasinat. Am convenit ca domnia-sa să mă ajute în realizarea unei lucrări despre generalul Vasile Milea, având în vedere că a fost un apropiat al familiei acestuia. În lucrare, urma ca eu să am deplina posibilitate să prezint toate aspectele pozitive şi negative care ar fi rezultat pe timpul documentării. În perioada următoare, mi-am dat seama că nu voi putea avea acces la unele documente relevante, care să îmi permită elaborarea unei lucrări veridice, astfel încât am renunţat la proiect. După cîţiva ani, în ziarul „Tricolorul”, din 26 octombrie 2011, va apărea  următoarea mărturie a gen. bg. dr. Ion Cîrciumaru: „În ziua de 17 decembrie 1989, în încăperea în care se odihnea generalul Vasile Milea, din M.Ap.N., am fost martor al unui eveniment deosebit de important: Milea şi Postelnicu au discutat, timp de 2 ore, despre intenţia de a da o lovitură de stat militară. Nu s-au ferit de mine, au vorbit deschis. Am înţeles că ei aveau acordul ruşilor, în special prin relaţiile pe care şi le făcuse Milea. În mod concret, cei doi (care conduceau ministerele-cheie ale ţării) au pus la cale înlăturarea, pe cale paşnică, a lui Nicolae Ceauşescu şi preluarea Puterii de către un Comitet Militar. Acesta ar fi urmat să conducă România timp de 2 ani, până la liniştirea situaţiei, timp în care s-ar fi înfiripat libertăţile democratice şi ar fi prins viaţă partidele politice, dar în mod civilizat, nu anarhic, nu prin demonstraţii interminabile şi lupte de stradă. După 2 ani, s-ar fi organizat alegeri libere şi militarii s-ar fi retras.”. Deosebirile între cele două variante pot fi cauzate de unele erori în datarea evenimentului, datorate vârstei domnului gen.bg. dr. Ion Cîrciumaru, sau perioadei mari de timp care s-a scurs de la data desfăşurării lui. Este posibil, pînă la proba contrarie, să fi avut loc două întîlniri, la care să fi participat, separat, persoanele indicate. Interesant este faptul că nimeni nu a dezminţit desfăşurarea evenimentului relatat în ziarul „Tricolorul”. Ideea că gen. Vasile Milea căuta o soluţie la evenimentele care urmau să aibă loc este susţinută de o altă mărturie surprinzătoare, aparţinînd viceamiralului Constantin Iordache. Acesta arată că în ziua de 15 decembrie 1989, după-amiaza, la terminarea şedinţei Consiliului de Conducere al Ministerului Apărării Naţionale, a fost invitat să se întîlnească, la sediul ministerului, cu generalul Milea. După ce a petrecut mai multe ore în anticameră, în jurul orelor 20, a fost primit de ministru, care a cerut să-i prezinte situaţia din Marina Militară şi din oraşele Dobrogei. După 20-25 de minute de discuţii, întrevederea s-a terminat brusc, argumentul ministrului fiind următorul: „Îmi pare rău că nu putem sta mai mult de vorbă, dar trebuie să vină la mine tovarăşul Mazilu“. Eu, pentru că nu ştiam cine este acest Mazilu, l-am întrebat: „Cel care a scris Dreptul Maritim Internaţional?“. Mi-a răspuns: „Da, el este“. A apărut în uşă unul dintre aghiotanţi, care i-a raportat că tov. Mazilu se îndreaptă spre minister. În continuare, viceamiralul Constantin Iordache arată: „Nu ştiu ce a discutat Dumitru Mazilu cu generalul Milea. Se ştie că, după 22 decembrie, Dumitru Mazilu a fost una dintre personalităţile marcante ale noii conduceri de stat a României şi că la funeralile care i s-au făcut generalului Milea, în holul Academiei Militare din Bucureşti, cel care a rostit panegericul a fost tocmai Dumitru Mazilu”. Acelaşi amiral arată că a relatat acest episod membrilor Comisiei Parlamentare care cerceta evenimentele din decembrie 1989?: „Toţi s-au mirat că generalul Milea a avut această întîlnire cu Dumitru Mazilu, cel care, atunci, era considerat un dizident şi era pus pus sub urmărire”. În mai 1989 , din ordin al generalului Vasile Milea, are loc cea mai bizară rocadă de cadre din Armata Română, care nu a fost analizată de istoricii şi analiştii militari. Patru tineri ofiţeri, toţi, şefi de Stat Major ai unor divizii, sînt mutaţi, fără nici o justificare, astfel:

- Lt.col. Constantin Zeca, de la Constanţa, la Timişoara, asigurînd, prin cumul, şi funcţia de comandant al Diviziei 18 Mecanizate;

- Lt.col. Ion Cioară, de la Cluj, la Iaşi, asigurînd, prin cumul, şi funcţia de comandant al Diviziei 10 Mecanizate ;

- Mr. Viorel Cheptene, de la Iaşi, la Constanţa, la Divizia 9 Mecanizată, comandată de gen. George Popa;

- Mr. Eugen Bădălan, de la Brăila, la Oradea, la Divizia 11 Mecanizată, comandată de gen. Nicolae Şchiopu.

Este foarte probabil ca ministrul Apărării, avînd în vedere ceea ce urma să se întîmple, să-şi fi plasat, în zonele deosebit de sensibile, oameni de încredere. O altă variantă de luat în seamă ar consta în plasarea acestor ofiţeri în zone în care nu aveau rude, prieteni, pentru a exista garanţia executării ordinelor de executare a represiunii. Cert este că aceşti tineri ofiţeri – unii implicaţi în represiunea din perioada 16-22 decembrie, ordonată şi coordonată de Vasile Milea – imediat după evenimente, au avut ascensiuni spectaculoase. Din închisoare, Ion Coman se plîngea: „De 3 ani de zile sînt în zeghe de deţinut politic, pentru că nu pot să fiu de drept comun, iar alţii, care au fost acolo, au primit două, trei grade”.

Generalul Ion Hortopan

Col.(r) Nicolae Diaconescu – ofiţerul care, la Arad, în ziua de 21 decembrie 1989, a refuzat să execute ordinul dat de mr. Eugen Bădălan de a acţiona în forţă împotriva demonstranţilor – îşi aminteşte un eveniment, cel puţin ciudat, petrecut la începutul lunii decembrie 1989: cpt. Niculae Diaconescu, şeful de Stat Major al Şcolii de Ofiţeri în Rezervă din Lipova, a fost chemat în ziua de 6 decembrie 1989, la raportul generalului Ion Hortopan, comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor (C.I.T.). A fost primit în biroul acestuia, generalul fiind îmbrăcat civil. În încăpere se mai aflau 3 persoane civile. La un moment dat, generalul a părăsit încăperea, căpitanul rămînînd singur cu acei civili, care au început să se intereseze de situaţia încadrării şi înzestrării şcolii, despre întreprinderile din zonă şi moralul locuitorilor. Cpt. Diaconescu a înţeles, în urma acestei discuţii, că acei cu care discuta făceau parte din structurile de contrainformaţii militare, sau de la misiuni speciale. La un moment dat, a fost întrebat dacă cunoaşte Timişoara. La răspunsul afirmativ al acestuia, dat fiind faptul că a lucrat în perioada 1971-1972 în această garnizoană, unul dintre civili i-a făcut următoarele precizări: „Ia să vă faceţi mai mult timp şi să vă mai duceţi în Timişoara, pe Calea Lipovei, pe Calea Girocului!”. A mai fost sfătuit: „Să cunoaşteţi bine totul, pentru că nişte elemente destabilizatoare intenţionează să ajungă la acţiuni necugetate; ştiţi ce s-a întîmplat în Polonia, ştiţi ce s-a întîmplat în cutare, sau cutare ţară vecină”. Mai tîrziu, după desfăşurarea evenimentelor, cpt. Niculae Diaconescu a înţeles că a fost planificat să acţioneze la Timişoara, dar, pe parcursul desfăşurării evenimentelor, cineva a renunţat la această hotărîre. Elevii din Lipova au fost trimişi, în data de 21 decembrie 1989, să acţioneze împotriva demonstranţilor din Arad. Interesant este faptul că nişte civili, în biroul unuia dintre comandaţii importanţi ai armatei, recomandă şefului de Stat Major al unei unităţi militare să execute recunoaşteri în două zone ale Municipiului Timişoara, unde, peste aproximativ două săptămîni, în noaptea de 17/18 decembrie 1989, s-au produs incidente soldate cu un mare număr de victime din rîndul demonstranţilor. Trebuie amintit faptul că generalul Ion Hortopan, împreună cu generalul Vasile Milea, a coordonat, în noaptea de 21/22 decembrie, distrugerea „baricadei de la Inter”, soldată cu 49 de morţi şi sute de răniţi. Surprinzător, generalul Ion Hortopan nu a fost avansat în grad şi funcţie de noile autorităţi, fiind trecut în rezervă, prin Decretul nr.137, din 24 februarie 1990, al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Niciodată nu va fi anchetat pentru implicarea în represiunea din decembrie 1989. A încetat din viaţă la 6 aprilie 2000, fiind înmormîntat cu onoruri militare.

Generalul Victor Atanasie Stănculescu

După „fuga” lui Nicolae Ceauşescu, omul momentului devine generalul Victor Atanasie Stănculescu. El nu a dat nici o lovitură de stat, cum sînt tentaţi să prezinte desfăşurarea evenimentelor unii istorici sau jurnalişti, ci a luat toate măsurile pentru respectarea planului privind înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi preluarea puterii de către gruparea agreată şi susţinută de Moscova. Nu putem fi aşa naivi, încît să credem că aceia care au planificat desfăşurarea evenimentelor au lăsat la voia întîmplării etapa cea mai importantă: preluarea puterii. Absolut întîmplător, generalul Victor Atanasie Stănculescu, din multiplele variante de acţiune pe care le avea la dispoziţie, a ales să predea puterea grupării Iliescu, considerîndu-l pe acesta cel mai viabil conducător posibil. Scenariul iniţial prevedea izbucnirea conflictului între Armată şi Securitate. În ziua de 21 decembrie 1989, ora 17, Radu Ioanid (întîmplător?) anunţa la „Radio Europa Liberă” că, în oraşele din vestul României, au fost semnalate ciocniri între Armată şi Securitate. Desigur, informaţia era falsă, dar ea prefigura desfăşurarea viitoare a evenimentelor. Generalul Victor Atanasie Stănculescu este cel care face posibilă izbucnirea conflictelor între Armată şi Securitate, în principal, prin emiterea Notei Telefonice nr. 39, în ziua de 22 decembrie 1989, ora 13,30. Deşi unii conducători militari cereau ca armata să rămînă în cazărmi, acesta ordonă ieşirea militarilor pentru paza şi apărarea unor obiective importante, la solicitarea noilor autorităţi, în curs de instalare. În această notă telefonică există o prevedere foarte interesantă: subunităţile care vor asigura paza acestor obiective „să nu tragă decît în situaţia în care sînt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc”. Se impun cel puţin cîteva întrebări:

- Ce informaţii a avut generalul cînd a emis acest ordin? În nici una din intervenţiile sale ulterioare, acesta nu dă absolut nici un detaliu referitor la acest aspect.

- În nota telefonică nu se face nici o referire la componenţa grupurilor înarmate, lăsînd pe cei care executau misiunile de pază să-şi identifice inamicul, ceea ce este foarte grav.

- De ce această notă telefonică nu s-a prelucrat cu militarii plecaţi în astfel de misiuni? Nota, care cuprindea „Precizările în 14 puncte” a generalului Vasile Milea, a fost prelucrată în detaliu tuturor militarilor înainte de a părăsi cazărmile, aceştia fiind trimişi fiind să acţioneze împotriva demonstranţilor. Militarii care aveau misiunea să apere diferite obiective vor afla, mult după desfăşurarea evenimentelor, despre conţinutul acestei Note telefonice. Este evident că singurii din România care aveau armament şi muniţie la 22 decembrie 1989, în afara militarilor M.Ap.N., erau militarii aparţinînd Ministerului de Interne.

Tot din ordinul gen. Victor Atanasie Stănculescu, la Sibiu, lt.colonel Aurel Dragomir „se apără”, trăgînd cu toate categoriile de armament asupra Inspectoratului Judeţean al M.I. La ora 15, gen. Ştefan Guşă ordonă, din studioul TVR, ca Şcolile Militare din Sibiu şi celelalte unităţi militare din oraş să se retragă imediat în cazărmi şi „să nu mai tragă absolut nici un foc!”. Dar, Victor Atanasie Stănculescu ordonă continuarea atacurilor asupra obiectivelor aparţinînd M.I. Generalul trebuia să-şi îndeplinească misiunea astfel, instigatorii din televiziune nemaiavînd cu ce impresiona milioanele de români naivi. Pentru faptele sale, la 28 decembrie 1989, generalul este avansat la gradul de general colonel şi numit ministru al Economiei Naţionale, prin decrete semnate de către Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale. La 15 octombrie 2008, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru implicarea în represiunea de la Timişoara şi a fost degradat la gradul de soldat.

Generalul Mihai Chiţac

Generalul Mihai Chiţac a condus, în ziua de 18 decembrie 1989, represiunea în zona Catedralei din Timişoara, soldată cu 3 morţi şi 5 răniţi. În 22 decembrie, apare la Televiziune Română, devenită „liberă”, alături de Petre Roman şi gen. Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I-a, avînd, între orele 14,00 şi 14,15, o intervenţie controversată. Cu această ocazie, după ce îi roagă pe comandanţi „să nu ordone represalii împotriva populaţiei”, cere tuturor militarilor din M.Ap.N. şi M.I. „să sprijine actuala orientare politică în ţara noastră” şi „să fie în măsură oricînd să dea o contralovitură, o ripostă hotărîtă acelora care ar încerca să zdruncine noua orientare politică, socialist democratică, în ţara noastră”. Din această intervenţie se observă cu uşurinţă că generalul habar nu avea ce se întîmpla în armată. Nici un general al Armatei Române nu şi-ar fi permis, la acel moment, să ordone executarea unor represalii împoriva populaţiei care manifesta în stradă. Generalul trebuia să arate că există, încă, forţe devotate lui Nicolae Ceauşescu. La fel ca gen. Nicolae Militaru, care ordona oprirea măcelului! Măcel care nu a existat decît în mintea lui! Se pregătea terenul pentru apariţia temuţilor şi invizibililor terorişti, care „trag din toate poziţiile” împotriva oricui, dar nu şi împotriva noilor conducători! Foarte important este faptul că generalul Chiţac cunoştea noua orientare politică a ţării, care era în totală contradicţie cu ce ceea ce scanadau tinerii în stradă: „Fără comunişti!”. Gen. Mihai Chiţac, urmare a acestor acţiuni controversate, la data de 28 decembrie 1989, este avansat la gradul de general colonel şi numit în funcţia de ministru de Interne, prin decrete semnate de Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale. La 15 octombrie 2008, a fost condamnat la 15 ani de închisoare şi degradat la gradul de soldat. A decedat la 1 noiembrie 2010. Sursa Tricolorul

                                                      Colonel (r) Remus MACOVEI