Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris!

M-a întrebat o prietenă, cândva, de ce nu mai scriu. Printre alte prostii pe care le-am făcut în viață sunt și cele două cărți apărute și alte două care sunt ”literatură de sertar” și nu se știe când și dacă o să apară. I-am răspuns prietenei că sunt sătul de calculator de la lucru și nu mai am chef de butonat după ce ajung acasă. Ajuns într-o pauză binemeritată, iată-mă la butoane. M-am decis să scriu despre niște lucruri petrecute acum vreo 35 de ani. Sper ca unele fapte (care se încadrează ușor la capitolul ”Infracțiuni”) să se fi prescris. Dacă nu, sper să citească doar oameni care sunt la fel de îngăduitori ca în cazul fiului lui |Gino Iorgulescu, a lui Șerban Huidu , Fulgy și alții.

Prin anii '85-'86 întrerupsesem facultatea și părinții mei nu au știut nimic despre mine cam un an și jumătate. Îmi spuneam atunci că dacă ar fi să am un copil care să îmi facă ce le-am făcut eu părinților mei mai bine să îmi tai extremitatea care ar duce la procrearea lui! Îmi stabilisem cartierul general la Izvorul Mureșului (fain loc, cu multe peripeții, povestim altădată despre ele și minunații oameni pe care i-am cunoscut acolo!) dar plecam în peregrinări pe Valea Prahovei sau la Costinești.

Într-o seară am hotărât să plec la Târgoviște, în căutarea unor ochi frumoși, a căror posesoare era pe atunci studentă în București, la Geografie - O limbă străină. Am ajuns pe dimineață în Târgoviște, am dormit un pic în gară și apoi, cu buchetul de flori în brațe, am sunat la ușa apartamentului ei. Știam adresa, nu fusesem niciodată la ea acasă, nu îi cunoșteam familia dar aveam tupeu și inconștiență ! Nu a răspuns nimeni, habar n-aveam ce să fac dar mi-am adus aminte că îmi spusese despre o casă pe care o au la Moroieni, unde tatăl ei fusese preot. Nu știam unde e localitatea aia, cum se ajunge acolo. O pornisem către gară, să caut vreun tren, când m-am auzit strigat. Eram pentru prima dată în Târgoviște, mirarea mi-a fost mare. Era Ciocolată, un tip... ciocolatiu, care umbla cu chitara după el și se lipise de gașca noastră la mare. I-am spus ce caut pe-acolo și mi-a zis că este un tren după-masă spre Moroieni iar dacă nu găsesc pe cine caut să vin la alt tren, care se întorcea spre Târgoviște peste vreo două ore, unde mă voi întâlni cu el și prietenii lui. Ei aveau o treabă prin Fieni și apoi, dacă nu am alt program, pot să plec cu ei la cabanele din Bucegi. Am rămas înțeleși, am plecat cu trenul și am coborât în Moroieni. Am întrebat o bătrânică dacă nu știe unde stă părintele C. S-a uitat la barba mea gen ZZ Top și mi-a răspuns: ”Cum să nu, Preasfinte!”. ”Mda, m-a nimerit”, m-am gândit eu... Nu am găsit pe nimeni, am aflat că familia era plecată în stațiune și am revenit la gară. În tren am povestit cu Ciocolată și ai lui și mi-au zis că vom merge la Doicești, unde urmau să fure grâu de la CAP, să îl vândă (aveau la cine) ca să facă rost de bani pentru mers pe la cabane.

Seara le-am spus că eu nu merg cu ei la furat (pe motiv că nu știu drumurile pe-acolo etc, altele erau gândurile mele însă) și am stat la poartă cu un tip, bând vișinată și așteptând gașca. Era aproape de miezul nopții când l-am văzut că râde. Mi-a arătat o căruță în care era un porc. Mi-a spus că porcul nu era al omului cu căruța, îl furase de la cineva, dar mi-a arătat unde stă căruțașul și mi-a zis să mă uit în curtea lui. Altcineva îi fura găinile!

 

Ioan BUDA TZETZU

 

Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris

 

Îs dator cu finalul episodului XI dar sar peste asta și, cred, voi reveni! Prea multe ar fi de posvestit și timpul, parcă, se comprimă!

Un prieten, care se intitulează aici  Arcana Dei, a postat cândva o poezie de-a lui George Țărnea. I-am spus că am amintiri frumoase cu regretatul poet și mă apuc de povestit.

Prin toamna anului 1988, după prezentarea concursului Miss Boboc de la Chimie, în București, la ”Preoteasa” (ocazie cu care am cunoscut-o pe Adriana Buciu, acum și Cimponeriu) și cheful de după, am ieșit a doua zi dimineață să caut ceva de dres, prin complexul studențesc Regie. Într-un autocar era Călin Husar, cu brigada ASE, care m-au invitat la o manifestare în Râmnicu Vâlcea. Gândindu-mă că mă pot drege și pe malul Oltului, hop în mașină! Acolo mai erau Florian Pittiș, George Țărnea, Anda Călugăreanu, plus artiști din zona studențească (grupul Vouă). Era și un șansonetist fain, Călin Costache, și… le cer scuze celor pe care i-am uitat.

La Râmnicu Vâlcea se organiza ”Balul stagiarului”. ”Miezul” acțiunii era Lilian Zamfiroiu, care a ajuns apoi președintele Institutului Cultural Român. Ideea era super faină: erau adunați toți cei care veneau în județ, ca stagiari, indiferent de domeniu, și se organizau niște evenimente pentru ei. Noi urma să participăm la spectacolul de la Casa Tineretului.

Spectacolul a fost prezentat de George Țărnea. Eu am spus niște texte umoristice cu tematică studențească iar la final am recitat o poezie, cu acompaniament la chitară (făcut de altcineva, nu de mine, stați liniștiți pe scaunele dumneavoastră!).  Când am ieșit de pe scenă, Țărnea a spus: ”Vă dați seama, oameni buni, ce cărbuni va scoate Țețu?!”, eu fiind pe atunci student la Facultatea de Mine.

A fost chef, fain, chiar dacă au avut țuică din aia de-a lor! Era a doua noapte nedormită așa că… am dormit în autocar în timp ce ceilalți au făcut o ieșire (a doua zi) la Călimănești. Ne-am despărțit, eu rămânând în Râmnicu Vâlcea și ei mergând în București.

Au trecut niște ani, am mai vorbit la telefon cu Țărnea și am ajuns prin București prin ’92-’93, când lucram deja ca inginer minier în Gorj și socrul meu era internat pentru a fi operat. Avea cancer la plămâni și voiam să vorbesc cu medicul. L-am sunat pe George Țărnea, să îl întreb dacă ne putem vedea. M-a invitat la el, unde am și rămas peste noapte. Ca un poet adevărat, avea un apartament mic, de două camere. În camera în care am dormit eu avea o lucrare grafică semnată Tia Peltz de care îmi aduc minte și acum. Era de mici dimensiuni dar îți atrăgea privirea. Era conturată acolo o bătrînică ridată, cu o figură atât de expresivă că nu puteai să nu te uiți la ea.

După operație, socrul meu a mai trăit cîteva luni. Într-o seară, aflat sub influența unor băuturi care conțineau mai multe grade decât ceaiul și cafeaua, l-am sunat pe George Țărnea. L-am întrebat, printre altele, dacă e tot cu ”aia”. El, poetul, iubitor al sexului frumos și care ridica pe piedestal fiecare femeie cu care petrecea un timp (indiferent cât măsura acesta), s-a revoltat. ”Cum îți permiți să îi spui <<aia>> ?”, a zis el. Am mai zis și eu câte ceva, mai minerești…

Au mai trecut niște ani. Mă simțeam vinovat față de Georgică. Era un tip prea fain, care se purtase extraordinar cu mine și eu am fost un măgar. Voiam să îmi cer scuze dar nu la telefon. Aș fi vrut să stau față în față cu el și să-i spun ce aveam de spus. S-a întâmplat asta prin ’97 sau ’98, într-o împrejurare în care am cunoscut un alt om fain, Viorel Gârbaciu, și el plecat în alte lumi.

                                                  ************

Anul 1998. Disponibilizat din minerit, mutat în Motru, îmi apăruse prima carte, ”Misterul enigmaticei taine secrete”. Ieșeam rar prin oraș dar într-o zi văd că vor fi ”Zilele orașului Motru”, invitați de onoare fiind poeții Nicolae Dragoș (originar din zonă) și George Țărnea (vâlcean dar iubitor al Gorjului). ”Gata, e vremea scuzelor”. mi-am zis.

În ziua cu pricina s-a nimerit să se spargă un calorifer de la vecinul de sus. Tam-tam, am chemat instalator, l-am lăsat să repare și am plecat spre Casa de cultură. Am ajuns după ce începuse evenimentul. La masa mare, de pe scenă, erau o grămadă de oameni pe care nu-i știam. Îi cunoșteam pe George Țărnea, pe poetul-actor (sau invers, dar tot prieten!) George Drăghescu și pe Bebe Bunilă, redactorul șef de la ziarul local, unde scriam atunci. Bebe mi-a făcut semn să urc și eu la masă.

Moderator era Viorel Gîrbaciu, pe vremea aia director al Direcției de Cultură Gorj. A dat cuvîntul unora și altora, mai erau nevorbiți George Țărnea și... eu! ”Pe domnul nu îl cunosc, dar bănuiesc că, din moment ce a fost invitat pe scenă, are ceva de spus”, zice Gârbaciu. M-am ridicat, mi-am spus numele și i-am spus că nu a câștigat nimic că m-a cunoscut acum. ”Eu am o specializare mai rară, sunt specialist în gafe! Din păcate, unul din beneficiarii gafelor mele a fost și domnul George Țărnea”, am adăugat. ”Țețu, nu ai făcut nicio gafă atunci când ne-am cunoscut”, a intervenit George Țărnea. ”Nu atunci, mai târziu. Dar despre asta vom vorbi separat”, am răspuns.  Am vorbit despre carte și m-am bucurat când l-am auzit pe Viorel Gârbaciu spunând: ”E vina mea că nu am știut că am un om de valoarea ta în Gorj!”. ”Vina e a mea, că nu am căutat să ies în evidență”. A venit propunerea să intru în Societatea Umoriștilor Gorjeni, chiar președinte!, i-am răspuns că nu am fost niciodată adeptul asociațiilor și nici al funcțiilor. ”Atunci te invit, mîine seară, în emisiunea <<Curtea cu prieteni>>, pe care o realizez la radio”, a mai zis Viorel Gîrbaciu. Când a precizat că mai sunt invitați George Țărnea și Nicolae Dragoș nu aveam cum să refuz!

După discuția din fața câtorva sute de oameni, am avut o discuție între patru ochi cu George Țărnea. Apoi am reluat legătura și l-am adăugat pe lista prietenilor mei dragi și pe Viorel Gîrbaciu. Sper să existe calculatoare și în rai și amândoi să citească ce am scris eu aici.

 

Ioan BUDA TZETZU

 

 

Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris (IV)

Am fost un sabotor al economiei naționale! Recunosc, din cauza mea a falimentat CFR-ul și s-a închis mineritul românesc! Chiar dacă aș plăti amenzi toată viața mea și tot nu și-ar recupera CFR-ul banii pe care trebuia să-i plătesc pe bilete. Iar în ce privește închiderea mineritului, m-a ajutat un pic și Guvernul României!

O să fac un mic roman foileton cuprinzând amintirile mele feroviare. Ziceam în vremea studenției mele că voi edita o nouă ediție a Mersului Trenurilor în care să enumăr gările în care se doarme bine, întârzierile trenurilor pe diferite rute, prenumele nașilor și tarifele percepute, precum și metode de a scăpa de controlori atunci când nu ai nici măcar bani pentru ei. Atât cât mai țin minte din peripețiile mele, unele le-am uitat. Din categoria asta vă dau un exemplu.

Întâlnire acum mulți ani cu Mircea Oniga, la Tg. Lăpuș. Ne-am apucat noi să depănăm amintiri. Nu știu ce au fost mai multe, amintirile sau paharele băute. Mircea mi-a zis că nu va uita niciodată o călătorie din Petroșani spre Baia Mare. Eram un grup mărișor de studenți, cei mai mulți fără bilet. La un moment dat s-a auzit că e supracontrol pe tren. Adică era un control de la un nivel superior, ceea ce însemna că orice înțelegere cu nașul pica. ”Ai zis atunci că nu e nicio problemă și ai întrebat dacă are cineva o bucată de săpun”, a povestit Mircea. Am luat săpunul, l-am mâncat și, când a venit controlul, m-am întins pe culoarul trenului, făcând spume la gură. ”Iar are o criză de epilepsie, mușcați-l de degetul mic, scoateți-l la aer”, au venit indicațiile medicale de pe margine. Nimeni nu a întrebat de bilete! ”Mircea, eu nu îmi aduc aminte de întâmplarea asta. Dar nici nu neg că am făcut-o, mă cunosc”, i-am zis atunci fostului meu coleg.

Așa că voi povesti ce îmi aduc aminte. Printre altele, cum am fost dat în judecată de CFR, cum am plătit amendă pentru că am călătorit cu mărfarul sau cum puteam fi găsit la fier vechi, după dezmembrarea unui vagon!

Autor: Ioan Buda Tzetzu

Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris! (I)

M-a întrebat o prietenă, cândva, de ce nu mai scriu. Printre alte prostii pe care le-am făcut în viață sunt și cele două cărți apărute și alte două care sunt ”literatură de sertar” și nu se știe când și dacă o să apară. I-am răspuns prietenei că sunt sătul de calculator de la lucru și nu mai am chef de butonat după ce ajung acasă. Ajuns într-o pauză binemeritată, iată-mă la butoane. M-am decis să scriu despre niște lucruri petrecute acum vreo 35 de ani. Sper ca unele fapte (care se încadrează ușor la capitolul ”Infracțiuni”) să se fi prescris. Dacă nu, sper să citească doar oameni care sunt la fel de îngăduitori ca în cazul fiului lui |Gino Iorgulescu, a lui Șerban Huidu , Fulgy și alții.

Prin anii '85-'86 întrerupsesem facultatea și părinții mei nu au știut nimic despre mine cam un an și jumătate. Îmi spuneam atunci că dacă ar fi să am un copil care să îmi facă ce le-am făcut eu părinților mei mai bine să îmi tai extremitatea care ar duce la procrearea lui! Îmi stabilisem cartierul general la Izvorul Mureșului (fain loc, cu multe peripeții, povestim altădată despre ele și minunații oameni pe care i-am cunoscut acolo!) dar plecam în peregrinări pe Valea Prahovei sau la Costinești.

Într-o seară am hotărât să plec la Târgoviște, în căutarea unor ochi frumoși, a căror posesoare era pe atunci studentă în București, la Geografie - O limbă străină. Am ajuns pe dimineață în Târgoviște, am dormit un pic în gară și apoi, cu buchetul de flori în brațe, am sunat la ușa apartamentului ei. Știam adresa, nu fusesem niciodată la ea acasă, nu îi cunoșteam familia dar aveam tupeu și inconștiență ! Nu a răspuns nimeni, habar n-aveam ce să fac dar mi-am adus aminte că îmi spusese despre o casă pe care o au la Moroieni, unde taică-so ei fusese preot. Nu știam unde e localitatea aia, cum se ajunge acolo. O pornisem către gară, să caut vreun tren, când m-am auzit strigat. Eram pentru prima dată în Târgoviște, mirarea mi-a fost mare. Era Ciocolată, un tip... ciocolatiu, care umbla cu chitara după el și se lipise de gașca noastră la mare. I-am spus ce caut pe-acolo și mi-a zis că este un tren după-masă spre Moroieni iar dacă nu găsesc pe cine caut să vin la alt tren, care se întorcea spre Târgoviște peste vreo două ore, unde mă voi întâlni cu el și prietenii lui. Ei aveau o treabă prin Fieni și apoi, dacă nu am alt program, pot să plec cu ei la cabanele din Bucegi. Am rămas înțeleși, am plecat cu trenul și am coborât în Moroieni. Am întrebat o bătrânică dacă nu știe unde stă părintele C. S-a uitat la barba mea gen ZZ Top și mi-a răspuns: ”Cum să nu, Preasfinte!”. ”Mda, m-a nimerit”, m-am gândit eu... Nu am găsit pe nimeni, am aflat că familia era plecată în stațiune și am revenit la gară. În tren am povestit cu Ciocolată și ai lui și mi-au zis că vom merge la Doicești, unde urmau să fure grâu de la CAP, să îl vândă (aveau la cine) ca să facă rost de bani pentru mers pe la cabane.

Seara le-am spus că eu nu merg cu ei la furat (pe motiv că nu știu drumurile pe-acolo etc, altele erau gândurile mele însă) și am stat la poartă cu un tip, bând vișinată și așteptând gașca. Era aproape de miezul nopții când l-am văzut că râde. Mi-a arătat o căruță în care era un porc. Mi-a spus că porcul nu era al omului cu căruța, îl furase de la cineva, dar mi-a arătat unde stă căruțașul și mi-a zis să mă uit în curtea lui. Altcineva îi fura găinile!

Va urma!

Autor: Ioan Buda Țețu