Foto/Gluma zilei - Discuţie între prietene...

 

DIALOG între poetul Vasile Bele din Chiuzbaia şi prietenul lui Nelu Danci din satul Plopiş, Maramureş

LA STAȚIUNE

(Nelu DANCI – 16 mai 2019)

Am venit la stațiune,

La Bizușa, așa-i spune,

Unde tratamentul e bun,

Pentru omul ce-i bătrân.

Doamna doctor, de-omenie,

Știe bine ce să-ți scrie,

Dacă îi spui câte-ai pățit

Și câte ai pătimit.

Asistenta, faină doamnă,

Frumos și ea te întreabă,

Unde ai junghiul mai mare,

La spate au la picioare?

Ca să-ți facă proceduri,

Unde tu mai ai junghiuri,

Ca să scrie tratamentu',

Să te dai cu unguentu'!

Când mergi jos, la tratament,

Doamne sunt ca-n occident,

Frumoase sunt, ce să spun

Și-ți fac tratamentul bun.

Noi, frumos, le mulțumim,

Pe aici noi, mai venim!

Ca să facem tratament,

Tocmai ca în Occident.

         *        *        *       

N.D.: - Amu sunt în stațiune,

Am parcat mașina bine,

În poartă la o vecină,

Nu-i frumoasă, da-i bătrână.

A.N.: - Mă tem că e tinerea,

Acea vecinuc-a ta.

Numai vecina ta ști,

Mașina a-ți îngriji?

N.D.: - Măi fârtat așa să fie,

Nimeni nu trebe să știe,

Ce și cum e pe aici,

Sunt și flori, ori doar urzici!

A.N.: - Nimeni n-a ști mândra ta

Cum n-or ști nici de a mea.

Că de mândre dac-or ști,

Lumea toată ne-ar opri.

V.B.: - Măi dragul meu fârtat,

Crez că ele n-or aflat,

Că te-ai dus chiar cu mașina,

Că te-o urmărit vecina,

Bătu-o-ar s-o bată vina!

N.D.: - Lumea e rea și dușmănoasă,

Ar vrea să nu ieși din casă,

Ori ai mândră, ori nu ai,

Tot în casă  tu să stai.

A.N.: - De rămâi în casă, iară,

Baiu-i că nu ieși afară,

Cu lumea nu-i nimeri,

Orice-i face și gândi.

V.B.: - Măi fârtate, ascultă la mine,

Tu ai ajuns în stațiune,

Ca să faci un tratament,

Să te dai cu unguent.

Grijă mare la portiță

Și la doamna doctoriță,

Techergheu de te-a vedea,

Tartameentul l-a schimba.

N.D.: - Așa este măi fârtat,

După lume nu-i d eumblat,

Mai bine umbli prin lume,

Cu mândra d elângă tine.

A.N.: - Cu mândruța din vecini,

Umbli tot prin mărăcini,

Dar cu ceia de departe,

Culegi florile în noapte.

V.B.: - Orișicât îți încerca,

Babele tot or afla,

C-astea știu, totul în sat,

Grijă mare, drag fârtat.

Lasă-n pace babele,

Tu griji cu-asistentele

Și hai acasă sănătos,

Cu mașina, nu pe jos.

N.D.: - Drept îți spun eu, măi fârtat,

Tartamentul l-o schimbat

Și mi-o dat de toate cele,

Dar să nu umblu la vreo muiere.

V.B.: - Măi fârtate dragul meu,

Dacă eram doctor eu,

Tot asta-ți spuneam mereu,

Nu de alta ... dar ți-a fi greu.

N.D.: - Măi fârtate, așa voi face,

Voi lăsa babele-n pace

Și-oi vorbi cu tinerele,

Cu cele mai frumușele.

V.B.: - Mie babele nu-mi plac,

Dar văd că ești cam buiac,

Faci ce faci, te uiți la cele,

Tinerele, frumușele.

Ai grijă colo-n stațiune,

Să îți meargă numai bine

Și de-acolo bucuros,

Să te întorci sănătos,

Că ți-o fost tot de folos.

*        *        *        *        *        *

LA PĂDURE

(Nelu DANCI – 13 aprilie 2019 ora 07.44)

Am mers și eu la pădure,

Fără firiz, fără secure,

Pădurarul m-o pândit,

Cred că eu am fost pârât.

Că mă duc să tai pădurea

Și să îi culeg și murea,

Dar eu am fost după ptitoi,

De ălea, cum cresc la noi.

M-am întâlnit cu mândra mea,

Cîuta ptitoi și ea

Și am cătat împreună,

Doar ptitoaia care-i bună.

Atunci, pădurarul liniștit,

A venit și am vorbit

Și-am pornit, toți trei, spre casă,

La nevasta mea frumoasă.

Unde ea ne-a omenit

Și ptitoi ne-a pregătit

Și ne-a dat câte-un jinars,

De ăla bun, pe sub nas.

*        *        *        *        *        *

LA BISERICĂ

(Nelu DANCI – 14 aprilie 2019 ora 18.19)

La biserica din sat,

Mulți săteni s-au implicat,

Dar nu vă fie cu supărare,

Curatorii, cel mai tare.

În zi de lucru sau duminica,

Ei au curățat biserica,

Mai ales p-exterior,

Împreună cu preotul lor.

Dacă cineva privește,

Biserica-i ca-n poveste,

Nu de mult s-a ridicat,

Exteriorul e terminat.

Și amu s-a dat arvună,

Să se facă și pictură,

În interior precum știți,

Se fac picturile cu sfinți.

Ca de Hram să fie gata

Și picturile, și plata,

Cu ajutorul oamenilor,

Dar și cu a sponsorilor.

Noi, frumos, le mulțumim

Și la Hram, să ne-ntâlnim,

Să dea bani cine mai poate,

Să se scape de păcate.

Eu vă scriu și vă susțin,

Că de lucru nu-s stăpân,

Numai încetuc prin curte,

Cu nevasta, nu pre amulte.

*        *        *        *        *        *

DRAG MI-I BADEA

(Nelu DANCI – 13 aprilie 2019, ora 17.22)

Drag mi-i badea ce-i cărunt,

Lucră-ncet, dar lucră mult,

Toată ziua el cosește,

La mândre nu se gândește.

Dar gânduri mai are el,

De când era tinerel,

De când lăsa coasa în cui

Și umbla hai-hui, hai-hui!

Amu că o-mbătrânit,

Într-una e la cosit

Și în deal, da rși în vale,

Nicio mândră nu mai are.

Și cosește ziua întreagă,

Fără mândra lui cea dragă,

Că și ea o-mbătrânit,

Nu-i mai arde de iubit.

Lucră numai câtilin

Și încep a strânge fân,

Pe când soarele îl uscă,

Ca să poată ca să-l ducă.

Până acasă în fânar,

Ca să aibă fânu, dar

De amu, la primăvară,

Când din nou va cosi iară.

*        *        *        *        *        *

IUBITA MEA, RODICA

(Nelu DANCI – 9 aprilie 2019, ora 14.03)

Iubită nevasta mea, Rodică,

Datu-mi-o să beau horincă,

Horincuță și cu vin

Și-amu merg mai câtilin.

Din casă până afară,

Nici decum la mândra iară,

Că mi-o dat, m-am îmbătat,

Să nu mai pot merge-n sat.

La mândruța bălăioară,

Pe care-o iubeam o vară.

O vară și înc-o vară,

De-amu pân-la primăvară.

Datu-mi-o nu știe satul,

De-amu rău mă doare capul.

De-amu și de m-ar mâna,

Nu mă duc la mândra mea.

Mai bine rămân în casă,

Cu nevasta mea frumoasă,

Dade îmi va da ceva

Și capul nu ma durea.

Mâine-oi mer(g)e la arat,

Cum merg oamenii din sat

Și m-or face Udători,

C-am ieșit primul pe-ogor.

Vasile BELE:

- Udătoriu când pornește, 

Toată lumea veselește,

Așa că fârtatul meu,

Să-ți ajute Dumnezeu.

Și poate ne-om întâlni,

Pe-acolo, dac-om trăi,

Pregătește plugul bine,

Să nu te faci de rușine.

Plugul, grapa-o pregătește

Și spre arat te pornește,

Că, cine-ntâi o pornit,

El îi cel sărbătorit.

Nelu DANCI:

- Să știi bine măi fârtate,

Lenuța nu stă departe,

De la mine peste drum,

Știe că lucru mi-i bun.

V.B.: - Zici că satul te-a cinsti

Și tu Udătoriu-i fi?

Asta e o cinste mare

Și înseamnă că ai stare.

Însă, mare grijă, fătul meu,

Cum te porți în fogădău.

Ai grijă să nu greșești

Și pe toți să îi cinstești,

Că trebuie să și plătești!

N.D.: - Nu umblu la fogădău,

Am cu se să-i servesc eu,

Horincuță doar de pere,

După care glasu-ți mer(g)e.

V.B.: - Măi fârtate, drag fârtat,

Cum te lași, tu, îmbătat?

Cu horincă, ori cu vin,

Nu-i post oare? Nu postim?

Măi fârtate dragul meu,

Nevasta te poartă rău?

Seara ți-a dat, te-ai îmbătat,

Și-a doua zi, la arat.

De-ai nevastă blăstămată,

Fă bine pune-o sub grapă

Și-apoi du-te la arat,

Nu dacă te-ai îmbătat.

N.D.: - Oare, doamna Cristea, vine,

Ori îi tot în țări străine?

Vine în sat, la Udători,

Îi aici de sărbători?

Tare fain și bine ar fi,

Dacă ne-am și întâlni,

Udătoriu ne-ar cinsti,

Noi cu drag ne-om veseli,

Sub arcușul ceterii.

V.B.: - Doamna Emilia, nota-i prea bună,

Pentru asta ari o lună,

Sunteți extrem de generoasă,

Dar vă ară lângă casă?

(glumind)

Ascultați-mă pe mine,

Fârtatul nu ară bine,

După el ne-arat rămâne.

N.D.: - Emilia, notă n-ar fi dat,

De nu eram bun l-arat!

La arat și discuit

Și nimica n-am greșit,

Niciun prun nu am julit.

După ce notă mi-ai dat,

Musai, merg și la grăpat.

V.B.: - Măi fârtate, dragul meu,

Văd că taci, dar taci la greu!

Ori, oare, te-ai îmbătat,

Cum ai umblat la arat.

Fă bine dacă-i așa,

Măi fârtate nu mai bea,

Că te râde-n sat lumea.

Oamenii din satul tău,

Nu te știu de un om rău, 

Nici că stai în fogădău.

Mneata ești un om cu stare,

Gospodar, ce totul are

Și nimic nu îi lipsește,

Așa lumea te cunoaște.

Zic în sat de dumneata,

Că ți-i dragă mult munca.

Toată viața ai muncit

Și ai tot agonisit.

Și mai zice încă una,

Că tare îți place gluma,

Iar ceie din sus de sat,

Astăzi ea mi-a arătat,

Că aseară o-ai mușcat.

N.D.: - Nu beu să mă-mbăt, fârtat,

Să vadă lumea din sat.

Eu beau numai cu măsură,

Cu mândra care-i singură.

V.B.: - Măi fârtat, frate de-a meu,

Răii stau în fogădău

Și să plâng cât li-i de greu,

Nu au post, nici Dumnezeu!

N.D.: -  Așa este măi fârtat bun,

Toate merg pe dos acum,

Numai noi mai tot glumim,

Dar pe nime(ni) nu jignim.

N.D.: - Toată iarna le-am tomn'it

Și plugul l-am ascuțit,

Să-l pot băga iar în brazdă,

La vecina ce mi-i dragă.

V.B.: - Bine ai făcut, fârtat,

Te-ai pregătit de arat,

Cel hărnicuț și cuminte,

Se gândește dinainte,

Face planuri multe, multe

Și-și face curat prin curte.

N.D.: - Așa este fârtat bun,

Toate sunt pe drept acum

Dar mai mereu la arat

Și pe unde este hat.

*        *        *        *        *        *

IOAN ARDUSĂDAN

(poeme dintr-un volum în curs de apariție - 2019)

Luna femeii

Sărbătorim MAMA și FEMEIA ...

Primăvara. Florile cum înfloresc,

Mielușei cum zburdă,

Dragă mamă, de te-aș mai avea ...

Tare mult m-aș bucura,

Am avut și eu o MAMĂ pe pământ,

Căci nu te mai am și sufăr tare mult.

Despre tatăl meu ce-aș putea spune eu,

Căci mi-a dat mereu câte-un sfat,

Cum se știe că eu să nu mă trag la Primărie,

Numai Dumnezeu știe ce-o să mai fie!

Când din asta lume a plecat,

Eu, dragii mei, am fost imobilizat la pat,

După lupta cu soarta și destinul m-am ridicat,

O facultate am urmat și-n politică am intrat,

Ce a mai fi doar Dumnezeu poate să știe.

Știri în Anul Centenar

Unire, mare în cuget, Mare Unire și-n simțire,

Acum o sută de ani,

Părinții întrebau: ,,No, făcutu-ți-ai lecțiile?”.

Acum copilul dă din cap!

Cu căștile-n cap ascultând ... manele.

În Germania, la conferință, s-a spus,

Că au dispărut dialectele,

Azi e ,,cul” (n.a. cool) să nu fii amabil,

Trebuie să dai laic (n.a.like) să fii imobil,

Confucius întrebat odată,

,,- Ce ar face dacă ar fi la guvernare?”,

A răspuns: ,,- Să definești corect lucrurile!”.

Caragiale a spus un cuvânt

Progresul trebuie odată pornit,

Scris – azi la o sută de ani – 15 septembrie 2018

10 august – a fost Mitingul Diasporei,

Legea Stagiaturii

80 de noi cazuri de rujeolă în ultima lună,

Robor la trei luni – 3,09 %,

La Profi – mere roșii cu 1.89 lei,

Concediu la Marea Neagră

80 de oameni morți din păcate,

Gripa aviară – porcii mor de pesta porcină,

La noi Badea George Pop de Băsești – a murit,

Pentru a înfăptui Unirea,

România scumpă mea comoară,

Multe vremuri grele te încearcă.

Este primăvară iar

Este primăvară ... iar,

Mă înteebați ce-i ... dar,

Iar este dimineață,

Câmpul este cu iarbă și verdeață.

Zice tata către mine: ,,Măi copt'ile ... bre!

Caru-i gata, prins-ai vacile la jug,

Că, no, merem la plug!”

Strigă mama de pe trepte:

,,- Hai că ți-am pus plăcintă și lapte!”,

Să ne bucurăm, iar și iar,

Când vine primăvara-i un dar,

La părinți le ducem doru',

Că-n Europa intrăm cu tractoru',

,,vină” și combina,

Câmpul tot cu flori îi bine,

Iată că și vara și toamna vine!

"Dialog" între poetul Gelu Dragoş şi maestrul parodist Lucian Perţa

Marea trecere...

Dincolo de tine e doar neantul

Cu umbre uşoare pictat

Dac-ar fi să le-nţeleg tonul

Din nou aş cădea în păcat!

Împrejurul meu e doar toamnă

Alte anotimpuri nu-s

Tu mai rabdă-mă încă, Doamnă,

Precum ne rabdă Cel-de-Sus!

Alerg continuu fără să ştiu

Unde-i margine-n pustiu

Nu e stea aprinsă-n zbor

Să mă-nveţe cum să mor!

Fără rugi care ne iartă

Când păşeşti pe Marea Poartă!

                                  Gelu Dragoş

PARODIE la poezia lui GELU DRAGOŞ 

Marea  trecere

Dincolo de poezie nu e nimic,

Poezia e în totul şi-n toate,

Eu încerc s-o înţeleg şi mă implic

În tonul ei, tot mai slab, din păcate.

Împrejurul meu sunt doar pragmatici,

Oameni ce nu cred în cuvânt,

Îi rabd, că mulţi par simpatici,

Dar Cel-de-Sus știe doar cum sunt.

Eu alerg continuu spre Marea Poartă

A intrării în Uniunea Scriitoricească,

Până şi la şcoală dăscălesc cu artă,

Deci sper,în curând, să mă primească.

O rugăminte mai am tuturor:

În marea trecere, rog ajutor!

                                     LUCIAN PERŢA

                                    15 mai 2019

VASILE BELE ÎN DIALOG CU ... INIMA

                                                                                             (1)

PENTRU FIECARE DINTRE NOI FAMILIA, PĂRINȚII, ORIGINILE, LOCURILE NATALE, PRIETENII, SUNT EXTREM DE IMPORTANTE, CĂPĂTÂND DE-A LUNGUL VIEȚII CONOTAȚII SACRE. PENTRU CA CITITORII SĂ VĂ CUNOASCĂ MAI BINE, AȚI PUTEA SĂ-MI SPUNEȚI/OFERIȚI CÂTEVA DETALII AUTOBIGRAFIE, CU ALTE CUVINTE ... CINE SUNTEȚI?

VASILE BELE:

În realitate, dar și în acte, sunt AUREL BELE – fiul lui AUREL și ANA GIORGINA (născută BREBAN), originari din satul CHIUZBAIA, aparținător, dintotdeauna – politic, administrativ, teritorial, economic, social, financiar – de orașul BAIA SPRIE, și semnez cu pseudonimul VASILE BELE, născut la data de 20 martie, anul 1970, în Baia Mare.

Tata, AUREL, (născut în 14 noiembrie 1941 – CHIUZBAIA), este fiul lui ȘTEFAN și MARIȘCA (născută BELE), țărani de frunte în acele vremuri și provine dintr-o familie numeroasă. Alături de tata (AUREL), în familia dumnealui au fost încă 7 frați (2 fete – SILVIA și NASTASIA și 6 băieți – IOAN, DUMITRU, VASILE, ANTON, ȘTEFAN), dar din păcate, azi, 2018, doar doi dintre frați mai trăiesc – tata și VASILE (VASALIE), ceilalți grăbindu-se într-o formă sau alta, tineri sau mai puțin tineri, către Judecata dreaptă a lui Dumnezeu.  

Bunicul patern, ȘTEFAN BELE, a fost singurul băiat între 4 fete (SILVIA, WILHELMINA-VILMA, IOANA și NASTASIA), copii lui ANTONE BELE – străbunicul, cel care s-a căsătorit a doua oară, (după decesul primei soții și o căsnicie de peste 30 de ani, fără copii), la vârsta de 65 de ani, cu o fată, sau cu fata slujnicei din casă, ea (străbunica) având 18 ani.  

Deci, străbunicul patern, ANTON, 65 de ani, străbunica, ....., 18 ani, împreună au avut 5 copii. Știu aceste amănunte din poveștile care există în/despre sat, despre originea fiecăruia, ba mai mult, chiar vreau să fac arborele genealogic al familiei, (al neamului BELE), aripa paternă și a familiei BREBAN – latura maternă.

Mulți unchi, multe mătuși, mulți verișori și verișoare, mulți nepoți și nepoate și de-o parte și de alta a neamului, dar împreună, cu bune și cu rele, suntem ,,un neam mare”, ,,din neam mare”, ,,suntem din neam bun”.

Pe latura maternă, povestea se aseamănă într-o oarecare măsură. Bunicul, VASILE BREBAN, rămas văduv la vârsta de 41 de ani, se recăsătorește cu NASTASIA (născută BABICI), fată de 20 de ani. Nici bunicul matern (noi, ,,tătucă” i-am spus), nu a avut din prima căsnicie copii, dar din a doua au avut 10 prunci – 4 băieți - ȘTEFAN, VASILE, GAVRIL, IOAN - și 6 fete – SILVIA, MARIA, VERONICA, VETURIA, SANDA și mama, ANA – fiecare căsătorit/căsătorită, având copii. Și aici, suntem un neam mare, ,, din neam bun”. Din păcate, pe latura lui bunica (,,mămuca”), NASTASIA, nu mai avem neamuri (unchi, mătuși), care să trăiască. Ei au fost la părinți 4 frați/copii – 2 fete și 2 băieți. Băieții au murit pe front, î timpul războiului, dar nu au fost căsătoriți niciunul, iar sora cealaltă, a fost ,,dată de noră”, în satul Cetățele-Maramureș (la 20 kilometri de Chiuzbaia), și-a murit foarte tânără, fără a avea copii, zice lumea, că ,,s-au făcut vrăjuri pe ea, că era tare frumoasă”. Așa se face că din acest neam doar Mămuca Nastasia, a avut 10 copii, din care mai trăiesc 7.    

Părinții s-au căsătorit în anul 1964, tata – la 23 de ani, mama la 17 ani, iar în anul 1965 s-a născut LIVIA SANDA, sora mai mare, în 1970, eu, iar în anul 1975, s-a născut CRINA MARIA, glumind ,,cincinalul și pruncul”. Excepție de la ,,cincinalul lui Ceaușescu”, face GAVRIL – născut în 1977 (mort la 38 de ani) și GHEORGHE EMANOIL MARIUS, (GHIȚĂ) încă necăsătorit, plecat de la 20 de ani în Spania, că de, așa e la modă, nu?!

Eu, repet, în acte sunt AUREL, și-i port numele lui tata, dar pentru că se zice ,,că într-o casă, nu e bine să aibă două persoane același nume”, la botez, am primit numele de VASILE, după bunicul patern, VASALIE A LUI LUPUȚ, din Chiuzbaia. Și așa am rămas – VASILE. După bunicul patern, eu sunt: - VASALIE A LUI AURELU LUI ȘTEFANU LUI ANTONE A  BELI, iar după tătuca: ,,VASILE A LUI ANUCA LUI VASALIE A LUI LUPUȚ/VASILE

A LUI ANUCA LUI NASTASIE A LUI VASALIE A LUI LUPUȚ, sau mai scurt, pentru că la mămuca îi ziceau ,,DE-A DOCHI”, eu aș fi: VASILE A LUI ANUCA LUI NASATASIA A DOCHI. După o așa zisă poreclă, cum există în fiecre sat tradițional, aș fi: VASILE A LUI PINTEA – PINTEA fiind tata, și porecla este o moștenire primită din tinerețele dumnealui, căci era un om harnic, hotărât, dârz, și foarte muncitor/viteaz precum ar fi fost haiducul Pintea Viteazu – despre care există legende în sat. N-am mai scris/spus niciodată povestea neamului meu, poate și pentru că nu am fost provocat până acum ... așa că voi încheia, mulțumind și felicitând pe cel ccare a lansat această frumoasă, elegantă, sobră, serioasă provocare.

Sunt din nemul DOCALĂILOR, (matern) din Chiuzbaia, și din neamul BELENILOR (patern) și mă mândresc cu ceea ce sunt. Mă mândresc cu neamurile mele și cel mai frumos este că ne respectăm între noi, ne ajutăm și ne susținem, suntem cu adevărat un neam ,,bun și mare”. Mai notez următorul amănunt – așa ca pentru final – dacă veți ajunge în sat și veți întreba de mine, după numele din acte – AUREL BELE – oamenii vă vor trimite la tata, iar dacă veți întreba de VASILE BELE – următoarea întrebare, pentru a afla unde stau, va fi: ,,Care Vasile Bele? Că sunt vreo 3 – 4!”. Sau ,,Care Vasile? Jandarmul? Starostele? A Lui Pintea?”. Dacă veți răspunde: ,,jandarmul!” sau ,,starostele”, atunci fără doar și poate, vă vor da informația clară, vă vor trimite în Groapele Chiuzbăii – acolo unde stăm.

Chiar mă bucur că am putut scrie atâtea lucruri minunate despre mine, despre nemaul meu, și nu ați făcut altceva decât să stârniți/iscați ,,viteză” în a scrie/face acel arbore genealogic, despre care aminteam puțin mai sus. Ar fi o idee interesantă și în cartea satului, marea carte a satului Chiuzbaia, ar fi o necesară, de actualitate, binevenită o astfel de istorie onomastic, dar curând visul va deveni realitate, simt acest lucru, și nici nu ar fi un mare efort sau multă trudă. Așa, ne vom cunoaște mult mai bine și vom rămâne în istoria satului, mai ales că satul Chiuzbaia încă nu are o monografie completă, ci doar TOPONIMIA SATULUI CHIUZBAIA, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, lucrarea de licență tipărită în anul 2005. Există, o monografie, dar încă netipărită/needitată, rămasă de câțiva zeci de ani în manuscris, din nu știu care pricină. Este vorba despre ,,MONOGRAFIA SATULUI CHIUZBAIA, scrisă de regretatul învățător Teofil Rădulescu-Cherecheș, pentru care încă nu s-au găsit banii necesari publicării. Ar fi o realizare măreață, plăcută, importantă în definirea identității noastre. Dar, sperăm, că nu-i așa?, speranța moare ultima, vom trăi și vom vedea și acest vis împlinindu-se cu adevărat. Am considerat și consider că avem datoria morală cel puțin din respect pentru învățătorul Teofil Rădulescu-Cherecheș să facem acest pas, deși, deocamdată, în revista DIN  VATRA SATULUI – am tipărit primul volum al acestei monografii, și nu mă rabd, să afirm că acest lucru s-a făcut cu/din bugetul personal, fără niciun ajutor sau finanțare. Dar, să nu uităm că există două volume ale monografiei.     

După terminarea celor 8 clase generale, la Școala Generală cu clasele I-VIII Chiuzbaia, am intrat la Liceul industrila nr. 7, Satu Mare – specializarea ,,Preparator produse carne-lapte”, iar în anul 1989 (luna ianuarie) am fost încorporat în armată la o unitate din Câmpulung Muscel (Argeș). Am ,,prins” revoluția din 1989 în armata românească, fiind sub ,,tricolor la datorie”. Din 1992 și până în prezent sunt subofițer operativ în Jandarmeria Română (M.A.I.)

 VASILE BELE - BAIA MARE 

VASILE BELE

 BAIA MARE  VICTOR BABES 31/51 

TEL:0753-53.30.03

email  v_bele@yahoo.com

Dialog cu doctorul Mihail NOICA

            Pe domnul Mihail NOICA l-am cunoscut în urmă cu puțin timp și într-un mod aparte. Mai exact prin intermediul internetului, dovadă că acesta folosește și la altceva, nu numai la postarea mizeriilor umane de felul bârfelor, cancanurilor și insanităților pseudoculturale. Pur și simplu într-una din zile m-a sunat, spunându-mi că-i unul din fanii mei (citește cu mult interes scrierile mele apărute în diverse publicații din țară și străinătate) și că-și dorește foarte mult un exemplar din cartea mea Cuvinte-ncumințite, carte pe care a căutat-o prin librării și biblioteci, dar – cu tot efortul depus – nici c-a dat de urma ei.

            I-am explicat pe îndelete că, din puținii bani primiți ca sponsorizare de la prietenii devotați, pot să scot doar un tiraj de ordinul sutelor de exemplare și că acestea au trei invariabile destinații: (1)spre câteva biblioteci din țară, unde ajung prin grija editorului; (2)spre rude, prieteni de-o viață și unele cunoștințe interesate de producțiile mele spirituale; (3)patru-cinci exemplare în obligatoria colecție a autorului.

            Ăsta a fost începutul. Apoi, după alte reconfortante convorbiri la telefon și schimburi de mesaje pe internet, i-am trimis un exemplar din cartea dorită, iar domnia-sa mi-a expediat un exemplar din cartea-album Neamul Noica, al cărei autor este inginerul Nicolae Șt. Noica, fratele mai mic al domniei-sale și fost ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului în perioada 1996-2000.

            Așa s-a născut ideea  unui dialog amplu și sistematizat...

            George PETROVAI: Domnule doctor, aflu din cartea-album că rădăcinile neamului Noica încep, potrivit Diatei (Testamentul) lui Ilie Dogaru din 10 februarie 1825, cu Ghencu (Gheorghe), copilul înfiat de Anica, zisă baba Noica, și soțul ei Ilie Dogaru, cel care va fi numit de vecini Ghencu al babei Noica și în cele din urmă Ghencu Noica.

            Vă simțiți mai atașat de neamul Noica așa cum l-a plămădit Dumnezeu, ori de exponenții străluciți ai familiei, așa ca tatăl dumneavoastră, urologul Nicolae I. Noica sau filosoful Constantin Noica?

            Dr. Mihail NOICA: Mă simt atașat în primul rând de exponenții familiei, dar și de neamul Noica, așa cum l-a plămădit Dumnezeu.

            George PETROVAI: Nicolae Titulescu opina că „forța României o fac familiile în genul Ottescu și Noica, una o familie de profesori, cealaltă de agricultori”. Sunteți de aceeași părere cu Titulescu? Spre ce se îndreaptă lumea noastră, acum după șubrezirea fundamentelor familiei tradiționale (necredință, concubinaje, căsătorii împotriva firii) și, în final, după dispariția totală a acestor fundamente?

            Dr. Mihail NOICA:  Nu sunt de aceeași părere cu Nicolae Titulescu. Familia Noica nu a fost numai o familie de agricultori. A avut în componența ei iluștri medici, filosofi și profesori. Voi da în acest sens câteva exemple: marele filosof Constantin Noica, profesor dr. Dumitru Noica, șeful clinicii de neurologie de la Spitalul Militar și, în același timp, apreciat de foarte mulți neurologi străini cu care a lucrat la Paris. De altfel, chiar i s-a propus să rămână acolo…Este cunoscut în neurologie și pentrul semnul Noica, pe care l-a descris. A fost în aceeași serie cu marele neurolog prof. dr. Gheorghe Marinescu.

Aș continua cu prof. dr. Nicolae Noica, cel care a condus clinica de urologie de la Spitalul Panduri, si – desigur - nu pot să-l uit  pe tatăl meu, dr. Ștefan Noica, eminent medic primar chirurg - a construit un nou spital în orașul Roșiorii de Vede, spital pe care, de altminteri, l-a și condus. Nu-l voi omite nici pe fratele meu mai mic, prof. univ. ing. Nicolae Noica , cel care a fost ministrul Construcțiilor și Lucrărilor Publice între anii 1996-2000. Foarte procupat de  istoria construcțiilor, nu doar că a predat și continuă să predea acest curs ce se bucură de mare audiență, dar a scris mai multe cărți cu această temă.

În ceea ce privește partea a doua a întrebării (familia și viitorul ei, așa cum just l-ați ilustrat), vreau să vă spun că de felul meu sunt un optimist, motiv pentru care cred cu tărie că fundamentele familiei tradiționale nu vor dispărea cu una, cu două, după cum speră oribila grupare a necreștinilor și anticreștinilor…

            George PETROVAI: Andrei Pleșu, semnatarul Cuvântului însoțitor al cărții, subliniază „buna creștere, amenitatea, altruismul și încăpățânarea de a face ce e de făcut cât mai bine cu putință” în portretul moral-spiritual al neamului Noica, pe care-l schițează pe baza bogatului material uman furnizat de cei trei descendenți direcți ai familiei: inginerul Nicolae Șt. Noica, autorul lucrării, urologul Nicolae Noica și filosoful Constantin Noica, omul despre care afirmă că i-a schimbat viața.

            Vă regăsiți în acest portret general al Noicaleștilor?

            Dr. Mihail NOICA: Desigur, căci gena își spune cuvântul. Evident, cu inerentele diferențe caracterologice, care conferă personalitate indivizilor din același neam.

            George PETROVAI: Cât v-a dăunat în perioada bolșevică faima familiei Noica și cât v-a ajutat în timpul vieții moștenirea genetică a neamului, precum și conștiința apartenenței la o veche și ilustră familie românească?

            Dr. Mihail NOICA: Perioada bolșevică a dăunat foarte mult familiei Noica prin arestări (tatăl meu, unchiul meu, filosoful Constantin  Noica, și alți membri ai neamului), prin domiciliul forțat impus majorității familiilor din neamul nostru, precum și prin greutățile întâmpinate de vlăstarele tinere ale familiei la examenul de admitere în facultate. Dar moștenirea genetică a neamului și conștiința  apartenenței la această veche și ilustră familie românească ne-a ajutat să trecem cu bine peste toate suferințele amintite mai sus.

            George PETROVAI: Cu atâtea modele vrednice de stimă în familia Noica (înrudită cu familia Ottescu), cum vi se pare afirmația năucitoare din capitolul cinci a lui Constantin Ottescu: „Nu ne trebuie modele, decât să avem ce dărâma”?

            Dr. Mihail NOICA:  Nu sunt de acord cu surprinzătoarea afirmație a marelui profesor și scriitor Constantin  Ottescu. Pesemne că a utilizat acest paradox cu gândul la tragediile provocate   de bolșevism în marile familii românești…Căci fără modele și fără vrednici înaintași, acest popor (ca, de altminteri, oricare popor) nu numai că nu se poate dezvolta, dar practic nu mai are viitor! Fiecare disciplină și-a avut mentorii săi, care au creat o școala de specialiști în domeniul respectiv.

            Sighetu Marmației,                                                   

                 

Dialogul lui George PETROVAI cu revista ZEIT din Brăila

         Revista Zeit: Sunteți un iubitor al culturii în general și al filosofiei în special. De unde această plăcută înclinație?

            George PETROVAI: Ah, dacă am ști așa ceva (misterul mecanismelor cerebrale și spirituale), tare mult ar avansa cunoașterea umană în deslușirea a ceea ce obișnuim să numim vocație sau chemare! Doar atunci ne-am putea aventura în explicarea inspirat-științifică a declanșării atâtor sentimente, precum și în descifrarea acelor procese intime, care formează universul sau viața noastră lăuntrică: aptitudini, talent, voință, iubire, memorie, gândire, limbaj articulat, temperament, caracter.

            Nu spunea mărturisitorul Petre Țuțea că drumul omului trebuie să se dea la o parte din fața celor două căi ale Domnului: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)? Ori poate cineva susține că multîncercatul Iov nu avea deplină dreptate când conștientiza că gol a ieșit din pântecele mamei lui și tot gol se va întoarce în pământ, că adică totul ne este dat de Dumnezeu? Singurele noastre contribuții neefemere în scurta trecere pe pământ sunt cele care au șansa să devină perene în mântuitorul sistem tridimensional credință-iubire-dăruire, rampa de lansare spre Absolutul în tripla lui ipostază: adevăr-frumos-sacru.

            Revenind la întrebare și parafrazându-l pe adorabilul Creangă, pot spune că eram un biet boț de humă (elev în școala primară), dar atât de pătruns de nevoia organică de-a ști (firește, la acea vârstă o nevoie spontană și inconștientă), încât am izbutit nu numai să-mi surprind învățătoarea, o bătrână și respectabilă doamnă, ci chiar s-o pun serios pe gânduri cu marea mea cutezanță de-a gusta din proza lui Eminescu și din clasicii ruși. Atunci ilustra doamnă le-a prezis părinților mei toate puținele bucurii și multele necazuri ce cu necesitate decurg dintr-o atare pasiune și o inimă prea simțitoare. Însă n-avea cum să prevadă atenția deosebită de care m-am bucurat (sic!) ani la rând din partea securiștilor, după ce una din scrisorile mele adresate postului de radio „Europa liberă” a fost interceptată și eu, pe durata mai multor interogatorii lungi și istovitoare, am fost tratat ca un nelegiuit...

            Având în vedere faptul că părinții mei erau țărani de-abia știutori de carte, explicațiile cu fondul genetic transmis urmașilor de către ascendenți, în principal de către părinți, nu numai că n-au puterea să lămurească cât de cât lucrurile în legătură cu zburdalnica mea pasiune, dar parcă întețesc și mai mult necunoscutul din jurul acestei incitante chestiuni.

            Iar setea de-a ști a tot crescut deodată cu privațiunile ce mi le-am impus din copilărie până la maturitate (citeam pe nerăsuflate din diverse domenii, căutam cu insistență ori singurătatea, ori compania oamenilor tobă de carte, nu ezitam să-mi dau ultimii bani pentru achiziționarea cărților de referință din cultura română și universală etc.), ca tot din ea, din această nepractică și neostoită sete de cunoaștere, să apară primele mele bucurii situate în vecinătatea orgoliului adolescentin: Eram atât de mult apreciat pentru profunzimea și varietatea cunoștințelor asimilate, încât nu de puține ori (ca elev, student și angajat) am fost desemnat judecător în disputele dintre cunoștințe și colegi. Și „sentințele” date de mine, arareori incomplete, se bucurau dacă nu de încuviințarea deplină, atunci de o notă de respect din partea combatanților.

            Apoi, după Decembriadă (până atunci nici vorbă să fiu publicat), realmente am irupt în articole (n-am ținut o socoteală, dar cu siguranță sunt peste o mie) și în cărți tipărite...

            Revista Zeit: Aveți vreo predilecție către anumite curente filosofice? Există autori față de care aveți afinități și printre care vă regăsiți?

            George PETROVAI: Nu știu alții cum sunt, dar în scopul informării corecte și abundente (cultura temeinică se cheamă marea de informații, plus muntele de cunoștințe, toate trecute prin propriul filtru) și pentru inerentele comparații dintr-o analiză consistentă, eu îi citesc și pe acei autori nu prea înzestrați în ale stilului și stângaci în cugetare, care tocmai de aceea necesită un efort suplimentar din partea lectorului curajos.

            Căci e bine să nu uităm niciodată de cele două importante caracteristici ale filosofiei:

a)După cum muzica, cea mai subtilă și mai răscolitoare dintre arte, este poezia sufletului avid de frumos, tot așa filosofia este poezia, ori poate că muzica etern neîncheiată a cugetului însetat de adevăr;

b)Dacă, ne spune P.P.Negulescu în tratatul Problema ontologică, științele particulare sunt studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric, ceea ce înseamnă că „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând, firește, liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe nici unul dintr-înșii, după structura și afinitățile noastre sufletești”.

Referințe în materie de autori? Cea mai bună referință sau recomandare este studiul aprofundat. Căci după cum pofta vine mâncând, tot astfel din lectura unui filosof se naște curiozitatea pentru alții, și asta deoarece orice sistem filosofic are la bază sistemele anterioare.

Și iacă așa, chiar neurmând un plan riguros de studiu, orice cititor dornic de belșug în cugetare, nu doar că va afla de existența școlilor și seriilor de filosofi (empiriștii englezi, raționaliștii francezi, metafizicienii germani, pragmatiștii americani, misticii medievali, neoplatonicii și – desigur – anticii greci), dar va ajunge să vadă și să înțeleagă legăturile cauzal-spirituale dintre marii filosofi.

Da, ne încredințează P.P.Negulescu, pentru că fără noțiune ca entitate logică, marea descoperire socratiană, n-ar fi apărut ideile sau entitățile metafizice ale lui Platon, iar fără acestea Aristotel n-ar fi elaborat formele, văzute ca instrumente ale creațiunii.

Tot așa, fără Francis Bacon și empiriștii următori nu s-ar fi ivit David Hume, fără Hume nu s-ar fi ivit I.Kant, iar fără Kant era cu neputință să apară idealismul clasic german (Fichte, Schelling, Hegel).

Prin urmare, filosofia este cuceritoare pe ansamblul ei, fără nestatornicia preferințelor limitative pentru actul cugetării!

Revista Zeit: Credeți că se mai citește filosofie în zilele noastre?

George PETROVAI: Păi probabil că se mai citește și filosofie veritabilă, nu numai surogatele de pe internet. Dar cei mai mulți dintre dascăli, elevi și studenți, nemaivorbind de semidocți și falșii culți, se limitează la numeroasele făcături ale internetului, nesinchisindu-se de faptul că pentru a ajunge la postările valoroase (negreșit, sunt și din astea) trebuie să ai o cultură solidă. Ori așa ceva nu se face cât ai bate din palme și după  ureche sau copiind pe rupte, ci numai și numai prin studiu îndelungat și anevoios din cărți. Vasăzică, oricât ne-am suci și ne-am învârti, dacă vrem cultură adevărată, atunci – mai cu seamă în cazul autodidacților - este musai ca prin lectură neîntreruptă să ajungem la cărțile fundamentale ale culturii universale. Neîndoios că drumul invers este mai scurt. Dar asta presupune să ai aproape de tine un maestru...

Într-o cumplită lume a banului și a acerbei concurențe materiale, în care civilizația mașinistă urmează dezastruoasa lege a celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), cultura în general și filosofia în special au statut de tolerate, cu rolul de a crea divertismente agreabile pentru îmbuibații înstăriți, iar tot mai rarii înțelepți sau filosofi autentici (a nu se confunda filosofii cu palavragiii!) sunt priviți cel mult cu o îngăduință disprețuitoare.

Dar asta nu neaparat pentru faptul că filosofia este eminamente nepractică și neproductivă (marea artă nu-și are izvorul în plăcerile dezinteresate?), ci mai ales pentru aceea că prin însuși felul lui de-a fi, înțeleptul devine grozav de incomod pentru comunitatea în mijlocul căreia îi este dat să trăiască.

Da, căci pe lângă eroismul gândirii sale libere și adesea acuzatoare în ceea ce privește năravurile semenilor, înțeleptul nemulțumește cetatea și cu eroismul de zi cu zi al sărăciei sale, doar el – căutător dezinteresat al adevărului – având puterea moral-spirituală să disprețuiască, ba chiar să refuze (atunci când i se propune) ceea ce pentru grosul omenirii constituie scopul existenței și sursa fericirii sale nefericite: avere, onoruri, putere, plăceri.

Nu în acest chip anapoda pentru logica neinițiaților într-ale filosofiei au procedat toți marii gânditori ai omenirii, de la grecii antici (cinicii, de pildă, trăiau ca cerșetorii) și până la extrem de strâmtorații Baruch Spinoza, Auguste Comte, L.Feuerbach, Herbert Spencer sau Fr.Nietzsche?

La urma-urmei treburi aproape firești dacă luăm aminte la spusele Stagiritului. Întrebat fiind de cineva la ce folosește filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat îndată cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este prima dintre științe”!

Revista Zeit: Se poate vorbi de o criză a identității conceptelor filosofice?

George PETROVAI: Se știe foarte bine că limba este un organism viu, în necontenită expansiune pe direcția îmbogățirii cu noi și noi termeni. Având în vedere străduința multimilenară a cugetării filosofice, dar mai ales avântul științelor pozitive de la Renaștere încoace, e clar că procesul de asimilare al tuturor limbilor moderne îl depășește cu mult pe acela de eliminare a termenilor ieșiți din uz.

Limba română este o bună probă în acest sens. Căci s-a îmbogățit atât de mult cu nelogismele împrumutate mai ales din limba franceză, încât româna împănată cu grecisme și turcisme din urmă cu două veacuri ar fi aproape de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi fără ajutorul venit din partea fundamentelor gramaticale, neesențial influențate de trecerea timpului.

Filosofia nu se abate de la această regulă. În peste două mii de ani de cugetare sistematică, nu doar că limbajul ei s-a îmbogățit copios prin permanenta interacțiune a filosofiei cu științele particulare, dar chiar „bătrânele” concepte de materie, spațiu și timp au dobândit note cu alte înțelesuri din partea aluviunilor științifice venite dinspre fizica relativistă și cuantică.

            Cu toate marile câștiguri din această sferă a cugetării, penuria terminologică încă mai persistă, dovadă că Miguel de Unamuno și Emil Cioran au recurs la ajutorul contradicției, iar Martin Heidegger a făcut o adevărată echilibristică lingvistică pentru a-și putea comunica cititorilor cele mai profunde și mai subtile trăiri ale gândirii.

            Firește că astăzi, prin asaltul conjugat al falsei culturi și al anglicismelor de prost gust, are loc un catastrofal proces de pervertire a limbii. Iar procesul se va accentua în viitor prin politica globalizării (amestecul dirijat al populațiilor) și prin difuziunea pusă la dispoziția multiculturalismului. Așa că dacă până în clipa de față nu se poate vorbi de-o adevărată criză a identității conceptelor filosofice, ea sigur este pe drum.

            Revista Zeit: În România avem exemplul bun al perioadei interbelice. Se mai scrie filosofie în România secolului 21?

            George PETROVAI: Da, în perioada interbelică s-a făcut cu adevărat carte în România întregită. Pe bună dreptate este considerată perioada cea mai fecundă a spiritualității românești din toate timpurile: universități (București, Iași, Cluj) recunoscute, profesori faimoși, savanți (matematicieni, fizicieni, filosofi, istorici, filologi, medici, inventatori etc.) apreciați pretutindeni în lume.

            Bineînțeles că într-un asemenea cadru stimulativ s-au dezvoltat admirabil nu doar cercetarea științifică și gândirea speculativă (P.P.Negulescu, Mircea Florian, C.Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D.Roșca etc.), cu adevărat perioada de vârf a filosofiei românești sistemice, dar a luat un apreciabil avânt și viața economică, 1938 fiind considerat an al apogeului nivelului de trai atins pe aceste meleaguri.

            Prin urmare, la vremea respectivă se căuta în școli, universități și laboratoare calitatea, iar roadele s-au văzut în toate sectoarele de activitate. Astăzi în școala românească se urmărește cantitatea și rezultatele sunt pe măsură: semianalfabeți cu diplome, profesori doar cu numele, mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți, nicio universitate recunoscută din cele peste 100 existente, cercetare muribundă, cel mai scăzut nivel de trai din toată Uniunea Europeană.

            Filosofie se mai scrie în România secolului 21, dar nici vorbă să fie de rangul celei interbelice. De ce? Simplu: Locul căutării dezinteresate a adevărului a fost luat de interesul ascunderii lui. Asta face (dar nu numai asta!) ca cei mai mulți dintre pretinșii filosofi să n-aibă pic de originalitate, astfel că ba izvodesc înfiorătoare compilații academice, ba își urmăresc cu atâta înverșunare interesele (în principal confortul), încât mai au resurse spirituale doar pentru fragmente și pospaiuri de cugetare filosofică.

            Revista Zeit: Ce calități ar trebui să întrunească un cititor de filosofie? Puteți să creionați un portret?

            George PETROVAI: Cred că în momentul de față avem patru categorii de oameni: cei care nu citesc mai nimic (înclin să cred că-i grupul cel mai numeros), amatorii de lecturi facile (divertismente, sport, bancuri), cititorii de literatură și cititorii de filosofie.

            Cum primele două categorii n-au nimic în comun cu filosofia, rămân în discuție doar ultimele două categorii. Cu următoarea precizare: Gustul pentru literatură (am în vedere literatura de calitate) este condiția necesară, nu și suficientă pentru a deveni cititor de filosofie (cunosc oameni cu o impresionantă cultură literar-filologică, însă total înstrăinați de filosofie), pe când deschiderea spre filosofie nu doar că o presupune pe cea literară, dar chiar se întemeiază pe ea.

            Trei ar fi după mine argumentele că lucrurile stau în acest chip:

            1)Pe lângă plăcerea lecturii și o memorie antrenată, în filosofie mai este nevoie și de

operații logice precum analiza, sinteza, generalizarea sau abstractizarea, necontenitul proces de conceptualizare fiind etajul cel mai înalt și mai anevoios al cugetării.

            2)Întrucât gândirea se articulează în cuvinte, în orice domeniu de activitate este nevoie de concepte clare și distincte. Ambiția filosofiei fiind aceea de a-i oferi omului o concepție totalizatoare despre lume, iată de ce pentru filosof și cititorul de filosofie această necesitate se impune într-o măsură sporită față de alte îndeletniciri și sfere de activitate. Dar pentru fixarea noțiunilor și îmbogățirea limbajului filosofic este nevoie de o rodnică ucenicie în literatură.

            3)Nu doar că, bunăoară așa ca la Nitzsche, filosofia și poezia fac casă bună împreună, dar uneori filosofii (cazul lui Heidegger) se văd nevoiți să-și dezvolte aparatul conceptual, doar astfel reușind să surprindă cele mai subtile neliniști ale gândirii.

            Un portret al cititorului de filosofie? Păi, aș spune că el trebuie să se apropie de acela pe care P.P.Negulescu i-l schițează filosofului în tratatul Geneza formelor culturii: nevoia organică de-a cunoaște, răbdare și tenacitate mult peste medie, precum și înzestrarea intelectuală de pătrundere critică în miezul scrierii, în vederea formulării juste a concluziilor.

            Revista Zeit: Societatea noastră este într-o profundă schimbare, din păcate nu una în bine. Școala și învățământul nu mai au rigoarea de altădată. Ce îndrumări ați putea oferi generației actuale de elevi și studenți? Cu ce i-ați putea motiva către filosofie?

            George PETROVAI: De ce, mă rog, școala și învățământul să meargă bine, dacă totul în România zilelor noastre este dat peste cap? Societatea va fi repusă pe picioare doar atunci când bunul simț și responsabilitatea vor lua locul minciunii și hoției. Exact din acel moment vor fi bani și locuri de muncă, românii din țară nu se vor mai gândi la plecare și mulți dintre cei plecați se vor întoarce, pentru că deodată cu normalizarea vine și prosperitatea reală.

            Mai este și următorul fapt: De regulă, elevii supradotați sunt greu adaptabili. Nu susținea Aristotel că toate geniile sunt melancolice? Ei bine, în pofida acestui adevăr, societatea și școala românească postdecembristă într-atâta au luat-o pe arătură, încât nu numai că cei mai mulți dintre ei se pierd, fie din cauza nepăsării părinților (mulți părinți sunt la muncă în străinătate), fie din pricina neglijenței dascălilor, dar statul român își permite ca an de an să renunțe la crema absolvenților de facultate, aceștia luând drumul străinătății pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei deja putrezi de bogați.

            Mă întreb, până când necalificații de cârmuitori ai României vor continua să-și bată joc de cele două căi garantate de rulare spre bunăstare din toate statele moderne: pământul și materia cenușie?...

            Cică Socrate obișnuia să spună că tare grele sunt cele frumoase. Iar eu adaug că viața devine realmente captivantă doar atunci când omul are voința și resursele trebuincioase pentru a trece peste obstacolele puse de destin în fața lui. Tot așa, filosofia devine pasiune de-abia atunci când cu eforturi considerabile ajungi să guști din nectarul esenței sale.

                                                                                     10-11 mai 2016