Frumusețea Ideii (foileton 2)

 

De la începuturi oamenii au fost ființări condiționate de tot ce există în jurul lor. Omul intră în contact permanent cu lucrurile, cu lumea în general și toate acestea se transformă în condiții ale subordonării lor. Omul ajunge la un moment dat să fie vătaful condițiilor și determinațiilor lui de existență. El supune lucrurile, dar și este dominat de ele. Existența lucrurilor din natură ajunge să ne umple viața pe Pământ, iar acest avânt perpetuu al complementarității între om și lucruri îl determină pe om să fie stăpânul naturalului. Cu voia lui, ca o necesitate. Iar atunci când ființa lui se împotmolește în condiționare, recurge la ceva extrem de controversat pentru mulți oameni. Este vorba de artificial, de butaforie. Orice atinge omul în Lume se transformă brusc în contrafăcut, adică ceea ce are nevoie omul și se găsește în cantități mici sau greu de procurat din natură. Orice intră într-un fel în lumea omului devine instantaneu parte a condiției umane, parte a unui univers în care omul tronează. (Dar oare cu Arta este același lucru? Adică, Arta face parte din artificial? Bună întrebare. Hai să vedem: tot ce a create și crează Natura nu este artificial, pentru simplu motiv că omul nu a intervenit în dialectica ei. Apoi: dacă natura a zămislit – mă feresc să folosesc cuvântul „creat” pentru simplul motiv ușor de argumentat ca natura face, construiește, naște, înfiripă lucrurile, ființările – fără aportul conștiinței, adică dintr-un haos genial. Ori Arta este pur și simplu creație. Operă de Artă nu se crează fără conștiință. Cineva cârcotaș ar spune:

– Bine, bine… dar atunci dadaismul? Prefer să nu…

– Dar un Jackson Pollock? Hm… aici lucrurile cred că stau cam așa: chiar dacă la prima vedere picturile lui vin de undeva din inconștient, din gestual sau instinctiv, el vrea cu orice preț să debaraseze emoția artistică de o posibilă metaforă. Dar această intenție a pictorului se poate înfăptui numai cu ajutorul conștiinței. Așadar Arta nu poate fi dăcât artificială). Dar atunci, acest artificial nu are o conotație peiorativă. Este… sau poate însemnă rațiunea noastră de a fi în mundan. Acest artificial are o putere fantastică asupra existenței omului și este asimilat cu o forță centrifugă care până la urmă condiționează tot ce face omul. Deci omul nu poate fi liber, decât ideatic. Jocul ăsta, balansul ăsta între „om liber” și „om condiționat” este o idee care este greu de gestionat chiar dacă existențialiștii ne spunea că „omul este condamnat la libertate”. Repet: faptul că noi existăm, implică o existență care ne condiționează. Și această condiționare este din două direcții: din direcția lucrurilor și din direcția ideilor. Și încet, încet ajungem la un adevăr care Hannah Arendt îl rostește: „Condiția umană nu este totuna cu natura umană”. Aș încerca să meditez puțin asupra celor două direcții ale umanului… apelând desigur la (prea mult invocatul adagiu) din tabloul lui Paul Gaugain… care trebuie să o spun, duce în derizoriu esența chestiunii. Dacă le luăm ca și chestionări care așteaptă o soluție, caracteristicile omului se pot confunda cu natura omului și care ne împing spre anumite trăsături ale omului-ca-om. Dar aici în acest punct, perspectiva unui răspuns ce ar putea veni din orizontul științific, filozofic, religios, etic, parcă par să scape din colimator tocmai esențialul. Și parcă îmi pare rău ce am zis, pentru că de exemplu direcția filozofică, este sau poate constitui o abordare care își asumă tocmai faptul de a surprinde această natura a omului. Punctul de vedere filozofic reprezintă în cele mai multe cazuri, punctul de vedere reducționist. Universalul în filozofie „aplatizează” în mod extraordinar de fecund individualul și particularul.

Rațiunea taie în carne vie. Nu pentru că vrea, ci pentru că uneori nu o putem condamna și pune la colț. Au pus-o prea mulți la colț și de multe ori fără argumente care să convingă. Dar dacă analizezi mai în profunzime și știința și religia ele duc oarecum într-un singur azimut al ideilor. Lucrurile și ideile despre lucruri nu pot fi decât așa și nu altcumva. Iar adevărul lor este adecvarea dintre lucru și idee. Ceva este așa și nu altcumva pentru simplul fapt că dacă nu ar fi așa, tot eșafodajul gândirii și construcției conceptului s-ar destrăma. Omul de exemplu este așa cum este pentru că s-a ajuns la conceptul de om prin devenirea lui, prin felul lui de a fi, de a vedea lumea, prin fătul că a zburdat dezinvolt în Cultură și Artă. Iar civilizația a fost doar rezultatul emancipării lui ca făuritor și consumator de artă și cultură.

Dacă lucrurile nu ar sta așa, el ar claca în propria intimitate. Punct. Fiecare are punctele lui tari și astfel se ajunge la o limitare a complexității profilului uman.

Fiecare orizont reprezintă unul dogmatic, cu reguli extrem de rigide. Și știința și religia. Pe de altă parte unii cred că filozofii – cel puțin – trebuie să fie cei care dețin considerațiile cele mai relevante și sunt de asemenea cei care pot să răspundă fără cusur la veșnică și obositoarea întrebare: „Ce este omul? ” Ori filozofia, oricât ar putea fi de rațională și cu posibilitatea să se situeze între zenit și nadir, are marea calitate să pună problemele la locul lor și să pună întrebările cele mai elocvente… și mai puțin să dea în permanență soluția sau soluțiile pe care le invocă dintotdeauna oamenii. Iar ideea de „natura umană” ar trebui să plece și să fie deci premisa a faptului că omul în esența lui are într-adevăr o „natura umană”. Acest lucru este foarte important pentru un filozof, pentru capacitatea construcției unei metafizici adecvate care să surprindă trăsăturile esențiale care definesc ființă umană. Acest: „Ce este omul? ” care poate constitui nu numai o idee, ci și un proiect, devine, adică se transformă în spațiul filozofilor: „prin ce se definește omul? ” ce face ca dintr-o ființă, ea să ajungă la o ființă umană. Un alt tip de filozofi au plecat de la ideea că nu există o natură umană dată, adică prestabilită sau „confecționată” de cineva sau ceva. Cu alte cuvinte, nu există un fel de a fi propriu omului, ci omul se construiește pe sine și astfel el reușește să definească propria natură umană. Și întrebarea fatidică: „ce este omul? ” se metamorfozează în alt soi de punere: „cum se poate întemeia omul? ” sau „cum se poate constitui omul? ” sau „cum poate deveni cineva uman? „. Și aici iarăși ajungem la interiorul omului. Acest interior reprezintă „ideea de om”. De ce? Pentru că noi dacă ajungem să decantăm în interior tot ce reprezintă exterioritatea noastră, atunci noi deja am rezolvat o problemă a omenescului: am reușit să clădim o arhitectură a eului nostru. Asta este de bună seamă, acea apropriere de care ne vorbesc filozofii. Gândiți-vă că am reușit să metabolizăm ceea ce vine din exteriorul nostru. Păi atunci înseamnă că noi reușim să ajungem la o armonie de invidiat. Pentru că noi am putea rezolva cel puțin două probleme: prima ar fi problema psihologică și a doua cea gnoseologică.

Problema psihologică din perspectiva ideii de normalitate a percepției noastre se referă la faptul că eu am capacitatea să mă văd în oglindă ori de câte ori „comit” un păcat legat de felul meu de a fi. Și dacă eu nu acționez, vine „moralistul șef” sau „moralistul de serviciu” și mă apostrofează:

– Mai fecior, tu chiar nu îți dai seama că nu calci pe un drum bun? Ar trebui să îți revizuiești ideea de echilibru și armonie.

– Dar cucernice, eu mă consider „perfect” din toate punctele de vedere.

– Asta o spui numai tu! Ar trebui să faci ceva… care să te pună pe o traiectorie bună, adică adecvată.

– Dar ce să fac?

– Păi este extrem de simplu: în primul rând trebuie să te debarasezi de tot balastul din tine. Adică este o eliberare de natura axiologicala și psihică.

– Cucernice, la ce să renunț din tot eul meu?

– Nu trebuie să renunți decât la ideile preconcepute, la resentimente, frustrări, refulări, idiosincrazii, orgolii și grandomanii șamd. Dar dacă ne întoarcem la Hannah Arendt, de la care am plecat, ea pune acest subiect într-o „deslușire” augustiniană. Augustin nu crede într-o rezolvare a acestei definiri nici dpdv psihologic, nici din perspectiva filozofică. El face distincția între „cine sunt eu? ” și „ce sunt eu? ” Prima întrebare și-o pune pentru el, iar a doua o adresează lui Dumnezeu. Deci Augustin pune întrebarea „ce sunt eu? ” din perspectiva teologică, adică din perspectiva naturii lui Dumnezeu, care aduce în prim plan divinul din om. Hannah Arendt ne spune că: „nimic nu ne îndreptățește să presupunem că omul are o natură ori o esență în același sens în care celelalte lucruri o au”. Și mai departe ne deschide perspectiva că astfel „doar un zeu ar putea cunoaște și defini natura noastră, iar o primă condiție pentru asta ar fi ca zeul să poată vorbi despre un „cine” ca și cum ar fi un „ce”. Dar Hannah Arendt nu se lăsă influențată de izul aporetic al punerii și merge mai departe pe calea inițiată de Augustin, adică calea divină, dar ea spune, „anume divinitatea filozofilor” care începe cu Platon.

Conceptele filozofice ale divinului nu înseamnă că omul, filozoful ar avea capacități supraomenești, (Hannah Arendt spune și că: „nu aducem argument pentru inexistența lui Dumnezeu. Însă încercările de a defini natura umană ne duc atât de ușor spre o idee care ne frapează evident, ca fiind supraumană și pe care o putem identifica drept divinul, ne poate face să ne îndoim chiar de conceptul de natură umană”). Arendt vrea să ne convingă că viața de zi cu zi a omului, cotidianitatea lui, mundan itatea, pluralitatea, finitudinea lui șamd nu pot să zugrăvească un tablou credibil, adică un răspuns la întrebarea „cine suntem” pentru că nu se poate trage o concluzie fără o condiționare absolută. Așadar: „condiția umană” își trage oarecum rădăcinile din „natura umană” la care intervine și un supranatural care poate fi înțeles și ca ceva empiric sau pasional, ca la David Hume. Dar dacă ne aplecăm altcumva spre ideea de „condiție umană” cei mai mulți consideră că acest subiect trebuie abordat din unghiul de vedere al aspirațiilor omului și din dorința omului de a se îndrepta într-o anumită direcție. Deci „condiția umană” reprezintă după unii gânditori un construct al omului care este îndreptat spre el însuși. Acest construct vizează în cel mai înalt punct axiologic, ființa sa ca un proces de desăvârșire. Voi continua.

Marcel Mureșan

Rânduiala Transcendenței (foileton 2)

Omul cu mintea și conștiința lui și-a făurit nevoi de tot felul, inclusiv acea nevoie firească de a lua parte la o lume imaginară. Omul cu mintea lui a "clădit" și modul de a pune lumea pe o bază științifică, dar în oglindă a produs și o dimensiune total incontrolabilă unde domnesc zeii, diavolii, inorogii, dar și superstițiile, infinitul, natura înconjurătoare, spiritul lumii, a universului. Și genialitatea omului a făcut posibilă o zonă a argumentelor științifice și altă zona a unor afirmații care nu se pot argumenta, dar toate acestea sunt produse de-o potriva de mintea omului, de genialitatea lui. Adică imanența, intrisecul, dar și transcendența, adică acel tărâm al gândirii raționale pe o parte, dar și tărâmul iluziei și reprezentării. Și în transcendență există gândire, dar gândirea nu precede actul imaginativului sau actul aleatorului. Deci ambele sunt practic un răspuns al omului la nevoia de a cunoaște. Este o nevoie cu care omul s-a născut și care într-o primă fază îi poate satisface nedumeririle vieții. Există o empatie a omului de a-și imagina în primul rând ființări și ipoteze de manifestare, dar există și capacitatea creierului nostru de a inventa entități de tot felul care ne umple un gol și care contribuie la funcția noastră cognitive… și care nu face altceva decât să justifice nerațional ceea ce nu se poate explica. Aceasta este zona transcendenței, a fantasmaticului, este o lume în care mulți se avântă, dar care nu pot explica realitatea concretă. Toate bazaconiile și năzbâtiile minții noastre sunt create de infinit, de nevoia noastră de absolut, de neputința noastră de a explica, de tone și tone de argumente pe care nu le posedăm. În urma multor ani de conviețuire și de dezvoltare a funcției cognitive și a interacțiunii dintre natură și experiențe felurite de viață ale omului, au fost imaginate entități abstracte, grotești sau ingenue, adică entități ale transcedenței, care au început să populeze viața noastră. Și astfel s-au realizat primele legături între viața noastră simplă de acum 50.000 - 80.000 de ani cu imaginile construite de mintea omului pentru a face o legătură și apoi o dependență de ceea ce nu se putea explica. Dar există un efect care de multe ori era vizibil. Și aici noi asistăm la încercarea omului de a da o explicație a întregului vieții, a tot ce ne înconjoară și nu ne înconjoară, tot ce vine spre noi de peste tot și ne copleșește. Adică ceea ce se realizează ca determinații greu sau imposibil de explicat. Și atunci, noi asistăm la primul efort al omului de a înțelege sensul vieții, al lumii, al existenței. Dar și în posibilele legături, între ce se vede și se poate gândi și ceea ce nu se vede, dar care poate crea efecte. Și să nu uităm de ceea ce nu vede omul, dar nici nu poate gândi. Doar presupune sau intuiește. Dar oamenii de atunci realizau o trecere de la constrângerile supraviețuirii, procurarea mâncării și a condițiilor minime de trai, la scopul omului de a supraviețui și la semnificația continuării vieții. Pentru că orice ingerință a transcendenței în viața concretă putea aduce o depășire a contextului material în care se manifestă omul și dirijarea propriei minți spre semnificațiile de o factura mai complexă, care să explice de exemplu, perpetuarea oamenilor sau nevoia de condiții optime de viață sau nevoia de limbaj, de comunicare între toți membrii, dar și nevoia oamenilor de a se uni pentru a fi mai puțin expuși la tot felul de vulnerabilități. Dar aici deja omul se situează pe o treaptă în care mintea lui gândea în altă paradigmă, adică omul a început să gândească social. Iar apoi a venit modul de a gândi și acționa pragmatic. Și astfel acest atu, această profunzime a minții sale și succesul omului de a urca pe scara evoluției și devenirii sale. Însă cu toată evoluția omului, a gândirii sale, a pătrunderii în abstract și a complexității vieții sale, omul nu a putut pătrunde într-un mod rezonabil în problema transcendenței, nu a putut ca mintea lui să gestioneze cât de cât programatic provocările transcendenței. Această necunoscută care îi face omului un soi de lumină, un soi de explicare rudimentară avea totuși un avantaj peremptoriu, adică organizarea în grupuri mai mici sau mai mari, astfel încât orice dezastru sau bucurie să fie gestionate spre binele tuturor. A venit peste el socialul. Instinctul de turmă s-a născut atunci. Să se apere împreună, dar să gândească individual, ca apoi să își confrunte critic soluțiile. Și în acest mod viața omului a început să se complice și să o ia pe cărări absolut nebănuite. Aceste cărări inspiră omenirea pentru a merge oarecum spre o altă destinație, spre un nivel superior al întâlnirii lui cu provocările vieții. Este vorba de apariția în mintea omului a nevoii de meditație și a întrebărilor grave despre existența lui. Și una dintre cele mai crunte întrebări este: Cine a adus pe lume această plaga care se numește "moarte"? Și mai apoi: ce ar trebui să facă omul ca să nu moară sau să fie nemuritor? Și astfel, când omul a început să mediteze asupra propriei existențe, el a intrat într-o stare de descumpănire, de dezorientare. (Să nu uităm că moartea reprezintă un “dincolo” foarte greu de gestionat. Moartea reprezintă un “nimic” care ne solicită profund din perspectiva ontologică. Faptul ca nu există măcar un om care s-a întors din moarte și care să ne spună, să ne explice cum stă treaba acolo, toată această miraculoasă și misterioasă manifestare stă sub auspiciile transcendenței). De ce trebuie ca omul să moară? Cu ce sunt eu vinovat și astfel trebuie să mor... să nu mai exist pe acecest pământ? Ce frumos era înainte, când omul nu știa că există moartea, iar lucrurile se așezau în ordinea timpului. Dar acum când a descoperit că există posibilitatea să nu mai existe, pur și simplu totul se prăbușește peste el, iar viața nu va mai fi ca înainte. Într-o lume copleșită de perspectiva morții, oamenii au început să simtă un soi de inutilitate care poate s-a răsfrânt atunci la începuturi peste modul propriu de a vedea sau revedea lumea asta. Și încet, încet oamenii au ajuns să se împace cu noua lor postura de oameni muritori, ajungând la un moment dat să se împace total cu această soartă. Dar lucrurile nu au stat pe loc: omul în genialitatea lui nu s-a mulțumit cu această soarta și cu toată împăcarea de sine și cu toată efemeritatea noastră. Și astfel a vrut să depășească moartea, să transceadă moartea. Dar moartea presupune ceva fizic, ceva care curmă materialitatea și din altă perspectiva se produce ruperea legăturilor spirituale, sensitive cu ființările de orice fel care ne-au populat si ne-au încantat existența. Cum stă treaba ca un om să nu mai posede o emoție în fața tablourilor lui El Greco, Serusier sau Egon Schiele și efectiv să nu mai poată asculta simfonii sau sonate. De ce? Pentru simpul fapt că el nu va mai exista! Un copil se întreba: de ce nu mai poți ascultă muzica atunci când ești mort? Ce naiv, ce sinistru, dar ce candid! Dar aceste pierderi și multe altele, tot omul le-a catalogat ca fapte inerente în decursul vieții. Ei bine... în această lume se moare sau cum spunea un amic: "se cam moare". Și aici ceea ce urmează este apariția unei frici imense, o angoasă care dărâmă omul, îl secera de pe picioare. Voi continua.

Marcel MUREȘAN

Mai poate adevărul să ne convingă?? (foileton 1)

 

Dacă orice om aruncă o privire peste istoria ideilor își poate da seama de faptul că drumurile istoriei au încercat să impună tot felul de moduri de a ajunge la absolut. Și aici este vorba de a gândi în termenii unei sau unor convingeri care ne pot duce într-o zonă stabilă de confort. Un confort nu numai intelectual, ci și unul legat de viața noastră, de zona socială, economică sau politică. Și putem spune că atunci când ne referim la “absolut”, ne referim la faptul că oamenii au deja convingeri personale. Au de asemenea păreri care îi pot satisface și care… cred mulți dintre noi pot coagula ideologii de așa manieră încât să poată rezolva multe sau poate toate problemele noastre. Și așa simplu și la obiect, care ar putea fi aceste probleme ale unui om simplu fără aspirații de tot felul?? În primul rând să aibă o casă, să aibă deci condiții de trai, să aibă ce mânca, să câștige decent ca să își permită un trai îndestulător, să poată să își facă vacanțele, să poată să profite de cultură și civilizație samd. Toate astea și altele sunt până la urmă un strict necesar, care în Europa cel puțin sunt considerate obligatorii pentru anul 2025.

Și aceste lucruri simple nu au de-a face cu Absolutul…cu acel absolut la care vor să ne îndemne unii ideologi să putem ajunge. Dar ce înseamnă o ideologie?? Păi…este vorba de ideile și conceptele care să ne arate interesele unei clase sau pături sociale și care servesc la consolidarea sau la schimbarea relațiilor sociale existente. Deci sunt ideile și conceptele care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem, a unei manifestări. Bun, dar când omul folosește cuvântul “absolut” ce vrea el să aducă în prim plan?? Este vorba de un principiu…un principiu al principiilor care dăinuie și va dainui pentru totdeauna și care stă la baza modului nostru de a fi, de a gândi, de a ajunge la adevăr. Sună într-adevăr foarte ofertant și parcă ne putem face planuri pentru a rezolva marea majoritate a problemelor care le avem. Și mergând pe acest “fir” al gândirii ajungem să ne întrebăm dacă unele dintre ideologiile din istorie au putut reprezenta un absolut în sensul celor spuse adineauri?? Și aici trebuie făcută o distincție: numai câteva ideologii din istorie s-au vrut a fi concepte care rezolvă toate problemele omului. Desigur acestea sunt: comunismul, fasacismul, naționalismul și…ideologiile religioase: creștinismul, islamul, budismul, iudaismul etc. Iar după aceste ideologii s-au născut astăzi multe și felurite neliniști sufletești care s-au concentrat într-o nostalgie a absolutului, o nostalgie după acest absolut care a vrăjit sute și mii de ani mintea omului. Aceste concepte, aceste mari constructe analitice, cu un filon utopic vizibil, au reprezentat pentru mulți dintre noi explicarea tuturor năzuințelor noastre și unele au reprezentat adevărul în “stare pură”, adică forma care se potrivea perfect cu rațiunea, cu gândirea care reușește să ordoneze viața.

Dar acest mult invocat Adevăr intră impetuos în componența unor structuri ideologice care se vor din capul locului purtătoare a unui absolut ce îndeplinește dincolo de definiție, modelul “certitudinii” și modelul “dogmatizării”. Așadar, Adevărul este…există în gândirile ideologice (în cazul nostru) doar trebuie accesat cu un minim efort. Oare chiar așa pot să stea lucrurile?? Oare în exemplul cu ideologia, adevărul se cuibărește între ideile magnifice și fecunde și de acolo noi îl putem extrage fără probleme?? Vom vedea mai încolo… Dar haideți să vedem unde s-ar mai putea ascunde adevărul?? Să vedem dacă Știința este un loc unde adevărul se pitulește. Dacă ne luăm după mulți analiști și mai ales după Hannah Arendt, Stephan Hawking conștiința științifică a avut pornirea procesuală odată cu Galileo Galilei, cu a să îmbunatățire a telescopului și de asemenea cu dezvoltarea teoriei heliocentrice a sistemului nostru solar. Dar această modalitate de a vedea lumea și Cosmosul s-a consolidat odată cu apariția gândirii carteziene care a pecetluit un mod de a gândi rațional. Și această forță majoră a gândirii științifice a generat decăderea religiei și a supranaturalului. Și la acea vreme și chiat până astăzi se crede că științele naturii vor umple acel gol din spiritul uman lăsat de deprecierea în timp a acestora. Iar Iluminismul, criticismul, pragmatismul au reușit să ducă la o abordare cauzală bazată pe argumente raționale care a zguduit din temelii religia și gândirea bazată pe conjecturi. Noianul de descoperiri științifice au dus la înlocuirea acelui “infantilism al zeităților” și a reușit să dea o nouă perspectivă a progresului și a adevărului. Preștiința care era de o naivitate prozaică a făcut ca omul să nu înțeleagă propria existență în această lume. Propriul adevăr l-a reprimat din fașă și astfel nu a găsit nici măcar o metodă minimalistă de a ieși din chingi. Scolasticii cu toată deșteptăciunea lor au frânat furibund, adică fără nici o deschidere spre aspirația omului la cunoaștere. Teologia cu toate bunele intenții afișate și cu toată morala și căința care iese în prim plan, nu a reușit un parcurs al descifrării enigmelor. Acele explicații false și puerile, acele tehnici sterile, acele ritualuri fără noimă samd nu au dus la deslușirea adevărului, la o înțelegere bazată pe argumente și demonstrații. Ori omul vroia să cunoască, să ajungă la evidențe. Câștigurile nu au fost pentru știință, ci pentru satisfacerea sufletului uman care era însetat de o explicație. Oricare era, dar să fie o explicație indiferent de adevărul ei. Religia era interesată de adevărul ei și în Evanghelia după Ioan ni se spune: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă vă face liberi.” Care adevăr?? Ce fel de adevăr?? Cum poate religia să “desființeze adevărul științei?? Am amintit la început de gândirea lui Descartes care vrea să arate că adevărul poate fi deslușit doar cu gândirea omului. Era atunci ceva nou și inedit în evoluția și fluxul conștiinței care urma să se maturizeze în vremurile noastre. Descartes vroia să ne arate că obiectele se pot devoala prin introspecție, adică prin conștiința îndoielii, nu prin faptul că eu pun mâna și simt obiectul. Acest obiect “descoperit” în conștiință nu mai este obiectul pe care am pus mana, l-am văzut și pipăit. Este o entitate preschimbată în obiect al conștiinței care participă la un întreg proces de asimilare. Și atunci ce urmează?? Observăm că se produce o dezagregare a entităților materiale cu tot ce presupune o entitate materială, adică atomi, electroni samd. Nu este asta un soi de solipsism?? Întreb doar așa!! Această Realitate există… sau se găsește doar în conștiința mea?? Și dacă se găsește în conștiința mea, asta nu înseamnă că totul este pur subiectiv?? Dar cum se potrivește asta cu îndoiala carteziană?? Se potrivește prin faptul că Descartes face un lucru care pune pecetea pe gândirea moderna: “ocrotește” certitudinea de incertitudinea pe care ne-o dă îndoiala.

Extraordinar!! Și așa el nu poate trage concluzia finală, dar poate măcar să își dea seama de ce face el însuși. Asta este atitudinea cea mai generoasă și convingatoate despre ceea ce este certitudine în parcursul omului în lume și drumul spre adevăr. Acesta a fost motorul cel mai pus la punct pentru ca omul să poată prin știință să ajungă la descoperiri viabile și la incitarea generațiilor întregi spre dezvoltare, spre o traiectorie a gândirii. Și astfel gândirea carteziană împinge rațiunea spre o altfel de abordare care pune cunoașterea pe un alt piedestal, adică pe cunoașterea matematică. Această cunoaștere matematică face ca mintea noastră să poată cunoaște acel invocat “obiect” de așa manieră încât obiectul este “construit” doar de mintea noastră. Deci obiectul, lucrul, reitatea (res, rei) se constituie cu premizele impregnate de mintea noastră…și numai în acest mod simplu, dar complicat, el poate fi cunoscut de noi. UAU!! Unde Doamne am ajuns?? Suntem nebuni??

Și mai spun una: Mintea noastră are această capacitate de a ajunge la un adevăr care este dat de datele problemei sau cum se mai spune: “de imputurile” sau datele inițiale pe care le introduce!! Și aici marele paradox este că fiecare introducând alte premize de lucru se ajunge la același adevăr, adică un adevăr care prin intrinsecul lui confirmă veridicitatea adevărului. Nu se poate, ar spune cineva care nu este deprins cu știința sau gândirea rațională. Și pot să mai spun că oamenii în căutarea adevărului țin cont nu de ceea ce ei au în comun, ci de faptul că structura minții oamenilor este comună. Și asta cu toate că este o banalitate, ne arată că rațiunea noastră dă sensul la ceea ce noi gândim în același fel.

Dacă eu spun că trei ori trei este egal cu nouă și tu, tu cel care stai lângă mine faci același lucru și răspunsul este tot nouă, atunci acel nouă devine simțul nostru comun. Și mergând mai departe, acest „nouă” devine adevărul nostru și devine un reper constrângător pentru noi toți. Atunci ce putem spune?? Că acel: “dă-mi un punct de sprijin și voi mișca pământul!!”, adică acel punct “de aur” care face ca totul să se miște în lume este găsit de Descartes în interiorul nostru, mai precis în mintea noastră. Și acesta este modelul care îl asigură pe om că există o realitate care are o certitudine dată de mintea lui prin acele construcții și modele matematice care îi sunt propriile produse. Ce simplu este!! Și ce genial!! Și când ne gândim că de la Thales din Milet până la Descartes au trecut cam 2200 de ani. Aproximativ atâta i-a trebuit omului să descopere acest lucru extrem de simplu, care reprezintă o certitudine greu de combătut. Dar dincolo de Reducționismul acesta a lui Descartes, al științei, la o Matematică “perenă” (să nu mă acuzați de plagiat…), ne permite nouă oamenilor să înlocuim ceea ce ne este dat prin simțurile noastre, cu un sistem simplu uneori, alteori extrem de complicat, care poate simboliza și poate crea obiecte și fenomene. Și mai poate să ne împingă spre a construi ceea ce am făcut deja: am construit (chiar) această lume. Așadar: acest “Punct de aur” aflat în interiorul minții noastre, a făcut în așa fel încât omul să se găsească într-o situație mai delicată, mai grea, să poată să se îndoiască de ceea ce simțurile îi furnizau și în schimb să fie în stare să își pună cele mai elocvente întrebări pentru a intui adevărul. Uau!!! Dar ce mare scofală este acest fapt??

Mă opresc deocamdată aici. Voi continua.

Marcel Mureșan

 

Mai poate adevărul să ne convingă?? (foileton 3)

 

Ei argumentau cam așa: “obiectivitatea, legile științifice, funcțiile de adevăr, chiar logica nu sunt nici neutre, nici eterne, ci sunt o viziune asupra lumii, asupra structurii economice de putere și sunt idealurile politice ale clasei conducătoare, ale burgheziei din Occident”. Deci acest Zeu care se numește “adevăr” nu este chiar o divinitate a axiologiei “perene”…ci vrea să însemne un adevăr abstract care se adaptează în funcție de lupta de clasă. Adevărul este după Adorno acel “fapt” al realității care are un grad mare de proteism. Adică se schimbă în funcție de scopul politic și social. Uau!! Nu există istorie obiectivă, ci doar istoria opresorului spun dumnealor. Atunci există și istoria celor oprimați. Deci se ajunge la o relativizare totală. Iar Logica este o armă a birocrației îndreptată împotriva maselor.

Și se merge mai departe în atacul furibund îndreptat spre Adevăr: legile științifice…fizice, chimice etc sunt un demers conștient în vederea controlului societății. Acest demers oarecum exotic, parcă vine de undeva din “puțul” anarhismului și după mine înseamnă abdicarea rațiunii și a Realității. Și aceste anarhisme duc inevitabil la un atac frontal asupra Adevărului (pentru sine) în așa măsură încât să se poată folosi armele misticii, a religiei sau a viziunii politico-dialectice. Adevărul are aici de luptat cu tendințele egalitaristo-anarhiste și se îndreaptă spre un antiraționalism care secătuiește mintea. Această abordare a Adevărului este total legată de “acel” adevăr care vine din zona politică, economică și socială. Iar aici se vede (pentru cine este imparțial și realist) o incongruență între Adevărul ca și concept și unele idealuri de dreptate socială. Adorno & Co duce adevărul lui într-o direcție unde se naște posibilitatea ca să nu fim liberi (am văzut în Evanghelia după Ioan). Și dacă iarăși am ajuns la libertate aș dori să vedem ce se mai spune prin târg despre o legătură între adevăr și libertate. În cartea lui Sartre, Existență și adevăr, suntem conduși spre acel aforism care a făcut istorie și care suna așa: “Temelia adevărului este libertatea” sau răsturnat: “nu există libertate fără adevăr”. Sartre mege pe făgașul în care te poți îndrepta spre acel adagio existențialist “adevărul este o obtiune”. Condiția originară a bietului om este ignoranță și așa adevărul are capacitatea să se dezvăluie omului în mod treptat. Ființarea adevărului dispare odată cu omul, iar Sartre ne incită să nu căutăm adevăruri logice sau un adevăr universal sau abstract…ci să încercăm să definim un Adevăr care se confundă cu omul viu, cu istoria lui, cu libertatea lui. “Adevărul este resimțit sau trăit” ne spune Sartre adică tot ceea ce este trăit revelează Adevărul. Dar ce putem înțelege prin asta?? Înseamnă la o prima navigare că Adevărul se conturează din ignoranța inițială a ființei umane prin însăși acțiunea omului. Și prin această acțiune, adevărul pe care îl generează omul este de fapt posibilitatea omului. Adică omul este ființa prin care Adevărul vine în lume din interioritatea lui. De aceea Sartre ne spune că Ființa este cognoscibilă, adică ea poate fi cunoscută. Ființa fiind cognoscibilă poate întemeia, poate pune fundamentul libertății. Asta vrea să spună, că eu Om am reușit să ajung la propria mea determinație, eu îmi sunt propria mea negație. Eu am reușit să ajung la adevăr pentru că am obtat în viață pentru cunoaștere. Asta este Primo.

Secundo: eu alegând să cunosc mi-am anulat ignoranța și cel mai important lucru, eu m-am pus în fața propriei responsabilități. (Când înțeleg conceptul de “responsabilitate” eu deja înțeleg și ce înseamnă cunoașterea, adică faptul de a nu fi ignorant). Toate se leagă între ele…și există un flux vizibil al devenirii fenomenului cunoașterii care în final ajunge la adevăr. Dar mai există și o altă latură a adevărului. Există acea coabitare dintre individ și adevăr, mai bine zis este vorba de permanenta interogare a adevărului. Astfel adevărul are o strânsă legătură cu istoria, cu trecutul. În acest fel adevărul este ceva viu, ceva care zburdă jucăuș prin timp. Un adevăr al unei generații poate fi pentru generația viitoare o mare minciună.

Zeii grecilor au ajuns odată cu apariția și consolidarea Creștinismului, doar butaforii și repere nostime. Zeii Greciei au fost agreați, doriți atâta timp cât ei au fost în stare să lumineze viața “enoriașilor”. Când s-a instalat Creștinismul, zeii au fost dați uitării. Orice adevăr înseamnă până la urmă o revelație și înseamnă și că cei care cred într-un adevăr au o obligație față de acesta. Un adevăr care trece din generație în generație nu își pierde caracterul de adevăr și el prin repetativitate devine o “entitate apriorică”. Dar dacă ne raportăm la adevărurile “mari”, “grele” cu impact major pentru omenire, atunci ele trebuie să poarte în structura lor argumentele și măsura timpului. Trebuie o încuviințare masivă pentru a-i putea oferi o prezență unanim recunoscută în lume. Un adevăr major ca ăsta de exemplu: “cel mai puternic supraviețuiește!!” este un adevăr care nu îl poți contesta. Sigur Darwin când l-a formulat s-a gândit la evoluția speciilor, dar dacă îl privim acum retrospectiv ne putem da seama că el rezistă și poate rezista peste generații. Orice om care are un anumit potențial, într-o direcție sau alta, el poate rezista datorită faptului că se poate folosi de mintea lui (este puternic) ca să își evalueze zonele “tari” și zonele “slabe”. Dacă realizează că zonele “slabe” trebuie “întărite”, el datorită faptului că este puternic va acționa în așa fel să și le întărească. Simplu nu. Și tot dacă este puternic, va înțelege și va conștientiza ce măsuri trebuie să ia astfel încât să nu fie vulnerabil. Sau alte și alte exemple de adevăruri care creionează statutul de om puternic care ia toate măsurile necesare în consecință. Dar de exemplu cel care afirmă că viața și istoria omului are un sens, chiar dacă este greu de digerat pentru mulți, acest adevăr poate fi inteligibil în complexitatea lui numai pentru o ființă care se situează înafara fenomenului. De ce?? Pentru că noi oamenii ca să înțelegem istoria și mersul vieții avem nevoie pe lângă o detașare și o asimilare a istorie din perspectiva viitorului, dintr-o perspectivă a unor scopuri viitoare. Ori aceste scopuri și însăși viitorul nu îl poți ști. Un om simplu sau chiar un istoric care a trăit în perioada Renașterii nu putea să își întemeieze un adevăr despre istorie, luând la “întrebări”…Iluminismul (de exemplu). Și atunci cum stă treaba?? Păi treaba stă așa cum ne-o spune Sartre: nu poți ști adevărul numai cel al timpului în care trăiești, nu și cel care va veni sau adevărul generației tale, a modului specific de gândire și de acțiune. Fiecare epocă deține un sens obiectiv și coerent, care se crează, adică se autocreaza fără dubii…prin simplu fapt că trăiesc efectiv acel sens. Adevărul generației mele (generic) este un adevăr care chiar dacă nu l-am înțeles sau nu l-am metabolizat, totuși l-am trăit ca un adevăr care s-a întâmplat și l-am transmis mai departe.

Aș vrea în câteva cuvinte să ne aplecăm asupra noțiunii de post-adevăr. În zilele noastre mai ales avem de-a face cu această noțiune care de fapt reprezintă faptele alternative. Și asta pentru că se încearcă demitizarea adevărului obiectiv și mai departe dorința de a denunța ca fiind o superstiție. Se mai încearcă și așezarea adevărului obiectiv în zona mitologicului sau mai bine zis ca un vestigiu, ca o rămășiță a Culturii vechi, considerată o Cultură alienată și anacronică. Și se observă o iritate aproape generală dată de fuga furibundă față de cunoaștere în general. Asta pe de-o parte și pe de alta atacuri multe și concertate la adresa conceptului în sine de adevăr. Adepții post adevărului propun falși “idoli” care se încadrează în noțiunea de post-adevăr și în existența unor așa zise “fapte alternative”. Dar astăzi se poate afirma că la nivel de societate există o mefiență față de adevăr. Cineva “deștept” zicea: “astăzi nici adevărul nu mai este ce a fost”. Superb!! O chestie care dacă nu ar fi hilară ar fi imposibilă!! Încercând să aruncam o privire asupra adevărului în epoca dezinformării putem spune câteva cuvinte: dacă îl cităm pe Stagirit, el ne spunea că: “datorită faptului că omul este dornic să cunoască, el respinge neadevărurile și minciunile”. Oare să fie adevărat?? Cum a putut să ajungă la această concluzie?? O comunicare autentică poate duce totdeauna la Adevăr?? Stagiritul ne spune că cel mai scurt drum de a ajunge la adevăr este folosirea retoricii, care poate înlocui dialectica lui Platon. Dar tot el recunoaște că și metoda dialectică și cea a retoricii specifică sofiștilor duc la căutarea adevărului și sunt împreună necesare. Ambele înmagazinează capcane nevăzute și amândouă pot produce dacă sunt folosite în exces un clivaj între un adevăr empiric și unul abstract. Și capcana cea mai dură, mai grea este dezinformarea, adică minciuna. Dar adevărul definit la modul vechi, antic este până la urma concordanța, adecvarea între gândire și Realitatea obiectivă.

Sau cum ziceau filozofii, o corespondență între planul ideilor și lumea fizică. Minciuna sau falsitatea se ivește atunci când există o neconcordanță între judecată și realitate. Pe această linie se înscrie concepția lui Aristotel, mai bine zis pe corespondența dintre adevăr și ființă. La el există două tipuri de adevăr: un adevăr care ține de intelectul pasiv, adică de rostire și acesta este supus falsului și erorii. Dar mai există și adevărul ontologic care ține de cunoașterea esenței realității (sau altcumva spus el privește universalul), adică de ființa ființării și acesta se folosește de intelectul activ. Acesta, ne spune tot Aristotel nu este supus falsului sau erorii, doar există posibilitatea ignoranței. Această ignoranță a existat și va exista totdeauna și înseamnă că omul nu posedă pur și simplu cunoștinte despre ceva. Cum poți să cunoști de exemplu “zăpada”, fenomenul zăpezii în esență lui, adică în totalitatea adevărului dacă tu nu cunoști: ce este zăpada?? Unde și când apare zăpada?? Cum se formează zăpada?? De ce apare zăpada la înălțimi mari sau în funcție de anotimp?? Din ce substanță este compusă zăpada?? Samd. Dacă ști toate astea inclusiv procesele chimice din intimitatea fulgului de zăpadă…înseamnă că poți să afirmi că tu deți adevărul zăpezii, cunoști tot ce este legat de zăpadă. Dacă nu ști toate astea, nu poți să afirmi că tu cunoști adevărul zăpezii. As trage acum o concluzie cuprinzatoare: “Nici adevărul neică nu mai e ceea ce a fost!!”.

Marcel Mureșan

Lămurirea antropologică (foileton 2)

 

– Bun! Vasile, aș vrea să ne îndreptăm acum spre obsesia asta a păcatului originar. Obsesia asta spune Levi-Strauss a fost scrisă în codul nostru genetic și până la urmă a influențat evoluția noastră. Dar vreau să spun că trecerea omului prin toate etapele de adaptare și dezvoltare a fost adânc determinată de tranziția de la perioada biologică, de adaptare, la perioada culturală și la perioada creației artistice, care este apogeul desăvârșirii omului. Dar și perioada în care omul a gândit lumea din perspectiva științelor naturii. Cultura cum ne spune Spengler cuprinde și Arta și Muzica și științele naturii și științele umaniste sau sociale. Specificul omului este că atunci când se apleacă asupra propriilor caracteristici, el trebuie neapărat să ajungă la Cultură în integralitatea ei. Ca să vezi Omul în integralitatea lui trebuie să îi vezi realizările și potențialul lui. Dar desigur și cu ceea ce îl înconjoară, exterioritatea lui, Natura propriu zisa.

– Ce vrea să spună antropologul??

– Vrea să spună că odată cu descoperirile epocale ale vieții omului și trecerea la primele forme de civilizație, de confort, de apariția unei inventivități obsedante… omul a reușit “performanța” să facă ruptura între Natură și Cultură sau mai bine zis a reușit ruptura între influența Naturii și influența Culturii. Când a apărut focul, oamenii s-au putut încălzi, și au putut găti hrana etc. Când te încălzești normal, trăiești cât de cât normal, îți procuri mai ușor hrana, te relaxezi nu?? Și începi să meditezi, ca zeii. Azi meditezi, mâine meditezi și la un moment dat te lovește lirismul. Simți nevoia să scri poezii. Așa o fi “apărut” și Homer, din acest apodictic al istoriei, al cunoașterii, al liricului. Și așa pe urmă vrei să cânți ceva la o cupă de vin. Nu?? Apoi vrei să îți asezonezi arealul, să îl înfrumusețezi. Vrei astfel să definești corect toate aceste impulsuri estetice. Și apoi acestea trec în nemijlocit, adică în conștiință, ca să poată reprezenta o cenzură a frumosului și urâtului samd. Apoi se cern valorile. Apar scările de valori. Omul vrea o transpunere și o transfigurare a lumii într-un angajament permanent cu semenii lui. Vrea o admirație fără echivoc a divinului, a creației, a omului, vrea noblețea și în viața lui și în relațiile cu semenii. Cu cât se cultivă cu atât se cizelează. Cu cât admiră, cu atât își construiește doxologiile. Vrea ca ideile care apar să nu aibă echivoc și să poată fi transpuse în concept ușor de înțeles și care îl îndreaptă ferm spre principii clare.

– Dar vrei și ca să descoperi principiile care stau la baza lucrurilor și ideilor, vrei ca principiile să genereze reguli. Vrei până la urmă să poți pune viața ta și organizarea lumii în limitele unor structurări fixe, valabile, raționale și științifice. Și să îl copiezi și să îl depășești pe Comte. Pentru că ce este structurat științific, poate duce la un adevăr măsurabil. Și te încearcă ideea că lumea asta are totuși o inteligibilitate care trebuie descoperită, pentru că omul are această dorință și capacitate de a pune lucrurile, ideile, practica, totul pe făgașul care îi este destinat.

– Și aș completa cu ceva. Este vorba de adaptarea psihicului uman, la evoluția lui ca și cunoaștere, adică e vorba de înțelegerea și devenirea structurii creierului și minții omului la un limbaj care să poată defini lucrurile. Limbajul omului a trebuit să se adapteze în definirea completă a lucrurilor, a ideilor. Ceea ce nu este tocmai ușor, pentru că dacă de exemplu vrei să definești din perspectiva științifică ceva, atunci la un moment dat nu mai poți acest lucru, îți dai seama că demersul tău nu are în întregime sorți de izbândă. De ce?? Pentru că la un moment dat știința nu mai poate răspunde la orice demers. Și atunci ce faci?? Apelezi la ceva care să poată acoperi golul care nu îl poate acoperi știința. Și aceasta este din vremuri îndepărtate mitologia sau mitopoeticul. Și prin această noțiune de “mito poetic”, omul se “cuplează” sentimental la o narațiune sau alta, astfel ea este mai ușor și mai simplu asimilată și i se dă o valoare de adevăr. Dar hai să dăm un exemplu, poate e mai ușor de înțeles. Dau un exemplu…poate nu cel mai relevant: este vorba de Arca lui Noe și potopul. Noe urmează indicațiile date de Dumnezeu și construiește o arcă uriașă în care “cazează” câte o pereche din fiecare specie de viețuitoare de pe Pământ. Face acest lucru pentru că urma să aibă loc o mare inundație la nivel global. Bun, inundația are loc și când se retrag apele, toate viețuitoarele sunt repuse la locul lor și lucrurile merg mai departe în aceiași parametri. Este un mit pentru că asemenea diluviu nu a fost probat de știință și toate supozițiile științifice-raționale. Deci încercările științei nu au dat roade și atunci această narațiune a fost sacralizată (de exemplu în Biblie) și i s-a dat un statut de mit. Deci mitul rezolvă oarecum ceea ce știința și rațiunea nu poate explica, adică fenomenele naturii de o amploare colosală.

– Dar aș dori să ne aplecăm puțin pe “omul căzut”. Adică să vedem un pic Vechiul Testament cu Gradina Edenului, unde omul locuia și unde a păcătuit, fiind alungat. Dar zona paradisiacă, vorbim ca mit, a continuat să existe. Prin similitudine zone unde omul coabita cu primordialitatea și exista o profundă intimitate. Acolo oamenii primitivi se integrau absolut normal în Natură, trăiau cu animalele, oarecum până acum zeci de mii de ani, ei nu s-au desprins ușor de Natură și să acceadă la Cultură. Această desprindere, cu toate binefacerile ei a însemnat și lucruri condamnabile…să zic așa.

– Ce vrei să zici??

– Vreau să aduc în prim plan problema intruziunii omului …și în special a omului cum îl percepem în lumea Edenica. Adică în zone de pe Pământ unde omul simplu, aproape primordial mai conviețuia cu Natura. Este vorba de obsesia, ambiția, dorința de cucerire cu orice preț și impunerea unei Culturi și unei religii oamenilor de “peste mări și țări”, zone unde puritatea ancestrală mai exista.

– Da, înțeleg. Este o dispută de mentalități, de concept (dacă îmi permiți), între o civilizație incipientă și Lumea civilizată. În primul rând în lumea aceea edenică, oamenii de acolo dispuneau de ritualuri, mituri, tabu-uri. Este vorba de modul de viață zilnică al omului din vechime, astfel încât să nu distrugă, să nu “supere” Natura, pentru că omul vechi să poată trăi în armonie cu tot ce îl înconjura. Sălbăticia naturii îl motiva, îl inspira pe omul primordial. El vroia să nu agreseze natura, forțele nevăzute ale Pământului și lumii. Vroia ca Edenul să se perpetueze și fericirea înțeleasă de omul primordial era raportarea permanentă la ritualuri, mituri, la “furia” și dominația Naturii. Pe când omul occidental vroia altceva.

– Da, vroia să domine. Și așa a ajuns să distrugă, să măcelărească popoare inocente, dar și ceea ce reprezenta Natura edenică, pădurile nesfârșite, speciile animale. A ars, a pârjolit, a hăituit tot ce se mișca. Această devastare a fost considerată o binefacere pentru oamenii așa ziși civilizați. Cucerirea și supunerea a venit și cu alte direcții de acaparare: le-au acaparat ființa și așa au reușit să facă un prozelitism care nu era a lor, nu îi caracteriza (pe băștinași) în nici un fel.

– Bun, Vasile…am deviat un pic de la ce ne-am propus la început și aș dori să revenim. Poate că acest ocol în înțelegerea omului “căzut”, adică omul care a fost izgonit din Paradis ne va face să distingem diferența sau asemănarea dintre gândirea ideologică și gândirea psihanalitică și la final să tragem o concluzie care să se încadreze în știință despre om.

– Atunci propun o revenire, o reconsiderare mai exact la cei doi: Marx și Freud. Marx a înfierat în tinerețe iudaismul și trecutul spiritual al Bibliei. Marx a identificat problema evreiască cu tarele capitalismului. Și a încercat să tragă o concluzie care s-a apropiat de religia creștină. Tot un soi de neîmpăcare cu starea lucrurilor, tot un imbold spre o comuniune de interese. Totul ducea spre o ideologie a răzbunării, o luare în propriile mâini a stării lucrurilor și o răfuială cu tot ce s-a așezat în lume bine sau rău. Dar marxismul și stalinismul nu a ținut cont de un singur lucru. De ceea ce era cel mai important lucru din lume, adică Omul. Acest Om era exclus din ecuație …sau din orice ecuație a “drumului” spre împlinire. Rezultatul final trebuia să fie o apoteoză, o festivitate închinată omului. Dar știm cu toții că nu a fost așa. Omul a fost ultimul lucru care a interesat marxismul, stalinismul, comunismul și toate aberațiile ideologice de prin Asia, Africa. Toate au eșuat, dar în primul rând a eșuat Omul ca specie. Omul, în cea mai intimă gândire a sa nu a putut să își dea seama de cel mai simplu lucru: nu poți să clădești excelența undeva unde de dragul conceptului de “Marxism” sau “comunism” tu sacrifice totul. Și acest “tot” se referă desigur la OM. Ori acesta este tot un mit. “Omul” după Marx este tot un mit. Un mit care nu ține cont de structura intimă a lui. Omul este sacrificat…și a fost sacrificat de comunism în detrimentul unei construcții ideologice care s-a împotmolit de la început în propria sa aspirație la perfecțiune. Și nu există nici destinația finală fără drum, fără fazele intermediare. Ceea ce a propus Marx pentru Om este până la urmă propria lui frustrare, este extremismul ridicat la statutul de “pansament” al propriilor neîmpliniri și propriilor demoni. Mesianismul lui Marx, obsesia lui pentru dreptate, concepția lui hilară despre drama istoriei își au toate obârșia în tradițiile talmudice. Sunt profeții ale Vechiului Testament în care Omul are de parcurs drumul logic al descătușării, al eliberării umane. Și aici ajungem la antropologic.

– Nu aș vrea să trecem direct la antropologie fără câteva detalii: Marx și-a asumat un rol prometeic, adică purtând focul în mână el insinua că vrea să distrugă totul, orânduirea, structurile și să purifice adevărul omului până la urmă. Adică el vroia înțelegerea societății și a lumii din perspectiva materialist dialectică. Și astfel cu torța de foc în mână va putea conduce omenirea subjugată spre libertate și spre prosperitate.

– Și dacă facem o paralele cu mitul, atunci putem spune că Marx vroia o substituire a mitologiei și a religiei cu ideologia marxistă, ideologia specifică maselor. Ori asta era practic o altă formă de religie. Apoi Marx vroia să ne convingă că Grecia antică reprezintă cea mai importantă pagină din istorie care ne demomstreaza avântul popoarelor spre libertate și progres.

– Mi-am adus aminte de ceva: în tinerețe Marx vorbea din postura unui teolog care propovăduia ideea unui Eden fără consecințele morale ale “păcatului originar”, adică un tărâm al purității.

– Să înțeleg că Marx nu credea în “păcatul originar”??

– Nu. El a denaturant, a deviat înțelesul “păcatului originar” din perspectiva morală într-o perspectivă ideologică și economică. Adică: starea decăzută în care se găsește omul provine din apariția banilor în lume, iar acest fapt a dus la înstrăinarea omului. Sau cum au spus romanticii: “copilăria pierdută a omenirii”.

Și Marx adoptă după acest episod al “banilor” limbajul profetic în care ne amintește despre starea omului și viitorul lui. Viitorul omului este nemaipomenit, vizionar, mesianic. Adică viitorul omului va fi luminos, statul va dispărea, nu vor mai exista clase sociale, totul va fi binecuvântat, nu va mai exista opresiune de nici un fel, nu va mai exista sărăcie și nici război. Deja ne izbim de o transpunere care miroase a ideologie. Și în numele acestei ideologii sumare, fără detalii și soluții s-au jertfit generații întregi de idealiști bine intenționați, dar care nu au ținut cont de cel mai simplu amănunt: “construcția” omului nu se potrivește cu aceste deziderate si pâna la urmă această ideologie, aceste dogme aduc tot mai adânc cu utopia omului care este vrăjit și indus în eroare de promisiuni.

Ma opresc acum aici, dar voi continua.

Marcel Mureșan

Lămurirea antropologică (foileton 1)

 În dicționar scrie că Antropologia se ocupă cu studiul omului, cu studiul originii, evoluției omului în corelație cu condițiile naturale și socio-culturale. Dar Antropologia presupune și o introspecție în descifrarea esenței omului, deci în final ajungerea la conceptul de OM. Conceptul omului trebuie legat neapărat de orizontul social, economic, cultural, de perspectivele omului în devenirea lui și ar fi extrem de interesant de aflat modul concret cum omul în decursul istoriei a ajuns la idei, teorii, legende, mitologii, la religii, la mentalități, la ideologii samd. Ce are omul în el, astfel încât este mânat din interior să producă, să creeze idei și lucruri care mai de care mai interesante?? Cum reușește omul să se raporteze la cele mai insolite și năstrușnice idei, mergând pe acest drum al definirii de sine??

De ce oare nu există un pattern al omului, în care universalul să își spună cu apăsare punctul de vedere și să putem încadra diversitatea omului în câteva direcții pentru a-i afla mai ușor propria condiție?? Și m-am gândit cum pot descifra aceste dileme ale mele, pentru că trebuie să recunoaștem, ne aflăm în fața unui fenomen extrem de complex care nu a putut fi înțeles în toată amploarea lui, ba mai mult au apărut tot felul de derivații din științe care au vrut cu tot dinadinsul să îi prindă profilul omului…și totuși încă nu ne putem lăuda cu acest lucru. Totdeauna mai era ceva de zis despre specia noastră, gânditori din diferite direcții care mai prindeau o caracteristică și încercau cu toată aplecarea lor să o promoveze ca o direcție definitorie a noastră, după care se poate construi un intreag domeniu de investigație.

Așa stând lucrurile, am să încropesc acest eseu ca un dialog, astfel încât să încerc să prind mai bine determinatiile omului din disputa…sau mai bine zis din compararea unor direcții de gândire din diferite domenii. Vreau să spun că m-am inspirat din modul extrem de stratificat și coerent al antropologului francez Claude Levi-Strausse. Și în acest mod am să personific, adică am să găsesc expresia cea mai convingătoare a unui schimb de idei, de problematizări între două abordări ale gândirii: ideologia și psihologia. Marx și Freud. Acum am să “inventez” două persoane în gura cărora am să le pun argumente, contra-argumente, mod de problematizare, viziuni, explicații samd. Una dintre persoane ar putea fi portavoce a ideologiei comuniste, care are în portofoliu gândirea marxistă, comunistă și stalinistă, iar cealaltă portavoce ar putea fi gândirea psihanalitică, adică o gândire care se identifică cu teoriile lui Freud despre impulsul sexual și refularea dorințelor în individ. Și dialogul nostru ar putea începe cam așa:

– Dragă Vasile, aș dori să ne propunem un dialog care să poată duce în final la o înțelegere a gândirii comuniste și a gândirii psihanalitice. De ce țin să avem o astfel de studiere, de abordare?? Pentru a putea la sfârșitul dialogului să reconstituim cele două problematizări din perspectiva antropologica, care să rezolve cumva dilema omului.

– Bun, în primul rand aș dori ca dialogul nostru să fie un mod de ușurare a comunicării, deci să fie un model cuprinzător de înțelegere a omului în existența umană, raportat la o investigație marxistă a omului și a zonei sociale, respectiv reprezentarea lui Freud, a conștiinței rezultate din psihicul uman. Mircea, sigur nici unul dintre noi nu se pricepe profund la antropologie și nici la psihologie sau psihanaliză, dar poate gândirea curată axată pe Cultură și rezultată din Cultură, ne dă speranța unor concluzii care include Antropologia. Și Antropologia văzută ca o formă de manifestare a conștiinței.

– Și ceea ce aș dori să spun în deschidere este că primul gânditor care a remarcat unitatea și complementaritatea dintre istoria sociologică și istoria psihologică a omului a fost Giambattista Vico. El a reușit să facă această legătură bazată pe legendele și miturile din cele mai vechi timpuri.

– Mircea, aici poate interveni gândirea antropologică, adică la nivelul și la subiectul „mituri” pentru că miturile nu sunt altceva decât niște “forme” de a supraviețui a omului.                                                                                                               –

Dar supraviețuire…din punct de vedere al gândirii sau a eticii, a frumosului sau a viețuirii în social. Și această viețuire de-a lungul timpului i-a dat omului sensul lumii. Prin legende și mituri omul în vechime, omul primordial, reușește să experimenteze lumea și condiția lui de om într-un mod coerent și să chestioneze tot ce îl înconjoară și tot ce i se pare lui că reprezintă forme contradictorii care trebuie lămurite.

– Ce vrei să spui prin contradictorii??

– Vreau să spun că omul a fost “blocat” de când se știe în acest maniheism al lui, specific lui și felului de a problematiza al specie noastre… Omul de când se știe a fost mai apropiat de “ori așa, ori așa” decât de nuanțe, de griuri, de îndoieli, de a pune la bătaie toată gama de determinații. De detalii care pot forma conceptul. Sau de acele contrarii care l-au răpus și pe care nu le-a înțeles totdeauna. De acele antinomii care sunt greu de gestionat și la care rațiunea greu poate face față. Mintea omului din timpurile vechi și până azi nu a putut să rezolve multe, prea multe antinomii …care l-au determinat să găsească în cu totul altă parte răspuns la întrebări. Contradicțiile nu se puteau surmonta.

– Da, ai dreptate…iar mitul, mitologia era o rezolvare mult mai la îndemăna să exprime ceea ce rațiunea nu putea. Rațiunea niciodată nu a putut să exprime toate provocările, adică mă refer la intrinsecul lucrurilor, care reprezintă adevărul ultim al lucrurilor. Provocarea din fața rațiunii este să rezolve zonele unde gândirea antitetică intră în conflict cu ea însăși. Omul confruntat cu misterul lui, cu misterul lumii, al universului se lovea de dorința sinceră de a cunoaște, de a ajunge la o explicare cât de cât coerentă și plauzibilă. Ori transcendența se potrivea ca o mănușă pe dorința omului de a-și explica existența.

– Și mai vreau să spun ceva: miturile sunt poate singurele capabile să aplaneze contradicțiile dintre idei, teme, problematizări samd. Mitul în puritatea lui poate să dea explicații figurative, fără ca omul să apeleze strict la rațiune, iar concluzia poate duce gândirea omului spre universalitate. Hai să dau un exemplu: uite trebuie cumva să exprimi un rău care nu poți să îl definești prin rațiune. Adică pur și simplu nu îl poți cunoaște pentru că nu ai toate datele la îndemână sau nu te-ai mai întâlnit cu o astfel de formă de rău. Transpunând asta în exprimarea de tip mitologic printr-o reprezentare, se poate afirma că acel rău este de exemplu “un spirit rău” care face și desface și care este un exponent al răului, adică diavolul, maleficul. Deci s-a ajuns la un mod de a explica ceva concret. “Un spirit rău” reprezintă o rezolvare printr-un mit a unei dileme, a unei aporii. Omul a reușit să “fabrice” mituri și astfel prin semnificația lor să poată depăși contradicțiile și aporiile.

Doar omul are capacitatea de a face față necunoscutului sau să creeze un “ceva” de natură emoțională care să ajungă la realul, logicul, deslușitul, concretul, raționalul, evidentul, posibilul din interiorul mitului. Mitul într-un fel l-a salvat pe om de unele întrebări majore ale lumii la care nu este și poate nu va fi niciodată capabil să răspundă. Dar poveștile din interiorul miturilor care au în interiorul lor acea doză de “adevăr posibil”, ne spun lucruri despre noi oamenii și asta poate fi interpretată ca și condiția noastră umana. Omul are nevoie de povești, el trăiește într-un orizont al imaginarului, a ceea ce poate manifesta. Omul are nevoie de mituri pentru a se elibera de frică, de obsesii, de idei preconcepute, de frustrări, de resentimente, de refulări.

– Dar mitul își are locul în transcendență. Acolo este el în plenitudinea propriului potențial. Cum poți să ai acces la un mit când mitul este supus supranaturalui??

– Poți… Poți prin reprezentare.

– Da, se poate prin reprezentare, dar parțial. Prin reprezentare se pierd totuși o serie de caracteristici, de proprietăți ale unui obiect, ale unui lucru. Uite de exemplu: un diavol…cum poți să îl aduci în realul noastru?? Tu nu ai acces la Realitatea lui…Simplu, vei spune poate, prin reprezentare. Numai că el se află în orizontul fantasmatic, în altă realitate și “tu” prin acest subterfugiu al reprezentării, vrei să îl aduci aici în această realitate…concretă până la urmă. Dar exista aici o pierdere de semnificații, de caracteristici dacă aduci ceva de “dincolo”, din transcendență în concretețea realului nostru. Sunt lumi diferite și legi de guvernare diferite…

– Dar pe de alta parte, cum poți surprinde sau lămuri ceva…o informație, o curiozitate, o proprietate despre diavol sau mă rog…lumea de dincolo, dacă tu om cu mintea ta calată pe o Realitate nu încerci să te adaptezi, încât să poți trage spre tine semnificațiile unei realități care nici măcar nu o poți intuit?? Îți spun: prin recurgerea la metafore, la hiperbolizare, la narațiuni care încearcă să facă posibil accesul la gândirea ancestrală.

– La gândirea și simțirea ce vine de departe dintr-un timp imemoriabil, care s-a transmis la noi prin inconștientul colectiv. Este un atavism aici.

– Bun, dar vreau să îți mai spun ceva: că dacă omul nu ar fi așa, adică “străbătut” de mituri, el ar putea capota, ar putea să își nege umanitatea. Iar să zic așa…care ar putea fi alternativa omului?? Păi…ar putea fi ca omul să se trezească într-un echivoc al ființei, să se poziționeze într-o apatie care în final să ducă la negarea valorilor, a frumosului, a eticului, deci într-o relativizare “generalizată”. Sau poate într-o necunoaștere generalizată.

– Mai este ceva, dacă îmi permiți: această creație specific umană care este mitul, are potențialul de a codifica și de a decodifica astfel încât să poată ordona, să poată media realul cu fantasmaticul și să dea o coerență între trăire, emoție și gândire, rațiune. Și generalizând, mintea noastră gândește lucrurile, manifestările, ideile și le integrează în sisteme binare. Levi-Strauss ne spune că așa suntem noi construiți ca să avem acces mai ușor și mai direct la înțelegerea lucrurilor: bun – rău, sus – jos, lumina – întuneric, înger – diavol, rațional – irațional samd.

– Dar daca ai adus aminte de Levi-Strauss, el dă o preeminență unei construcții binare care este după el…Cultura și Natura. Această dihotomie, aceasta disjuncție dacă vrei… adică vreau să spun o excludere axiologica…este până la urmă oglinda în care își poate distinge omul partea culturală de partea biologică. Și ce vreau să mai spun: că noi oamenii suntem un melanj …uneori ciudat, alteori motivat între constrângerile biologice și deschiderea culturală…adică ceea ce noi nu putem controla, nu putem armoniza.

– Aș adauga, că Natura care desigur influențează biologicul, deci omul…poate modifica într-o formă sau alta deschiderea omului spre Cultură și Artă. Iar mai departe, putem spune că conștiința noastră este de multe ori influențată, modificată de acest binom Cultura-Natura. Dialectica acestui binom este dată de poziționarea omului în timp față de acestea două, adică de Cultură și Natură.

Mă opresc deocamdată aici. Voi continua.

Marcel Mureșan

Satisfacție și Frumusețe!

 

Platon ne spunea că oamenii sunt supuși la două pedagogii care se pot rezuma la satisfacție și mulțumire. Și acestea două ne asigură într-un fel supraviețuirea noastră, dându-ne șansa să ne bucurăm de viață și lume. Dar satisfacția vieții este dată până la urmă și de individualitatea fiecăruia, de cum putem genera autenticul din orice manifestare a spiritului uman. A te bucura de ceva se poate traduce prin “a găsi plăcerea în ceva”. Înseamnă a te delecta cu ceva după care tinzi sau pur și simplu râvnești să ai parte de ceva care te poate împlini. Și aș afirma că sunt multe cazuri când ceva ce mie îmi dă satisfacție, poate ție îți crează repulsie sau poate azi sunt satisfăcut de o împrejurare, iar mâine sunt total indiferent, ba mai mult mă distanțez de acea stare, înfățișare sau entitate. Oare putem să asimilăm satisfacția cu plăcerea?? Nu greșim??

Sau suntem puțin pudici ca să folosim acest cuvânt “plăcere”, care se plasează de multe ori în zona peiorativului. Ce să zică epicurienii care au fost acuzați tocmai de existența în “portofoliul” lor a acestui cuvânt?? Cei fără bariere, fără o minimă exigență etică ne spun că plăcerea înseamnă mai mult decât satisfacție. Înseamnă de fapt senzație fizică, ceea ce duce invitabil la un anumit comportament și de asemenea la o anumită raportare față de viață. Plăcerea sexuală, căci despre ea vorbesc, ne aduce în fața ochilor ceea ce unii numesc “extazul erotic”. Și reducând, unii asimilează plăcerea (la modul general) cu extazul erotic. Dar nu vreau să merg mai departe până nu spun că unul din înțelesurile cuvântului “extaz” este cel de satisfacție. Deci: plăcerea, extazul și satisfacția se pot confunda sau să zicem că provin din același trunchi. Dar am întâlnit și o altă interpretare a “extazului”, cea de admirație, adorație profundă a unei realități divine, care te duce spre exaltare. Hm… cred că putem să ne împotmolim!!! Hai să vedem cum putem să ieșim din chingi. Bun: extazul este exaltare nu?? Dar exaltarea este întru totul satisfacție?? Aș zice că exaltarea este situată undeva “mai sus”,daca mi se permite licența. Exaltarea poate aduce cu sine încântarea, înflăcărarea și se poate descarcă la limită în paroxism. Iar paroxismul este interpretat de mulți ca … zona unde culminează un sentiment, o stare de surescitare extremă. Și pot să continui, dar nu voi continua pentru că doar am vrut să arăt cum pot fi denaturate niște înțelesuri prin folosirea abuzivă a unor cuvinte într-o sofistică voită. Am pornit de la extazul erotic și am ajuns prin “șmecherii” la exaltare și paroxism. Nu este așa, pentru că plăcerea nu este strict sexuală. Plăcerea nu este doar stăpâna sexualității. Și atunci toată construcția mea cred că eșuează. Plăcerea ține și de altceva, de exemplu de ascultarea unei melodii înălțătoare. Sau de admiratul unui peisaj neobișnuit din natură. Sau chiar mâncatul unui fel de mâncare apetisant într-o atmosferă deosebită. Când bem un pahar de vin care se pretează cu o mâncare ispititoare. Mai spun?? Sau afară sunt 35 de grade și ne aruncăm în apa Mării. Minunat!!

Este plăcere pură!! În toate exemplele vedem că ne surescităm într-un mod în care apare bucuria vieții. Toate acestea ne crează senzații de încântare cu care omul trebuie să-și delecteze senzorii corpului. Dar asta nu e totul: când eram mic și treceam pe lângă un om care cerșea sau cineva care vindea flori sau ceapă…mi se umezeau ochii și o rugam pe mama mea să îmi dea câțiva bani să le dau. Nu îmi trebuiau produsele lor, ceea ce vroiam era o satisfacție, o bucurie enormă să îi fac cumva bucuroși și pe cei nevoiași. Era un soi de bucurie a mea pentru lume și oarecum un soi de plăcere, de satisfacție etică. Sau când întâlneam oameni care făceau o ispravă deosebită, aveau un curaj de a spune de exemplu lucrurilor pe nume, de a se împotrivi abuzurilor și încercarea de a da o speranță că ceea ce face, oarecum face pentru binele tuturor. Era aprecierea “binelui” pentru persoane care sunt dotate cu rațiune sau cu empatie sau curaj. Omul dacă reușește să considere și reconsidere binele, atunci ne putem da seama că plăcerea, satisfacția ține de ce avem noi mai profund în noi.

Și de a accede la un fel de desăvârșire, unde toți stimuli noștri acționează la parametrii maximi. Iar acești stimuli, simțurile noastre în fond, nu sunt destule sau mai bine zis nu pot acoperi plenitudinea dacă nu vin îmbibați de rațiune. Și de trăire, dar trăire în spirit. Frumosul nu se poate manifesta pentru cine nu înțelege conceptul și direcțiile frumosului. Adică: una este frumosul dintr-o pictură de… Veronese sau dintr-un recviem de Faure și altul este frumosul din Munții Făgăraș, peisajul unde întâlnești creste înalte, păduri, ape repezi și poteci întortocheate. Prima este satisfacție, este cu aport de minte și suflet, adică Spirit, iar a doua este senzoriala, este o percepție a senzorialului. La prima formă unde intervine și conștiință,

Kant îi spunea apercepție. Daca încercăm să mergem mai departe, vedem că frumosul sau ce pot simți eu în fața frumosului se deosebește de ceea ce pot simți în fața eticului, în fața unor virtuți. Este legat frumosul de virtute, de etică??

Ce simt în fața frumuseții nu seamănă deloc cu ce este morala, cu un gest sau o atitudine morală. Respectul moral este undeva în alt orizont și face din omul moral un deziderat de atins…sau de neatins. Isus Cristos, dincolo de habotnici sau atei și dincolo de condiționat sau necondiționat este un model de virtute morală. Este modelul care ne-a învățat că morala, virtutea, comportamentul adecvat, valorile eticii samd trebuie să primeze oricând, în orice situație limită. Este acel “imperativ categoric”?? Moralitatea mai păstrează vreo legătură sau măcar vreo corespondență dintre rațiunea teoretică și rațiunea practică?? Adică principiul datoriei noastre, a fiecăruia dintre noi, prevalează ca un nemijlocit al vieții sau este doar o formă abstractă la care facem apel în situațiile limită, în situațiile complicate?? Acest etalon al omului este întotdeauna nucleul dur al comportamentului nostru?? Dar revin: este frumos să fi etic?? Dacă iei ca model de pornire într-o minimă meditație, eticul ca o formă a libertății mele, atunci sigur oamenii îl vor prefera în detrimentul frumosului. Dar iarăși se pune o întrebare: eticul te face liber?? Eu dacă accept eticul, mă eliberez sau doar mă amăgesc că pot să dau o pată de culoare diferitelor situații?? Sau accept eticul doar pentru a rezolva fel de fel de situații care îmi sunt avantajoase?? Și atunci oare eu nu trebuie să fiu liber în gândire și acțiune ca să nu atentez la libertatea ta?? Deci dacă sunt liber, adică m-am eliberat de constrângeri impuse sau autoimpuse, eu pot să tind spre orizontul etic. Sau desigur invers: dacă eu sunt moral, atunci eu pot să mă eliberez de toate obsesile sau metehnele mele: resentimente, frustrări, vicii, idiosincrazii, răutăți de toate felurile samd. Este o formă de a înțelege necesitatea?? Necesitatea de a înțelege și libertatea ta, nu numai a mea. A înțelege că libertatea ta este pe același piedestal cu libertatea mea!! Nu este mai importantă libertatea mea decât a ta, pentru că dacă numai eu am libertate și tu nu o ai …nici eu până la urma nu sunt liber. Și atunci?? Binele înseamnă să fi etic pentru că atunci ești liber în adevăratul sens al cuvântului.

Dacă într-o societate, organizație etc unii sunt liberi și alții nu sunt, atunci nu numai că nu este bine, dar nu este nici etic!!

Deci binele înseamnă libertatea, eticul, frumosul, adică armonia, echilibrul. Frumosul nu este reprezentat numai de o statuie de Michelangelo…frumosul este și atunci când noi suntem convinși că facem bine cuiva astfel încât el să fie egalul meu în orice manifestare a omului. Așadar, chiar dacă eticul se află în alt orizont, el reușește să dea o supravaloare frumosului.

Este o exigență, dar este și o excelență de prim rang. Dar dacă ne situăm pe gândirea lui Kant, atunci putem afirma că satisfacția produsă de frumusețe este singura care este cu adevărat dezinteresată, adică singura etică. Dar poate fi pe dos.

Aș vrea să dau un exemplu din această zonă pentru a fi mai elocvent. Poate îl reușesc: să zicem că sunt un om cu bani și doresc să îmi construiesc o casa “beton”…care să impresioneze și pe cei mai exigenți arhitecți și constructori și nu numai. Fac un sondaj printre firme și găsesc câteva care pot să construiască bine, trainic, cu bani puțini și poate mai repede. Negocieri de preț, bătut palma…tra, la, la. Bun!! Să zicem că sunt un zgârcit nototiu (sau poate incurabil). Încep lucrările la casă și se derulează în primele zile pregătiri, puneri în scena, iar în mintea mea se nasc scenarii ce țin de viteza de înaintare a lucrărilor. La un moment dat mi se pare mie că treburile trenează. Mă duc la șef și îi spun că eu cred că se înaintează foarte, foarte încet, desi văd efectiv că se lucrează îndârjit. Timpul trece. Constructorii se lovesc de probleme neprevăzute, mai apar ploile, timpul nefavorabil, pământul este ciudat, se surpă, apar lucrări suplimentare samd. Bieții muncitori lucrează “pe rupte” dar deși depun efort susținut, apar necazuri neprevăzute care oamenii le rezolvă, dar totul ia timp. Atunci enervat și oarecum frustrat apelez la șeful, patronul firmei și mă plâng de toată întârzierea. Bietul patron se scuză și îmi spune de acel neprevăzut care a fost luat în calcul, dar… fatalitatea a făcut să apară situații mai delicate care necesitau timp de reacție. Începem să ne atacăm și apare o primă ostilitate în sensul că mă fac  nemulțumit, desi am văzut greutățile obiective întâmpinate. Una peste alta îi spun patronului, că trebuie să mai scadă din prețul final pentru că eu nu sunt mulțumit de înaintarea lucrărilor. Începe o altă rundă de convorbiri tensionate…faptul că nu am stabilit de la început termenii și posibilele situații neprevăzute. Ne certăm, fiecare cu dreptatea lui. Dar pentru mine era aproape un joc de gleznă, pentru că aveam unde să stau, bani aveam, numai că mie mi se părea că… și oarecum eram nerăbdător să văd casa în picioare. Și dau un ultimatum: dacă nu scade din preț renunț la ei etc, etc. Patronul după această discuție mă anunță că continuă cu prețul impus de mine. Aici vreau să ajung de fapt: adică eu am văzut toată cazna, străduința bieților oameni, care s-au lovit de situații limită, neprevăzute și am stat printre ei și tot am dat dovadă de neînțelegere, de zgârcenie nejustificată. Dar am dat dovadă și de orgoliu, lipsă de înțelegere a realității concrete. Și lucrările s-au terminat într-un final, iar casa a ieșit nemaipomenit, astfel încât recunosc că este o reușită deplină a tuturor. Dar unde vreau să ajung: acel frumos al casei s-a realizat cu o răutate din partea mea. Am tras până la limită pentru a scoate din buzunar cât mai puțini bani, știind că au fost situații în care bieții oameni s-au luptat cu natura și cu neprevăzutul. Eu am făcut economie destul de importantă, dar bieții oameni s-au chinuit și cu toate astea au reușit o lucrare deosebită. Dar acum când stau să analizez totul, recunosc că această casă frumoasă a fost realizată cu răutatea mea și cu chinul acelor constructori. Din punct de vedere moral, eu nu

l-am înțeles pe celălalt care are circumstanțe atenuante, iar acel frumos de la final nu este tocmai un “bine” din punct de vedere moral. Așadar eu am câștigat, am făcut economie, am ajuns în final la o casă superbă, dar m-a interesat numai de mine, să fac tot posibilul să nu recunosc munca grea depusă de constructori. Să trag în piept oricum pe cineva care lucrează cinstit, numai să fiu eu avantajat.

Aici vedem că frumusețea finală nu a fost însoțită de o morală pe măsură. Eu am fost mârlan, doar eu am contact. Binele nu a scos la iveală adevărul, chiar dacă frumosul s-a ivit. Mă opresc aici…continui in foiletonul 2.

Marcel Mureșan