Fotografia zilei - Disc vinilin realizat de Electrecord cu Fraţii Petreuş

 

Funia de neamuri

 

                                                                                       de Gheorghe Pârja

Marele profesor Mihai Pop, care a condus cu mari izbânzi instituții naționale ce luau pulsul vieții etnografiei și folclorului românesc, avea rădăcini nobile în Apșa Română, dincolo de Tisa, dar și în alte așezări din Maramureșul Istoric. Mai ales în Glod, unde s-a născut. A avut o viziune savantă asupra zestrei spirituale, cuprinsă în datinile și obiceiurile Maramureșului. A adus, aici la rădăcină, cercetători vestiți ai domeniului, dar a pus preț și încurajare și pe intelectualii locali, cu certe aptitudini pentru descifrarea misterului locului. Și a avut, și mai are, urmași demni, ale căror cercetări sunt de referință. Mă gândesc la profesorul Pamfil Bilțiu. Savantul Mihai Pop, deținător al prestigiosului premiu Herder, era și un fermecător conviv, un dăruitor de sfaturi și constatări personale. De pildă îmi recomanda ca atunci când particip la botezuri, nunți, ori înmormântări, prin satele Maramureșului, să iau în seamă semnificația evenimentelor.

Știa că nu voi urma o carieră etnografică, dar arunca sămânța observației în seama unui jurnalist care poate trage semnale în realitatea imediată. Nu ascund faptul că în studenția mea bucureșteană mă întâlneam cu Profesorul. Cu un prilej, mi-a destăinuit un plan al dumisale de a mă trimite bursier la Academia di Romania din Italia. Gândul nu s-a împlinit din rațiuni administrative. Adică nu puteam întrerupe școala. Dar povețele Profesorului mă urmăresc și astăzi. Făcea parte din stirpea rară a cărturarilor interbelici, care aveau crezare că maramureșenii trebuie să ridice Maramureșul. Și prin deslușirea simbolurilor.

Mi se întâmplă să fiu aproape la unele evenimente din viața satului. Nu uit de sfaturile Profesorului. Mi se adeveresc multe din simțirile nea­mului de sânge. Deși lumea românească, după cum știm, este mult împrăștiată prin multe zări, vocea obârșiilor se face auzită. Mai anii trecuți, la un eveniment trist din familia mea, moartea unchiului Dumitru, la masa din curte au fost cinci rânduri (generații) de oameni: străbunici, bunici, părinți, nepoți și strănepoți. Celebrul simbol din porțile maramureșene, arborele vieții, era reflectat în timpul cotidian. În funia de neamuri. Acolo în curte, lângă fântâna cu pești, unde mi-am petrecut o parte din pruncie, am găsit un martor dulce – mărul oarzăn. Obosit și el de vreme. Au venit multe neamuri după regula cercurilor din copac.

Brusc, unchiul Dumitru, care pleca în altă lume, a devenit nu o moarte, ci continuarea neamului de sânge. Cu toată încrengătura lui. Toți participau la împlinirea ceremoniei, după legea nescrisă, vie încă. Cu toate sclipățurile vieții moderne, cu împresurarea cu români a altor țări, am putut ușor desluși arhetipul. Urmând sfaturile Profesorului. Sunt așteptați tinerii cercetători să constate ce mană culturală mai are Maramureșul. Ceea ce se pierde la suprafață, cu râvnă și pricepere de specialist, se poate descoperi în adânc. Numai așa putem dovedi înmugurirea spiritului. Așa putem înțelege veacul din om. Putem retrăi, sub forma neamului de sânge, stări sufletești bine conservate despre viață și moarte. Nume care în tăcere își trăiesc semeția vremii: Codrea, Batin, Țiplea, Ardelean.

Încă mai putem învăța câte ceva de la realitatea care, uneori, ne este potrivnică. Ceea ce aprecia sociologul Traian Herseni, putem afla în lumea imediată a Maramureșului: „Un popor care are anumite credințe, convingeri, concepții despre lume și viață și trăiește în conformitate cu normele astfel generate, chiar dacă astăzi ni se par false, arierate, este superior unui popor care ar deține toate adevărurile din lume, dar nu ar crede în ele, nu le-ar trăi și nu le-ar respecta.” Întoarceți-vă privirea spre frânghia vremii și veți vedea că neamul de sânge în Maramureș există. Așa mă conving că nu sunt singur și nici pustiu.

P.S. Luni am fost în Glod, la înmormântarea magicianului viorii, Ștefan Petreuș. Lume multă, îndoliată. L-au așezat spre odihnă veșnică în fața bisericii satului. Am văzut că frânghia de neamuri nu a fost subțire.

IN MEMORIAM FRAȚII PETREUȘ

În urmă cu vreo câțiva ani (mulți!) scriam că Frații Petreuș sunt asemeni cuplului Ilie Năstase - Ion Țiriac. Unul era talent pur (Ion, respectiv Ilie), celălalt era ”robotul” care făcea lucrurile să funcționeze după anumite reguli, bine stabilite. Îmi povesteau artiști din Ansamblul ”Transilvania” că Ion își acorda zongora și venea apoi Ștefan și verifica, totul să fie bine.

Am mai scris că Adrian Păunescu spunea că își dorește ca numele său să devină substantiv comun. Nu a reușit, fiind depășit de Frații Petreuș, sintagma asta fiind acordată pungilor cu tacâmuri de pui ce se găseau în comerțul socialist.

Am mai scris, după nunta Mirelei Giurgi cu Dani Florea, că l-am întrebat pe tatăl lui Petre Giurgi cine-i mai bun ceteraș, fiul lui sau cuscrul, Gheorghe Florea. Mi-a zis că, indiscutabil, cel mai bun ceteraș al Maramureșului e Ștefan Petreuș. Ordinea celor ce vin după el nici nu mai contează.

Am mai scris că am vorbit cu Pătru Petreuș, dobașul din formula de început a ”Fraților Petreuș”, care mi-a zis că Ion era mai ”de gașcă” (să folosesc o formulă mai pe înțeles).

Erau firi diferite, se completau și împreună formau un întreg inconfundabil. ”Sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”, se zice. E adevărat, dar în locul valorilor nu poți pune orice. Nu le poți înlocui când ele se duc. Poți doar să te bucuri că îngerii vor afla cum se trece Iza, pentru mândra din Botiza, cum beau oamenii buni, cine scutură roua, horincuța la ce-i bună... Și multe vor mai învăța de la Frații Petreuș. Va fi veselie mare p-acolo, în Rai, și pace. Pentru că iar vor cânta cei doi: ”Până cântă Petreușii/ Nu vă temeți, nu vin rușii!” :))

Autor: Ioan BUDA TZETZU

Eroii nu mor

 

 Uneori  viața  ne umple golurile trăite și dacă obiceiul căsătoriei de regulă  este unic, apoi mutatul și stră-mutatul  uneori  devin obiceiuri ale pregătirii tehnice, ale serviciului, căsătorii și altele...

    Așa m-am văzut și eu flotant de Baia Mare, unde soarta mi-a oferit  școala în care m-am  împrietenit cu orașul, colegii și  nu  mai puțin cu stația de radioficare a orașului, de unde DARVAI ne-a spus  că: ”PINTE nu a murit-u, doar un pic s-a hodinit-u” după ce au mai trecut anii, eu am parafrazat acest  vers cu o butadă de- a mea : ”Nu doar PINTE n-a murit/ Moroșenii s-au trezit”. 

    Și asta  și în localitatea Baia Mare, care avea actele imprimate ca și COMUNA,  deci nu vă mirați că în 1957 Sighetu Marmației  avea cu aproape zece mii de locuitori mai mult ca și ”comuna Baia Mare”...

    Am folosit   ”moroșenii s-au trezit” deoarece eu eram mândru  de Baia Mare (aici erau mai mult de o mie de rodneni, chemați  pentru  minele care trebuiau să umple bugetul țării).

    După școală, ne-au cazat la noile bărăci (astea erau construite din bolțari de suitoare) și practic la sfârșit de schimb, cum poarta 3 era spre bărăci  și Frații Petreuș erau angajații Minei Săsar, firește că  Ioan și Ștefan ieșeau din schimb tot pe poarte 3.

    Un coleg mi-a arătat pe acești OAMENI,  care fără exagerare  au înveselit LUMEA, din toți rărunchii lor.

    Participau la Taraful Săsar, la Brigada artistică, unde erau și frații Hrișcă - pictorii, coordonator era teh. Ionel Pop.

     La clubul Săsar repeta muzica tarafului dar și fondul muzical al Brigăzii artistice, mai mult pe muzica lor  s-a făcut și ”Dansul minerilor”, care a fost reluat, apoi, de o echipă din Moscova.

    Nu am întâlnit oameni  mai îndatoritori și onești ca cei doi artiști profesioniști, de remarcat că erau minunați (după un timp a apărut și Ioana în acest trio).  Nu ascund, că  cineva, le-a spus că am dat  gradul didactic I și din proprie inițiativă au venit și ne-au bucurat musafirii veniți din București.

    Pentru gestul lor nu mi-au luat nici un leu. Și de altfel asemenea gesturi nu au fost  singulare.

    Dacă  cântecele lui Liviu Borlan le cântam în 1963 în armată, apoi cântecele Petreușilor le vom cânta toată viața.

    Am fost și eu alături de Mihai Cupcea, Ion Burnar, Dumitru Rusu și alții, care au propus ca una din melodiile lor să fie IMNUL țării și de s-ar pune la referendum ar „FI”...

    Dumnezeu să-i odihnească! Și cu sufletul îndoliat, ne îndurerează că nu-i mai avem printre noi!

    Toma G. Rocneanu