Poezia, muzica și florile de mină

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

Pentru mine, Muzeul Județean de Mineralogie, din Baia Mare, rămâne tezaurizarea misterelor adâncurilor din Maramureș. Mari inspirați au fost cei care au clădit această instituție, unică în această parte de Europă. Și poartă numele unui devotat al domeniului, cel care ne-a fost prieten celor care am rămas, după plecarea lui: Victor GORDUZA. Acolo, prin sălile muzeului, este un prilej de meditație, găsim fondul magnetic al acelui timp originar al devenirii miracolului, ritual necunoscut al omului pământean. Acolo poți descoperi concretul ultimelor milenii. Această atmosferă este prielnică chiar pentru visare de viață lungă. Mai ales a celor care se încumetă să se povestească prin cuvânt și muzică.

De Ziua Internațională a Poeziei, Colegiul Național „Mihai Eminescu”, din Baia Mare, a fost oaspete al acestui spațiu plin de poezie și de culoare, învăluit într-o muzică ce creează un sincretism ima­gine-verb adecvat unor manifestări culturale de înaltă ținută. Am fost invitat și eu. Așa am reușit să scriu aceste rânduri. Și-a asumat organizarea unei manifestări reușite profesoara Alina Mihaela Andreicuț, care a armonizat o întâlnire între elevi și profesori, în numele poeziei și muzicii. Printre stibina de Băiuț și Baia Sprie, galena de Herja, baritina de Cavnic, ori a calotelor roz de Săsar, cuvintele și muzica au avut o rezonanță aparte. Acolo s-a manifestat Cenaclul cultural “Voci eminesciene” (președinte Camelia Nistor) și îndrumat de profesoara Monica D. Cândea și Corul „Voci eminesciene”, a cărei energie inspirată și componistică aparține profesoarei Alina Andreicuț.

M-a ispitit scenariul alcătuit de elevi, care au adus în spectacol idei ale unor mari scriitori, precum Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Nora Iuga. Într-un registru nuanțat, am fost martorul unui discurs liric și muzical sugestiv, inspirat și cu adaos personal. Camelia și Nicole au răspuns la întrebarea pusă poetei Nora Iuga: ce înseamnă poezia? Inspirat răspuns: „Mi-am dat seama că eu, când abordez orice gen literar, îmi scriu mie. Sunt o scriitoare de scrisori. Când scriu, visez, de cele mai multe ori visez ilogic și scriu cum visez. Nu ești mare când scrii cum te văd ei, cei mulți. Ești mare când te văd cei puțini. Până și filosoful Kant a spus că marca marelui poet este originalitatea.”

Au fost aduse ca argument, pentru nevoia de artă, gânduri ale lui Nichita Stănescu, care sugera că ideea de frumos este o idee profund morală, iar poezia este singura avere pe care o are omul, încă nejefuită. Au fost inspirate și așezate recitări în matca emoției, emoție necesară în asemenea împrejurări. Au fost rostite poeme în limba română, în limba franceză și în limba engleză. Tocmai ce se cuvenea pentru a cinsti Ziua Internațională a Poeziei. Cami, Teo, Ioana, Andreea au alcătuit un poem prin juxtapunere, în stil urmuzian, că tot suntem în anul centenar Urmuz. Jocul tineresc cu cuvintele făcea parte din tendința spre sublim a gândirii fiecărui adolescent din acel generos spațiu, în care florile de mină parcă deveneau suport pentru rostire.

Aud și acum când scriu vocea Andrei Augustin, venită parcă dintr-o paranteză a Lunii. Sporită de repertoriul Corului, care te îmbia la meditație și visare. Exact ce trebuie pentru o atmosferă împlinită. Și pentru ca harta sentimentelor să fie mai largă, actorul și regizorul Claudiu Pintican l-a invitat în peisajul mineralelor pe Mihai Eminescu cel Mare. De fiecare dată, omul de teatru săvârșește ritualul eminescian după harul propriu, care duce la descrierea rostului artei, și anume, a supraviețuirii ei. Acești eminescieni, cei din Cor și Cenaclu, sunt o garanție precum stejarul se întrupează din propria lui sămânță.

„Nu credeam să învăț a muri vreodată”, este cel mai vital vers eminescian pe care îl celebra Nichita. Este versul unui învingător, al unui om care a supraviețuit. Că prin Eminescu tot ce n-am avut ca tradiție a culturii, deodată ni se pare că am avut. Acest meșteșug al duratei poeziei eminesciene l-a deprins de minune Claudiu Pintican. Le-am spus și eu celor prezenți că manifestarea eminescienilor, elevi și profesori, stă sub o zodie fastă. Exact în ziua și ora când poezia, muzica mângâiau florile de mină în Baia Mare, unui mare poet român iubitor de Maramureș, Dinu Flămând, i s-a dat o cinstire europeană la Cetatea Universitară din Paris.

Sincronism comentat acolo, la Muzeul de Mineralogie, cu universitarul Marinel Kovacs, prezent în publicul ascultător. Cu adevărat, a fost o sărbătoare a poeziei, cinstită de tinerii eminescieni sub veghea discretă și muzicală a profesoarei Alina Andreicuț. Cum mai spuneam, Alină-te dor Alina de poezie, muzică și pictura doamnei profesoare Cristina Retteghi, care se întrupa în timp ce trăiam sentimente nobile printre florile de mină.

Este poezia contradicția dintre emoție și imaginea sensibilității?

 

Poezia ca parte a sensibilului este o forță a emoției. Imaginea poetică este independentă de creator. Are propria poveste care se naște din combustia lirică a autorului în relația cu preajma și universul. Corespondențele tensionate dintre emoție și imagine creează opera poetică. Nu întotdeauna relația este una de armonie. Forța sensibilului precede imaginea poetică, dar nu întotdeauna o cauționează. Există o autonomie a imaginii poetice cvasi independentă de creator, cum și forța sensibilului poate să nu producă neapărat imaginea dorită în receptorul de poezie. Autonomia sensibilității față de rațiune este cauza imaginației poetice în opera lirică, dar paradoxul imaginarului este de a fi o încercare de independență față de orice conexiune a forței emoției. Rolul fatalității poetului este de a reduce contradicția, prin sinergie, în sensibilitatea percepției. Controversa contradicției dintre imagine și forța emoției poetice intră în reducție sau dispare atunci când se coboară rațiunea în inimă. Poezia devine astfel un factor de unificare dintre sensibilitate și imaginea poetică. La Ferdinand de Saussure (Curs de lingvistică generală,1922) cuvântul devine semn. El defineşte semnul drept o entitate psihică, având două laturi, în care fuzionează un concept şi o imagine acustică, propunând înlocuirea conceptului prin termenul semnificat (signifié), iar imaginea acustică prin semnificant (signifiant).Semantica poeziei se cadrează între semnificat și semnificant. În termeni lirici, semnificatul este imaginea poetică, iar semnificantul este forța emoției sensibilului. În teoria literară se consideră o corelație dintre semnificat și semnificant, dar în poezie nu este tocmai așa. Atât semnificantul cât și semnificatul au o autonomie proprie, pe care doar autorul poate să o identifice în tainicile corespodențe, când și cum și de ce, pentru a șlefui cu adevărat opera lirică în cel mai frumos stil și cea mai atrăgătoare manieră artistică. Ritmicitatea ține de geniul poetului, care unifică emoția cu imaginea. Opera poetică este o proiecție a sensibilului, care se disjunge autonom între forța emoției și imagine, între semnificat și semnificant. Corespondențele lirice sunt aleatorii, nu obligatorii între entități. Paradoxal, poezia este o ”anarhie organizată” a sensibilului și emoției. ”Există o poezie fără tropi, care este un singur trop” spunea Goethe în celebrele sale maxime și reflecții. Zbaterea imaginii este o reprezentare a textului poetic. Imaginea este independentă de creația poetică și, totuși, este expresia emoției poetice. În acest sens, imaginea este realitatea formei transmise de emoția poeziei, acea ”plăsmuire care să fie frumoasă” (Poetica, Aristotel). Tensiunea imaginii poetice este ”intuiție-expresie” după Benedeto Croce, ceea ce ”transcede totdeauna caracterele fizicește determinate” (Poezia). În acest context liricizant, metafora devine o interiorizare a forței emoției. Metafora este tocmai refuzul conștiinței și rațiunii, o reprezentare a imaginii forței emotive a sensibilității.Dar să nu uităm că în această ”anarhie organizată” a poeziei, imaginea nu este identificată cu metafora, ci cu sensibilitatea. I. Kant în ”Critica rațiunii pure” consideră imaginea transcendență, o fuziune dintre idee, emoție, obiect, sinteza diversului intuiției sensibile, adică o ”sinteză figurată”. Poezia este o perpetuă și febrilă căutare a necunoscutului și a ”anonimului” (blagian al lumii), o imagine tainică a ceea ce nu poate fi înțeles. Poezia este o energie organizată de emoție. E. A. Poe scria, în acest sens, că în ”poezie din inteligibil limbajul tinde să devină concret să se transforme din semn în simbol” (Principiul poetic). Ritmul poeziei este similar cu ritmul universului. Prin puterea sa, cuvântul – ca imagine şi metaforă – „evocă, povesteşte întâmplări, aprinde lumini şi iradiază culori; cuprinde forme şi urmăreşte fluidităţi. Cuvântul este, în acelaşi timp, muzică şi semnificaţie: el animă simetriile arhitectonice, reliefurile şi culoarea, dându-le noi dimensiuni şi unind, prin poezie, în mănunchi, toate formele frumosului.” (Ion Biberi, Poezia – Mod de existenţă, EPL, Bucureşti, 1968, p. 266 – 267). Poetul se contopește prin emoția sensibilității cu expansiunea universalului într-o interiorizare și sinergie, pe care doar cei ce scriu poezie o pot înțelege.

Imaginația lirică este o altă lume, pe care poetul o percepă și o împărtășește doar celor ce știu cu adevărat miezul lucrurilor, secretul lumii și au simțul sensibilului. Acțiunea este emoția și reacțiunea imaginea, iar opera lirică este forța interacțiunii. Acesta ar fi panul ideal al poeziei. Dar poezia nu este matematică cum credea în felul său de scrieri Ion Barbu. Poezia este mai degrabă un vis teluric și ideatic, care unește ce se desparte, ca în poezia lui Lermontov: ”Visarea iar ne va uni/Și tot cea fost ne-om aminti” (Un vis). Imaginea este amintirea emoției poetice. Da, poezia este contradicția dintre forța emoției și imagine. E un paradox. Poezia trebuie reinventată, deși pare că nu va mai aduce nimic nou. Emoția reflectată de eul poetic…receptată de cititor…și emoția proiectată de subiect în actul interpretat, aici se regăsește corespondența și interacțiunea. E o permanentă imposibilitate a noului în poezie. Atemporală. Aceasta este poezia. Un avion zboară la mare înălțime. Deasupra e cerul senin, iar de desupt oceanul albastru. La un moment dat pilotul și pasagerii nu mai fac distincția dintre cerul și apa, albastre, dintre sus și jos, dintre emoție și imagine, dintre adânc și înălțare, iar în depărtare se vede acea undă albă în formă de semicerc care unește cele două entități, ca o corespondență tainică și febrilă într-o ”anarhie organizată”. Ne îndreptăm piloți, pasageri, poeți și cititori spre acea linia cețoasă și pură și ea se tot se îndepărtează, deși știm bine că suntem sau am trecut deja de aceasta în drumul nostru spre moarte sau veșnicie. ”Joc secund” de Ion Barbu este o expresie metaforică a ideii că poezia este imaginea unei lumi “purificate în spirit până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”: “Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit azur,/Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/În grupurile apei, un joc secund, mai pur”. Aceasta să fie poezia, o perpetuă și tensionată contradicție a frumosului, imaginii, emoției pe calea care se duce sau se reîntoarce cu noi spre și prin adevăr. Imaginea criptează emoția poetică și, poate, să nu aibă nicio legătură cu sensibilitatea. Opera lirică devine în propria lucrare ”misterioasă” o afirmare independentă de eul creator, emoție și imagine.

 Ionuț Țene

31 August – Ziua Limbii Romane - POEZIA

Poezia este ochiul care plânge. 

Ea este umărul care plânge, 

ochiul umărului care plânge. 

Ea este mâna care plânge, 

ochiul mâinii care plânge. 

Ea este ţapa care plânge, 

ochiul călcâiului care plânge. 

O voi, prieteni, 

poezia nu este lacrimă

ea este însuşi plânsul, 

plânsul unui ochi neinventat, 

lacrima ochiului

celui care trebuie să fie frumos, 

lacrima celui care trebuie să fie fericit. 

Poezia

Din volumul Necuvintele, 1969

Nichita Stănescu

http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Cultura&optiune=Literatura&optiune2=1933.03.31+-+Nichita+Stanescu

Cu respect,

Valentin-Nicolae Bercă

"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară  în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Lumea Poeziilor - Nichita Stănescu

Poezia lui Traian Velea ca mod de a-L iubi și certa pe Dumnezeu

 A apărut recent, în sfârșit, cartea de poezie (prima) a băimăreanului Traian Velea, Iubi-te-voi, Doamne! (Ed. Galaxia Gutenberg, 2015). Este un fel aparte de a înțelege și performa discursul poetic, în tradiția marii poezii creștine din literatura română. Titlul însuși al volumului este, după cum se poate vedea, un ecfonis devoțional al psalmistului (Ps. 17, 1) care, transpus în liturgica bizantină, a dat un imn de o rară și negrăită frumusețe.

            Poemele lui Traian Velea sunt construite ca tot atâtea comentarii sermonizante la unele locuri biblice binecunoscute, mai restrânse ori mai cuprinzătoare, propoziții sapiențiale condensate la imperativ ori veritabile pericope in extenso, precum și enunțuri autoreferențiale. Ironia sa atinge uneori culmi de sarcasm arghezian ucigător, în mimarea felului comun de a-L reprezenta pe Dumnezeu: „Mii de ani m-am întrebat, ca vita, / Oare-n care ceruri locuiești / Și de multe ori m-a împins ispita / Să mă sui, să văd cum mai trăiești // Eu mi-am tras o vilă cu trei caturi / Patru miliarde de <pitici> / Și-un hotel cu două mii de paturi / Poți să vii să locuiești aici !” (Locuința lui Dumnezeu). Sentimentul culpabilității și al autodamnării este prezentat în același fel: „Cincisprezece arginți cer azi pe Tine / Nu urc prețul cu nimic mai sus. / Nimeni nu-i mai ticălos ca mine: /  Doamne, eu Te vând la preț redus !” (Vino, Doamne !). Alteori, ne aflăm în fața unui patetism numai aparent desuet, aer de aedificatio și tămâie exprimat nu fără forță poetică: ”A pierit și Marea, cum a zis profetul… / De-ai umbla pe ape n-ai pe ce călca… / Dar în ochii-mi sarbezi port Ghenizaretul: /  Hai și calcă, Doamne, pe retina mea!” ( … Și Marea nu mai este).

            Desigur, Dumnezeu este Absolutul în sine dar Lui, ca Absolut, nu se poate să-I lipsească absolut nimic, inclusiv Relativul. Relativitatea lui Dumnezeu la percepția umană asupra Lui poate să dea efecte imagologice grotești, precum în mentalul fetișist, idolatru, superstițios, interlop: (...) „Mersi că toată Franța mă cunoaște / Și că din multe m-ai făcut scăpat / Căci eu Te port, Cristoase, ca pe moaște / La cheile merțanului furat” (De la mare). In extremis, este de admis că tocmai această relativitate îl va fi făcut pe un Friedrich Nietzsche să tragă semnalul de alarmă: „Dumnezeu este mort!”, cu determinarea mai îndeaproape că, într-o lume greu secularizată, nu filosoful sâvârșește înfricoșătorul deicid, ci noi înșine îl ucidem pe Dumnezeu, fiecare dintre noi, în inimile noastre.

            Din cealaltă parte, viața finită a omului, trăită fără o stea fixă călăuzitoare și fără reperul moral imobil al divinității, intră în derivă și ne înșeală așteptările de autenticitate cu falsitatea și cu facticitatea, viața ne înșeală cu moartea și atunci viața devine „curvă” în sensul înțelepciunii populare și al desfrânatei din Apocalipsă, motiv de ceartă cu Bunul Dumnezeu în maniera nefericitului Iov al Vechiului Testament: „Ce să-Ți mai reproșez acuma, Doamne, / Când nici a mă încinge nu mai pot... / Mai lasă-mi una-două toamne / Și cheamă-mă apoi să-Ți spun chiar tot / (...) La urma urmei asta mai rămâne: / Iartă-mi spurcata gură dacă poți / Ești cel mai mare proxenet, Bătrâne: / Aceeași curvă ne-o trimiți la toți!” (Despre toate cele...). 

            Venit în sfera eterată a poeziei religioase în siajul unor autori mari precum Tudor Arghezi sau Ioan Alexandru, Traian Velea este fără îndoială un poet cu o originalitate reală, unul care și-a găsit tonul, soluția constructivă, ritmul și tehnica prozodică, dar mai cu seamă universul propriu de teme, simboluri și (des)cifrări. Un poet matur, care a trăit o viață – ca judecător și avocat – în labirintul infernal, urmuzian al instituțiilor care împart dreptatea pe pământ, dar care lăntric a trăit tot timpul cu nostalgia Ideii de Adevăr dumnezeiesc, care plasează înțelesurile ultime și împăcarea sufletului omenesc în adâncul mării, adânc care rămâne veșnic liniștit (Wittgenstein dixit), oricât de mari și de zbuciumate ar fi valurile de la suprafață.  

dr. Nicolae IUGA          

Poezia la Iaşi… e “en gros”

Despre mimarea poeziei se pot spune multe. Dar mai uşor este să se arate. În cadrul Festivalului international al educatiei, in perioada 22-25 iunie 2014, la Iaşi are loc Festivalul internaţional „POEZIA LA IAŞI”, ediţia I. USR Iaşi anunţă că la eveniment vor participa 100 de poeţi din România, Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Franţa, Israel. Potrivit aceleiaşi surse, poeţilor invitaţi la prima ediţie a Festivalului Internaţional ”Poezia la Iaşi” li se va conferi titlul de POET AL IAŞULUI de către Primarul Municipiului Iaşi.

Cam aici se pare că s-a blocat gândirea organizatorilor de evenimente de poezie de amploare în România. Faptul că poeţi buni sau foarte buni sunt amestecaţi cu poeţi mai puţin importanţi ar putea să fie chiar util atunci când e vorba despre evenimente publice. Dar, atunci când fiecare poet adus în faţa publicului are parte de câteva minute într-o oră, şansele ca poezia sa să aibă parte de vreo receptare este minimă mai ales atunci când poemele celor programati să citească nu au nicio legătură unele cu altele.

Mă interesează mai puţin implicaţiile politice ale organizatorilor care găsesc de cuviinţă să promoveze poezia şi “mirosul florilor de tei” fix în evenimentul finanţat de instituţia acuzată public de tăierea teilor din Iaşi. Ba chiar, trebuie remarcat faptul că afişul secţiunii de poezie este singurul realizat după o estetică a pozelor de buletin (poate este o referinţă timidă la celebrul tablou al membrilor “Convorbirilor Literare”) dintre toate afişele evenimentelor incluse în FIE. În plus, faptul că poeţilor li se cere să citească în mai multe cartiere ale Iaşiului este, din nou, o idee cât se poate de ofertantă.

Mai puţin ofertant este însă aerul triumfalist al evenimentului prezentat de presă ca o manifestare europeană sau chiar universală. Lucru greu de susţinut atunci când invitaţii din străinătate sunt poeţi români stabiliţi acolo, destul de puţin reprezentativi pentru fenomenul poetic din patria de adopţie.

Toata lumea merita felicitată pentru creerea unei astfel de ocazii de revedere între autori şi public. Dar, poate, la un moment dat, cineva îşi va pune şi problema poeziei şi măsurii în care poate un spectator să perceapă ceea ce se întâmplă pe o scenă în succesiune rapidă de nume şi texte prezentate fără nicio altă logică în afara întâmplării.

Problema poeziei este foarte apropiată de orice altă problemă a manifestărilor publice oficiale în România de azi. Chiar şi cei care formulează şi documentează în mod autentic un fel de a fi (fie el naţional ori poetic) sunt constrânşi la prezentări care încurajează, promovează şi impun mimarea poeziei, mimarea implicării şi a interesului pentru orice este cultural, politic ori, în general, real. Desigur, de fiecare în parte depinde renunţarea la simulare, de la cel mai slab poet, până la cel mai bun.

                                                                                răzvan ţupa