Valeriu Sabău - "Un fenomen cultural" de Nicolae Iuga

Vasile Blidaru, ultimul luptător

  Nicolae  Iuga

        

          Recenta apariție a revistei trimestriale „Familia Română” (nr. 3 – 4/2015), editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, redactor șef dr. Teodor Ardelean, revine asupra personalității celebrului luptător anticomunist Vasile Blidaru (1911-1958) din satul Odești (jud. Maramureș) și scoate la lumină (http://www.familiaromana.ro/pdf/fr_2015_3-4.pdf, vezi pag. 109–115), prin contribuția lui Marian Bancoș, o serie de texte inedite aparținând unui gen literar ocazional și rar, cu un adevăr sufletesc aparte, acela al scrisorilor în versuri de pe front.

            De regulă scrisorile de pe front, mai cu seamă cele trimise de către militarii români plecați din Ardeal în Primul Război Mondial fetelor pe care le iubeau sau soțiilor rămase acasă, cu copiii și în plus cu muncile specifice bărbatului pe cap, erau versificații cu o anumită formă relativ fixă și cu un conținut stereotip, care nu împiedicau însă cuvintele să deștepte în destinatare emoții puternice și evocări strict personale.

            În cazul lui Vasile Blidaru însă – pe atunci plugar român în etate de treizeci de ani, om însurat cu un copil și concentrat pe front „la unguri”, adică în armata horthystă în Al Doilea Război Mondial – avem texte originale de sute de versuri, cu detalii de viață unice, emanând o vădită tristețe și sensibilitate proprie de sub coaja dialectal-frustă a cuvintelor: „Când m’am despărțit de t’ine / Multă supărare’m vin’e. / Nu știu când ’oi mai vin’i / Nici pă când ne’om întâlni / Nu știu pă unde m’or da / Nici pă când m’oi înturna / Poate mâ’ni ori poate’alaltă / Ori poate că niciodată. / Poate vin mâ’ni înapoi / Ori poate mor în război / Pușcat de armă străină / Și’ngropat fără lumn’ină / [...].  Și eu mi’am făcut cortu / Cu ușa cătră Codru / Pă lături și la’sfințât / Cortu l’am acoperit / Să nu văd unguri mai mult / Că pre rău m’o bătrânit. / Io din cort am tot privit / Cătă codru înfrunzât / Ș’am crezut că te’oi vedea / Să’mi spui cum ești cu lumea [...]”. Au fost, totuși, scrisori expediate dintr-o unitate militară maghiară în vreme de război dar, pentru a trece de vigilența dublei cenzuri, militare și naționale, Vasile Blidaru le „criptează”, adică le redactează în limba română scrisă cu... litere chirilice, alfabet pe care atunci îl mai cunoșteau doar foarte puțini români tineri, din aceia provenind din familii de țărani înțelepți, cu înclinații cărturărești, așa cum era și Vasile Blidaru, familiarizat de timpuriu cu slova bătrânelor cărți bisericești.

            Aceste versuri au și o serioasă importanță extra-literară, de ordin istoric, prin însuși faptul că au fost scrise de unul dintre cei mai hotărâți și longevivi luptători anticomuniști, căzut în luptă cu Securitatea abia spre sfârșiltul lunii mai a anului 1958. Însuși Raportul oficial al Securității cu nr. 350/24 mai 1958 afirmă că „Prin lichidarea banditului Blidaru Vasile, organele noastre au lichidat ultima bandă contra-revoluțiuonară ce activa pe teritoriul R.P.R.” (vezi Teodor Ardelean, Marin Bancoș, Un Om, o viață, o legendă, Editura Centrul Media West, Arad, 2014, p. 432, carte în care s-a publicat de fapt o bună parte din imensul său dosar de Securitate). 

            Pentru a liniști conștiința și – de ce nu – spre dezamăginrea celor care veghează la respectarea strictă a Legii nr. 217/2015, așa zisa lege „anti-legionară” dată într-o țară în care nu mai există legionari și în care se caută zădărnicirea construirii unei catedrale în timp ce se aprobă construirea de moschei, trebuie să arătăm că luptătorul anticomunist Vasile Blidaru nu a fost legionar de nici un fel, nici membru și nici simpatizant. A fost un simplu țăran mai înstărit, fiindcă era în același timp și un tâmplar neîntrecut, un om de treabă care s-a ținut departe de orice fel de activitate politică, până după Al Doilea Război Mondial. Atunci, prin 1946, văzând cam ce fel de oameni flămânzi și hoți se înghesuie la noua putere, s-a hotărât să intre și el în Frontul Plugarilor, partidul primului ministru Dr. Petru Groza. Dar Vasile Blidaru nu era omul care să fie nevoit să-și „completeze” veniturile din politică, dimpotrivă era un om cu ceva avere și foarte corect, ceea ce i-a atras invidia și ura proaspeților profitori sub titlul de comuniști. Au urmat niște denunțuri care priveau părerile lui politice, arestarea și ancheta la Securitate. A reușit să evadeze, a fugit în Italia, unde a făcut câteva luni de instrucție într-o unitate de diversiune, după care a revenit acasă și a trăit zece ani ca haiduc de temut și de legendă al Țării Codrului (o zonă etnografică situată la intereferența Maramureșului cu Sălajul și Sătmarul), până când a căzut luptând cu arma în mână împotriva prigonitorilor săi cei fără de cuget și fără Dumnezeu, care nu îl lăsau să trăiască.

                                                Fie-i memoria binecuvântată!        

Poezia lui Traian Velea ca mod de a-L iubi și certa pe Dumnezeu

 A apărut recent, în sfârșit, cartea de poezie (prima) a băimăreanului Traian Velea, Iubi-te-voi, Doamne! (Ed. Galaxia Gutenberg, 2015). Este un fel aparte de a înțelege și performa discursul poetic, în tradiția marii poezii creștine din literatura română. Titlul însuși al volumului este, după cum se poate vedea, un ecfonis devoțional al psalmistului (Ps. 17, 1) care, transpus în liturgica bizantină, a dat un imn de o rară și negrăită frumusețe.

            Poemele lui Traian Velea sunt construite ca tot atâtea comentarii sermonizante la unele locuri biblice binecunoscute, mai restrânse ori mai cuprinzătoare, propoziții sapiențiale condensate la imperativ ori veritabile pericope in extenso, precum și enunțuri autoreferențiale. Ironia sa atinge uneori culmi de sarcasm arghezian ucigător, în mimarea felului comun de a-L reprezenta pe Dumnezeu: „Mii de ani m-am întrebat, ca vita, / Oare-n care ceruri locuiești / Și de multe ori m-a împins ispita / Să mă sui, să văd cum mai trăiești // Eu mi-am tras o vilă cu trei caturi / Patru miliarde de <pitici> / Și-un hotel cu două mii de paturi / Poți să vii să locuiești aici !” (Locuința lui Dumnezeu). Sentimentul culpabilității și al autodamnării este prezentat în același fel: „Cincisprezece arginți cer azi pe Tine / Nu urc prețul cu nimic mai sus. / Nimeni nu-i mai ticălos ca mine: /  Doamne, eu Te vând la preț redus !” (Vino, Doamne !). Alteori, ne aflăm în fața unui patetism numai aparent desuet, aer de aedificatio și tămâie exprimat nu fără forță poetică: ”A pierit și Marea, cum a zis profetul… / De-ai umbla pe ape n-ai pe ce călca… / Dar în ochii-mi sarbezi port Ghenizaretul: /  Hai și calcă, Doamne, pe retina mea!” ( … Și Marea nu mai este).

            Desigur, Dumnezeu este Absolutul în sine dar Lui, ca Absolut, nu se poate să-I lipsească absolut nimic, inclusiv Relativul. Relativitatea lui Dumnezeu la percepția umană asupra Lui poate să dea efecte imagologice grotești, precum în mentalul fetișist, idolatru, superstițios, interlop: (...) „Mersi că toată Franța mă cunoaște / Și că din multe m-ai făcut scăpat / Căci eu Te port, Cristoase, ca pe moaște / La cheile merțanului furat” (De la mare). In extremis, este de admis că tocmai această relativitate îl va fi făcut pe un Friedrich Nietzsche să tragă semnalul de alarmă: „Dumnezeu este mort!”, cu determinarea mai îndeaproape că, într-o lume greu secularizată, nu filosoful sâvârșește înfricoșătorul deicid, ci noi înșine îl ucidem pe Dumnezeu, fiecare dintre noi, în inimile noastre.

            Din cealaltă parte, viața finită a omului, trăită fără o stea fixă călăuzitoare și fără reperul moral imobil al divinității, intră în derivă și ne înșeală așteptările de autenticitate cu falsitatea și cu facticitatea, viața ne înșeală cu moartea și atunci viața devine „curvă” în sensul înțelepciunii populare și al desfrânatei din Apocalipsă, motiv de ceartă cu Bunul Dumnezeu în maniera nefericitului Iov al Vechiului Testament: „Ce să-Ți mai reproșez acuma, Doamne, / Când nici a mă încinge nu mai pot... / Mai lasă-mi una-două toamne / Și cheamă-mă apoi să-Ți spun chiar tot / (...) La urma urmei asta mai rămâne: / Iartă-mi spurcata gură dacă poți / Ești cel mai mare proxenet, Bătrâne: / Aceeași curvă ne-o trimiți la toți!” (Despre toate cele...). 

            Venit în sfera eterată a poeziei religioase în siajul unor autori mari precum Tudor Arghezi sau Ioan Alexandru, Traian Velea este fără îndoială un poet cu o originalitate reală, unul care și-a găsit tonul, soluția constructivă, ritmul și tehnica prozodică, dar mai cu seamă universul propriu de teme, simboluri și (des)cifrări. Un poet matur, care a trăit o viață – ca judecător și avocat – în labirintul infernal, urmuzian al instituțiilor care împart dreptatea pe pământ, dar care lăntric a trăit tot timpul cu nostalgia Ideii de Adevăr dumnezeiesc, care plasează înțelesurile ultime și împăcarea sufletului omenesc în adâncul mării, adânc care rămâne veșnic liniștit (Wittgenstein dixit), oricât de mari și de zbuciumate ar fi valurile de la suprafață.  

dr. Nicolae IUGA