Funia de neamuri

 

                                                                                       de Gheorghe Pârja

Marele profesor Mihai Pop, care a condus cu mari izbânzi instituții naționale ce luau pulsul vieții etnografiei și folclorului românesc, avea rădăcini nobile în Apșa Română, dincolo de Tisa, dar și în alte așezări din Maramureșul Istoric. Mai ales în Glod, unde s-a născut. A avut o viziune savantă asupra zestrei spirituale, cuprinsă în datinile și obiceiurile Maramureșului. A adus, aici la rădăcină, cercetători vestiți ai domeniului, dar a pus preț și încurajare și pe intelectualii locali, cu certe aptitudini pentru descifrarea misterului locului. Și a avut, și mai are, urmași demni, ale căror cercetări sunt de referință. Mă gândesc la profesorul Pamfil Bilțiu. Savantul Mihai Pop, deținător al prestigiosului premiu Herder, era și un fermecător conviv, un dăruitor de sfaturi și constatări personale. De pildă îmi recomanda ca atunci când particip la botezuri, nunți, ori înmormântări, prin satele Maramureșului, să iau în seamă semnificația evenimentelor.

Știa că nu voi urma o carieră etnografică, dar arunca sămânța observației în seama unui jurnalist care poate trage semnale în realitatea imediată. Nu ascund faptul că în studenția mea bucureșteană mă întâlneam cu Profesorul. Cu un prilej, mi-a destăinuit un plan al dumisale de a mă trimite bursier la Academia di Romania din Italia. Gândul nu s-a împlinit din rațiuni administrative. Adică nu puteam întrerupe școala. Dar povețele Profesorului mă urmăresc și astăzi. Făcea parte din stirpea rară a cărturarilor interbelici, care aveau crezare că maramureșenii trebuie să ridice Maramureșul. Și prin deslușirea simbolurilor.

Mi se întâmplă să fiu aproape la unele evenimente din viața satului. Nu uit de sfaturile Profesorului. Mi se adeveresc multe din simțirile nea­mului de sânge. Deși lumea românească, după cum știm, este mult împrăștiată prin multe zări, vocea obârșiilor se face auzită. Mai anii trecuți, la un eveniment trist din familia mea, moartea unchiului Dumitru, la masa din curte au fost cinci rânduri (generații) de oameni: străbunici, bunici, părinți, nepoți și strănepoți. Celebrul simbol din porțile maramureșene, arborele vieții, era reflectat în timpul cotidian. În funia de neamuri. Acolo în curte, lângă fântâna cu pești, unde mi-am petrecut o parte din pruncie, am găsit un martor dulce – mărul oarzăn. Obosit și el de vreme. Au venit multe neamuri după regula cercurilor din copac.

Brusc, unchiul Dumitru, care pleca în altă lume, a devenit nu o moarte, ci continuarea neamului de sânge. Cu toată încrengătura lui. Toți participau la împlinirea ceremoniei, după legea nescrisă, vie încă. Cu toate sclipățurile vieții moderne, cu împresurarea cu români a altor țări, am putut ușor desluși arhetipul. Urmând sfaturile Profesorului. Sunt așteptați tinerii cercetători să constate ce mană culturală mai are Maramureșul. Ceea ce se pierde la suprafață, cu râvnă și pricepere de specialist, se poate descoperi în adânc. Numai așa putem dovedi înmugurirea spiritului. Așa putem înțelege veacul din om. Putem retrăi, sub forma neamului de sânge, stări sufletești bine conservate despre viață și moarte. Nume care în tăcere își trăiesc semeția vremii: Codrea, Batin, Țiplea, Ardelean.

Încă mai putem învăța câte ceva de la realitatea care, uneori, ne este potrivnică. Ceea ce aprecia sociologul Traian Herseni, putem afla în lumea imediată a Maramureșului: „Un popor care are anumite credințe, convingeri, concepții despre lume și viață și trăiește în conformitate cu normele astfel generate, chiar dacă astăzi ni se par false, arierate, este superior unui popor care ar deține toate adevărurile din lume, dar nu ar crede în ele, nu le-ar trăi și nu le-ar respecta.” Întoarceți-vă privirea spre frânghia vremii și veți vedea că neamul de sânge în Maramureș există. Așa mă conving că nu sunt singur și nici pustiu.

P.S. Luni am fost în Glod, la înmormântarea magicianului viorii, Ștefan Petreuș. Lume multă, îndoliată. L-au așezat spre odihnă veșnică în fața bisericii satului. Am văzut că frânghia de neamuri nu a fost subțire.