Lecții de învățat. Sfânta Cruce

 

                                                                                               de Viorica Pârja

 De când eram mici, mama ne-a învățat să ne facem semnul crucii atunci când ne așezăm la masă, când ne sculăm de la masă, când auzim clopotele bisericii, sau când trecem pe lângă biserică. Crucea este semnul credinței și iubirii, al recunoștinței, ne mai spunea mama. Lecția aceea ne-a însoțit până astăzi, în toate momentele în care simți nevoia să ai lângă tine un umăr pe care să te sprijini.

Mama ne spunea că atunci când duci mâna dreaptă la frunte, îl rogi pe Domnul să-ți lumineze mintea. Când cobori mâna la piept, înseamnă că ești gata să-l iubești din toată inima. Iar când atingi umerii cu degetele împreunate, îi închini Lui sufletul. Călătoream odată la Cluj și mi-a atras atenția unul dintre călători, care n-a obosit să se ridice în picioare și să facă semnul crucii, de câte ori autobusul trecea pe lângă o biserică.

O extraordinară atitudine de respect și mulțumire. Poate și de căință. Deoarece Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos rămâne pentru creștini de o însemnătate capitală. Ea a intrat în contact cu Trupul și Sângele Lui. Iar semnul crucii reprezintă o formă de binecuvântare și a propriei persoane, luând asupra noastră o cruce pe care ne răstignim, măcar din când în când, ego-ul și răutatea.

Lecții de învățat. “Efectul celei de-a 100-a maimuțe”

 

                                                                                               de Viorica Pârja

 Sud-africanul Lyall Watson a fost un botanist, biolog, zoolog, etnolog, interesat de fenomenele din natură. În cartea sa, Lifetide (Cursul vieții), el descrie “Efectul celei de-a 100-a maimuțe”. Aplicabil, după cum se vede, și la oameni. Pe la începutul anilor 50, cercetătorii japonezi aruncau cartofi dulci și grâu pe o plajă din insula Kosima. Unde trăiau maimuțe. Cărora le plăceau cartofii dulci, dar nu s-au înghesuit să îi consume fiind plini de nisip.

După un timp, o maimuță tânără a luat cartofii și i-a pus sub un izvor cu apă. A văzut efectul și a continuat să spele cartofii, înainte de a-i mânca. Apoi a învățat-o și pe mama sa și pe alte maimuțe din grup. Și uite așa, s-au format două grupuri: unul care spăla cartofii, și altul care continua să mănânce cartofii murdari.

Comportamentul celei de-a 100-a maimuțe a fost urmărit zeci de ani. Concluzia pentru oameni? După ce un număr de indivizi acumulează noi informații, are loc un salt calitativ în subconștientul colectiv. De aceea e important să evoluăm în permanență. Cât timp mai trebuie să treacă până la apariția celei de-a 100-a maimuțe? Și să învățăm unii de la alții! Și să vedem schimbarea în bine!

Lecții de învățat. Demnitate și orgoliu

 

                                                                      de Viorica Pârja

 In lumea în care trăim, valorile nu sunt universale, iar tradițiile și culturile multiple te derutează dacă nu ești pregătit. Demnitatea coexistă cu o minte armonioasă, nu poate să fie decât într-un ambient armonios. Orgoliul dacă nu e acoperit de fapte rămâne dezbrăcat.

Sunt realități pe care le vedem, le deslușim. Și din care, dacă vrem, avem de învățat. Să vezi că orgoliul e bun până la un punct, iar vanitatea nu e bună. Chiar dacă aveam uneori motive să fiu orgolioasă, m-am educat să trăiesc sincer, fără orgolii, să iubesc oamenii, fiindcă fără iubirea de oameni jurnalismul ar fi un nonsens.

Există oameni orgolioși, dar și țări orgolioase. Una dintre ele este SUA. Care pare, cel puțin la suprafață, fără multe prejudecăţi. Liberă și eficientă. Am vrut să spun și tolerantă. Dar ce se întâmplă acum peste Ocean… Acum, se pare că toleranța și-a cam pierdut din conținut. Orgoliu și putere. Știință și tehnologie.

Este orgoliul apanajul celor puternici? Sunt întrebări la care mai aștept răspunsuri. Vine orgoliul și din puterea pe care ți-o dă banul? Se poate! Îmi place să văd, să com­par, să meditez. Am vă­zut orgoliu și în Olanda, și în Danemarca, dar și în China sau Brazilia. Țările au orgoliul lor, dar și oamenii au orgoliul lor.

Lecții de învățat. Creierul și computerul!

                                                                                                de Viorica Pârja

 20 de ani de experimente biologice și 10 ani de calcule și logaritmi le-au trebuit echipelor de cercetători, savanți și ingineri din Elveția, Israel, SUA, China, Suedia, Marea Britanie, pentru a crea programul de reconstrucție digitală a țesutului cerebral. Utilizând simulările pe computer s-a reușit, digital, crearea rețelei neuronale din creier.

Speranțe pentru sănătate. Folosirea tehnologiei de vârf va putea ajuta la înțelegerea stărilor de sănătate sau boală ale creierului și, în consecință, tratarea unor afec­țiuni ale acestuia. Prin dezvoltarea unor terapii care îşi propun să schimbe programele cognitive ale persoanei, considerând că problemele lor sunt cauzate de faptul că au programe ineficiente, distorsionate.

Și o concluzie necesară: omul este nu doar cogniție, ci, în egală măsură, emoție și afectivitate. Pe acestea se bazează, de fapt, două dintre cele mai în vogă terapii: terapia cognitivă și programarea neurolingvistică.

Iar dacă vorbim despre terapia cognitivă, cunoașterea de sine este foarte importantă, fiindcă s-a demonstrat că este important nu ceea ce ți se întâmplă, ci modul cum reacționezi la ceea ce ți se întâmplă. Contextul în care eşti pus activează tot ceea ce ai nevoie să ştii la momentul respectiv. Și să acționezi!

Lecții de învățat. Despre echilibru și coerență

                                                                  de Viorica Pârja

 Ce îi lipsește societății să fie în echilibru? Îi lipsește în primul rând coerența. Lucrurile par a se derula fără o coerență, care dă durabilitate unei societăți. S-a experimentat prea mult în anii post­revoluție. S-a experimentat cu industria, pe care am distrus-o și nu prea am știut ce să punem în loc; cu agricultura, pe care am pulverizat-o, nereușind să explicăm țăranului că dreptul de proprietate nu este îngrădit de asociere, pentru a face agricultură competitivă…

Am experimentat cu educația, schimbând ministru după ministru și curriculă după curriculă, distrugând și ce era bun în sistemul de în­vă­țământ. Am improvizat și am împrumutat poate prea mult de la alții, ignorând faptul că realitatea românească este alta. Am experimentat cu sănătatea oamenilor. Am tot vorbit despre reforma sistemului sanitar și ea a tot rămas la poarta spitalelor. Astăzi, când ne confruntăm și cu pandemia virusului care a invadat planeta, se vede cel mai bine cum arată sistemul sanitar. Am experimentat aproape în orice. În cultură, pe care nu mai dăm astăzi prea mult, uitând că fără educație și cultură o nație nu poate prospera, nu poate concura cu lumea civilizată, la care aspirăm și cu lumea globalizată, care ne include, fie că ne place sau nu.

Am politizat tot, am lăsat tinerii și specialiștii să plece din țară, acolo unde munca și profesia sunt recompensate… Și va fi greu să echilibrăm viața și societatea. Să fim coerenți în acțiunile întreprinse! Lecții de învățat!

Lecții de învățat. Comunicare interculturală

de Viorica Pârja

 În contextul globalizării, comunicarea interculturală dobândește cu fiecare zi o importanță nu teoretică, ci aplicativă. Fiindcă asistăm la interacțiuni complexe, fără precedent ca amploare, între grupuri și societăți, fenomen care produce schimbări profunde în structura identitară a culturilor. Actorii pe care-i întâlnim în spațiul intercultural global aduc cu ei comportamente culturale și valori diferite, iar gestionarea acestora, neconflictuală, este una dintre marile provocări ale lumii secolului XXI.

Vorbim tot mai mult despre comunicare interculturală, despre diversitatea culturilor, despre unitate în diversitate a culturilor, despre raporturile dintre noi și ceilalți, despre criza identitară. Prin natura profesiei, am participat la multe proiecte internaționale, care includ în ele culturi, diversități culturale, experiențe care mi-au îmbogățit spiritul, mi-au deschis orizonturi noi de în­țelegere a lumii, dar care m-au obligat să încerc și o evaluare comparativă între noi și ceilalți.

Să înțeleg mai bine propria noastră identitate. Fiindcă așa cum se prezintă astăzi, lumea mare s-a micșorat, ajutată de tehnologie și de deplasările în interiorul ei, devenind cum spunea cineva un adevărat bazar cultural, pe de o parte, iar pe de alta, o arenă în care se desfășoară competiția între națiuni și culturi. Lecții de învățat!

Lecții de învățat. Hai să dăm mână cu mână!

de Viorica Pârja

 24 Ianuarie 1859 – 24 Ianuarie 2021. Evenimentele care marchează momente definitorii din istoria unui popor sunt asociate cu numele unor oameni deosebiți, pe care istoria îi consacră între paginile sale. Printre aceștia se numără și Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care a unit Principatele Române. 24 Ianuarie 1859 a fost primul pas pentru înfăptuirea statului naţional unitar român, la 1 decembrie 1918. Domnul Cuza este unul dintre cei mai apreciați lideri din istoria românilor, ales ca domnitor în ambele țări românești, fiind preferat pentru domnie atât de liberali, cât și de conservatori, domnia sa fiind recunoscută și de către Marile Puteri.

Deși scurtă, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost perioada optimă în care România s-a dezvoltat. A fost recunoscută Unirea deplină; s-a creat primul Parlament unic al României; s-a constituit primul guvern unitar; au avut loc numeroase reforme: adoptarea primei Constituții româ­nești, secularizarea averilor mănăstirești, reforma electorală, reforma învățământului etc.

Până la momentul Unirii, dincolo de etnie și limbă, s-a spus că Moldova și Muntenia sunt două lumi total diferite, care trăiesc separat, au tradiții diferite și teritorii diferite. Istoria infirmă. Au trecut de atunci 162 de ani. Cu suișuri și coborâșuri. Dacă ne raportăm la ziua de astăzi, putem spune că politicienii de astăzi sunt departe de vizionarismul și patriotismul marilor bărbați ai spațiului românesc. Hai să dăm mână cu mână! Lecții de învățat!

Lecții de învățat. Memento mori

                                                                                         de Viorica Pârja

 Ar trebui să învățăm de la Eminescu să ne apărăm credința sfântă a strămoșilor cu mai multă fermitate și dragoste. El nu avea nevoie de bogății, nici de poziții sociale și se simțea fericit printre ai lui, cărora le împărtășea crezul și nevoile. Dar avea atâtea întrebări, la care răspundea cu mintea lui de geniu.

Unii spuneau despre el că este necredincios. Dar citindu-i poeziile vezi exact contrariul. Spre acest pisc ar trebui să privim. Cu respect și mândrie că facem parte din același neam cu el. Sigur că nu este ușor astăzi să convingi ce este Eminescu și ce înseamnă pentru cultura română. Cei care nu-l citesc pe Eminescu și îl refuză așa, nemotivat, au de pierdut. E o problemă de alegere intelectuală. Dar fiecare generație are un Eminescu al ei, îl poate recepta din perspectiva paradigmelor acelei generații. Într-un fel s-au raportat la Eminescu contemporanii lui în frunte cu Titu Maiorescu. În alt fel, pe urmă, s-au raportat criticii literari – perioada interbelică. Altfel îl receptează generația online.

Omul limitat nu poate cuprinde nelimitatul creației sale. „Ca s explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân’ în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur să ajungă n ceruri./ Un grăunte de’ndoială mestecat în adevăruri/ Și popoarele mi de gânduri risipescu se în vânt.// Cum ești tu nimeni n o știe. Întrebările de tine,/ Pe a istoriei lungi unde se ridică ca ruine” (Memento mori).

Lecții de învățat. Gorunul lui Horea

 

de Viorica Pârja

 De multe ori am fost la Gorunul lui Horea și la Mormântul lui Avram Iancu. Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea, a fost, alături de Ion Oargă (poreclit Cloșca) și Marcu Giurgiu (zis Crișan), conducătorul răscoalei țărănești de la 1784 din Transilvania.

Documentele vremii vorbesc despre un țăran cu o inteligență ieșită din comun. A făcut serviciul militar în Austria, unde a învățat limba germană. Revolta, începută în satele Curechiu și Mestecăniș, extinzându-se apoi în părțile de vest ale Ardealului, a fost înăbușită de către armata austriacă, iar capii răscoalei au fost arestați. Sfârșitul este dramatic. Crișan se spânzură în închisoarea de la Alba Iulia, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, prin tragere pe roată.

Legendarul Gorun al lui Horea, din Cimitirul de la Ţebea, a fost distrus, acum câțiva ani, de o puternică furtună. A fost împărțit în mai multe bucăți, donate bisericilor ortodoxe din Țara Zarandului. Lângă mormântul lui Avram Iancu, din Gorunul lui Horea a fost făcută o troiță.

Legenda spune că la umbra gorunului, vechi de câteva sute de ani, s-a odihnit Horea, în timp ce vorbea țăranilor răsculați la 1784. Gorunul are în jur de 400 de ani, iar circumferința sa măsoară 9 m. Pentru a fi protejat de distrugere prin uscare și putrefacție, în anul 1924 a fost legat cu cercuri de oțel și cimentat în interior. Pentru a permite dezvoltarea coroanei, a fost retezat la înălțimea de 9 m, de unde s-a dezvoltat o creangă laterală. Ruptă și ea de furtună.

În vecinătatea locului în care se află gorunul, a fost plantat un altul, cu ocazia Sărbătorii Naționale de la Ţebea, în septembrie 2005. Acesta urmează unui șir de alți goruni plantați de-a lungul vremii de Regina Maria sau Regele Ferdinand. Chiar și Ceaușescu a plantat un gorun aici, distrus după 1989. Mi-au venit în gând aceste locuri tot auzind vorbindu-se despre iubirea de neam și țară. Doar vorbe! Lecții de învățat!

Lecții de învățat. Puterea cărților și recuperarea memoriei

de Viorica Pârja

 Spre deosebire de alte personaje importante în viața politică de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Vasile Lucaciu nu a intrat niciodată într-un con de umbră, nu a rămas un personaj necunoscut sau dat uitării. Numele lui a apărut frecvent în studii și lucrări de specialitate. Dar insistându-se pe latura politică și pierzându-se în negura timpului imaginea omului de cultură, a filozofului și publicistului Vasile Lucaciu. Din păcate, memoria culturală nu i-a reținut aproape nimic din texte. Se pare că viața și activitatea politică și diplomatică au fost mult mai importante decât opera.

Despre puterea cărților și viața lor, pornind de la o carte scrisă cu mai bine de 13 decenii în urmă, și retipărită grație unui proiect dezvoltat în Anul Centenar, de către Editura Eikon și îngrijită de dr. Vianu Mureșan, am vorbit cu domnia sa într-o emisiune tv. O carte despre care știu mai multe doar filozofii. Cartea se numește „Instituțiuni filozofice” și este scrisă de Vasile Lucaciu, cunoscut nouă mai mult ca om politic, ca unul dintre cei care au avut un rol esențial în făurirea Marii Uniri.

Vorbind despre noile tendințe în ceea ce privește cartea, dr. Vianu Mureșanu spunea că importante sunt cărțile care ar putea face mai bună, ori măcar mai frumoasă, lumea celor care (mai) citesc. Fiindcă lectura e trecută la hobby, alături de „shopping”, bibliotecile din școli s-au transformat în centre de documentare și informare, târgurile de carte sunt atâtea câte sunt. Uitându-se faptul că ele, cărțile, sunt cărăușul civilizației. Fără cărți, istoria e mută, literatura nu are glas, iar gândirea și meditația… sunt suspendate.

Lecții de învățat. Școala și pandemia

de Viorica Pârja

Începe un nou an școlar. Cel anterior fiind terminat așa cum a fost. Cu bunele și relele lui. Am văzut cât de importantă este digitalizarea și ce mult înseamnă tehnologia pentru educație.

Unii s-au descurcat, alții au bătut pasul pe loc, alții n-au reușit să învețe nimic din această perioadă. Dacă ne luăm după rezultatele de la evaluarea națională și de la bacalaureat, răspunsul nu e prea încurajator. Nu prea știm nici impactul pe termen nu prea lung al repartiției în licee și admiterea în învăță­mântul superior. Oricât ai fi de optimist, rănile se văd, iar sechelele nu vor dispărea prea curând.

Și părinții, și copiii își doresc școala în condiții normale, însă nu toate școlile sunt pregătite. Se vorbește despre școala online în continuare, cu avantajele, dar mai ales dezavantajele ei, mai ales în zonele rurale. Vorbim aici despre acoperire teritorială, conținutul lecțiilor, calitatea predării, pregătirea profesorilor pentru această predare, infrastructura școlară…

Auzim tot mai des vorbindu-se despre un sistem hibrid – 50% școală fizică, 50% școală online, propunere venită dinspre asociațiile de părinți. Dar și acest sistem are dezavantajele lui. Se bâjbâie, se iau măsuri contradictorii, se face prea puțin, iar de suferit vor suferi elevii. Mai ales cei din clasele mici!

Lecții de învățat!