Partidele, președintele și poporul

Bătălia pentru prezidențiale cuprinde trei etape, cu evoluții diferite în timp și spațiu. Prima se identifică cu precampania electorală, începută în primăvară. Deși a fost timp suficient, partidele nu au avut răbdare și au lipit-o de campania destinată alegerilor locale și europarlamentare. Atunci, au dat de înțeles că liderii lor se vor înscrie în cursa pentru președinție. Pe parcursul verii, febra alegerilor s-a instalat în platourile unor posturi TV, specializate în emisiuni dedicate alegerilor. Inițial, prezidențiabilii au evitat să apară direct la TV, și-au dat seama că aparițiile prea dese nu întotdeauna sunt cheia marilor succese. Până la urmă, bombardierii D. Șoșoacă și E. Simion au rupt lanțul și au ieșit la atac împotriva tuturor contracandidaților. Ceilalți prezidențiabili au continuat să-și facă precampanie la TV, dar prin interpuși plătiți cu bani publici din buzunarul partidelor. Prin urmare, de grija viitorului președinte, până la alegeri, în continuare se vor ocupa foști și actuali politicieni, sociologi, generali de armată, deveniți politicieni și persoane publice cunoscute. La seratele din precampanie, cu informații din evoluția alegerilor, o să vină Ponta și Băsescu. În precampanie, interes prezintă și independentul Geoană, indecis dacă va candida sau nu. Spre nenorocul lui, rămâne la mila ziariștilor de investigație, preocupați să-i scotocească, după opinia lor, trecutul dubios. Oricum, până la alegeri, în ringul de box nu va rămâne singur, prin filtrul deparazitării urmează să treacă toți candidații. În platourile TV, invitații construiesc scenarii, iar prezidențiabilii nu uită că trebuie să țină legătura cu electoratul. În timp ce unii merg la lăcașuri sfinte să ia lumină, eventual să-și spele păcatele, alții iau parte la serbări câmpenești, se prind în horă sau joacă singuri ca ursul pe sârmă la circ. Să ne amintim că spectacolele de prost gust, făcute pe bani publici, nu au lipsit din recuzita tuturor campaniilor dinaintea prezidențialelor. Așadar, de ce urmează să vedem nu trebuie să ne mirăm. Context în care apare o întrebare inevitabilă. Oare toți românii cu drept de vot sunt atât de interesați, încât țin neapărat să-și exercite un drept constituțional, de pe urma căruia aproape nimic nu au de câștigat. Nu cred că din alegerea președintelui românii au făcut o pasiune sau obsesie. Interesul pentru prezidențiale este confirmat de procentul participării electoratului la urne. Procent care după 1992, din vremea președintelui Iliescu, s-a aflat în scădere, la toate alegerile. Mai mult, dintr-un recent sondaj de opinie, reiese că 15% din respondenți s-au trezit din somnul rațiunii și nu mai doresc să aleagă un președinte cu rol decorativ, de genul lui Iohannis și predecesorilor săi. În favoarea românilor care reușesc să-și depășească prejudecățile și gândesc logic, vine o declarație a lui Băsescu, rostită în urmă cu ceva vreme la un post TV. Că nu degeaba gura păcătosului adevăr grăiește. Citez: “actuala Constituție este în așa fel croită, încât președintele să nu facă nimic”. Dacă Băsescu ar fi rostit adevărul în timpul celor două mandate, probabil că Parlamentul s-ar fi autosesizat că România are nevoie de un alt gen de președinte. Republica semiprezidențială, un soi de struțo-cămilă formată din Parlament și Președinție, separarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare și prelungirea mandatului președintelui la cinci ani au fost decizii politice care au eșuat lamentabil. Fără să mai vorbim de promisiuni, președintelui ales de popor Constituția nu-i oferă puterea de a rămâne fidel celor care i-au dat votul. Din contră, lui îi convine, se simte bine, nu dă nimănui socoteală și rămâne loial partidului care l-a propulsat în funcție. La vremea lui, Iliescu nu s-a putut desprinde de actualul PSD, iar Iohannis a cântat mereu în struna PNL. Revenind la atribuțiile actuale ale președintelui, majoritatea lor nu sunt compatibile cu alegerea lui de popor. Politica externă a țării, promovată de președinte, își are rostul ei, însă depinde de cine și cum îl bagă în seamă. Postura de mediator și arbitru între partide, care se ceartă ca la ușa cortului, este puțin spus ușor ridicolă. Dacă ținem seama de vorbele cârcotașilor, cică numele viitorului președinte va fi hotărât în afara țării, la vot vom merge ca proștii, degeaba. În viitor, soarta președintelui nu are decât soluții. Spuneam mai devreme că poate fi ales de popor, numai dacă Constituția îi oferă puteri sporite, fără să-și facă de cap, încât să devină dictator. Sau să fie ales de Parlament, situație în care țara scapă de cheltuieli inutile și scandaluri interminabile, ce au dominat toate campaniile prezidențiale. Imaginea candidaților văzuți de jos este o altă discuție ce aparține viitorului apropiat.

prof. Vasile ILUȚ

Drumul spre normalitate

 

Cu bune și rele, sondajele de opinie reprezintă vocea poporului. Neluată în seamă, de mai mulți ani, spune același lucru. România merge într-o direcție greșită.

Drum incompatibil cu normalitatea, fenomen ce definește fapte obișnuite, concrete, fără legătură cu performanța. În lumea ceva mai civilizată, munca și echitatea socială, consecvența și competența autorităților, normele și principiile, încrederea în instituțiile statului sunt stări de fapt obișnuite. Nu excepții asociate cu performanța. Dacă în ierarhia încrederii, statul este lanterna roșie, înseamnă că democrația noastră are probleme de sănătate. Trans­ferul de încredere în alte instituții, care-și au rostul lor, apare în criza de autoritate, iar societatea continuă să meargă pe drumuri lăturalnice. Pentru gaura din buget, cu autori necunoscuți, nu era treaba Comisiei Europene și a Băncii Mondiale să tragă Guvernul de mânecă. Că altfel, vor închide robinetul banilor de care România are nevoie ca de oxigen. Pentru premierul Ciolacu și guvernul său, intenția de a redirecționa mersul țării spre normalitate este o mare provocare. Deși parțial se justifică, agenda măsurilor de „austeritate” este întârziată, iar șansele de a scoate bani din piatră seacă sunt mici. Sectoarele bugetare, unde birocrația și incompetența merg la braț cu sporurile fără număr, adesea însoțite de corupție, de mult trebuiau restructurate. Numai că, din motive electorale, decizia a fost mereu amânată. Să nu uităm, la alegeri, o bună parte a electoratului o reprezintă bugetarii. Categorie socială ce nu are motive să spună că țara merge într-o direcție greșită. Repet, în timp ce privatul lucrează, „bugetul” se distrează. La mare, munte sau în țări exotice. În opinia mea, nu sunt pus numai pe observații critice. Chiar dacă unele sunt de conjunctură, e normal ca în sectoarele bugetare să fie și multe lucruri bune, obișnuite. Nu înseamnă că ele trebuie ridicate la rangul de performanță, iar autorii rezultatelor, premiați. Absolvenții care la examen au luat note mari merită apreciați, însă acordarea unor recompense bănești sfidează realitățile școlii de azi. Pentru a evita discriminarea, în multe țări europene nu se practică premierea absolvenților la sfârșit de an sau a ciclului școlar. Fără să fie de partea premierului, orice om rațional nu poate să fie de acord cu mulțimea sporurilor bizare și ridicole, ce sufocă sectoarele bugetare. Mă mir că liderii de sindicat în loc să pună osul la restructurarea sectoarelor păstorite, încât acestea să intre într-o stare de normalitate, nu știu decât să ceară sporuri. Orice meserie și profesie implică riscuri și necesită eforturi intelectuale și fizice. Inclusiv dansatul la bară, să nu mai vorbim de sex. Dacă tot plouă cu sporuri, și pensionarii contribuabili la pensie ar avea dreptul să încaseze un spor de bătrânețe. Anomalia sporurilor nu are limite. Tânărul care visează să ajungă medic știe că oamenii se îmbolnăvesc și noaptea, nu numai ziua. Este simplu de înțeles la ce mă refer. La fel, viitorul IT-ist este conștient că în fața calculatorului se stă cu ochii, nu cu părți ale corpului opuse feței. Pe lângă tăierea tuturor sporurilor neîntemeiate și a voucherelor de vacanță, drumul normalității mai solicită taxarea cum se cuvine a companiilor străine ce fac profit, îl duc afară, fără să-l reinvestească în România. Stimularea unor profesii prin scutiri și impozite de taxe este o prostie de sorginte românească. Parcă IT-iștii, angajații din industria alimentară și agricultorii sunt imuni, sănătoși-tun și nu au nevoie de asistență medicală. Am citit cu atenție pachetul de măsuri legis­lative, propus de PSD, opera lui Firea, fost ministru responsabil cu familia, tineretul și egalitatea de șanse. Am rămas blocat de născocirile unei femei, care ca multe altele nu ar fi avut ce să caute în politică. Ca în învățământ, nici în celelalte sectoare bugetare, pentru orice guvernare, salarizarea în funcție de performanță este o iluzie pierdută. Cine evaluează performanța primarilor, parlamentarilor, a foștilor premieri și președinți de țară Băsescu și Iohannis, a miniștrilor demisionari, a tuturor celor care au băgat țara pe drumuri înfundate. Întrebare retorică cu răspuns pe măsură. Nimeni. Dacă actuala coaliție este hotărâtă să pună în practică pachetul de măsuri de „austeritate”, PSD și PNL trebuie să meargă împreună până la capăt. Asupra oportunității și eficienței măsurilor decizia va aparține electoratului prezent la urne în anul viitor. Altfel, drumul normalității nu se va deschide și societatea în continuare va orbecăi pe cărări colaterale și înfundate. La capătul cărora scrie negru pe alb drum închis.

 prof. Vasile ILUȚ

Legenda performanței școlare (II)

 

Am slujit școala mai bine de cinci decenii. În ambele democrații, și la toate nivelurile, nu doar la catedră. Perioadă în care am avut șansa să cunosc o mulțime de cadre didactice din întreaga rețea a învățământului din județ.

În urma colaborării cu personalul didactic și conducătorii instituțiilor școlare, ca în cazul elevilor și studenților, am ajuns la aceeași concluzie. Pentru slujitorii școlii de pretutindeni, indiferent de statutul lor, nu pot fi identificate criterii în măsură să le garanteze performanța. Prin urmare, evocarea nostalgiei școlii din regimul trecut, socotită performantă, este parțial justificată. Sistemul a fost compatibil cu cerințele sociale și economice ale României anilor 50 și 60 angrenată într-un proces amplu de modernizare. Partea pozitivă a autorită­ților a constat în generalizarea învățământului obligatoriu de opt ani, decizie ce a deschis drumul țării spre progres, nu al performanței școlare. Până atunci, în școlile rurale, singurul personal calificat era reprezentat de învățători, unii școliți în perioada interbelică, iar la gimnaziu au predat profesorii suplinitori absolvenți de liceu. Într-o țară cu o populație aflată în majoritate în mediul rural era nevoie de personal calificat, măcar la principalele obiecte din planurile cadru. Ulterior, în scopul industrializării socialiste, autoritățile vremii au dezvoltat alte forme de școlarizare, cu absolvenți bine pregătiți în școli profesionale, tehnice și de maiștri, licee industriale și facultăți cu profil tehnic și economic. Referitor la pregătirea personalului didactic de azi, în comparație cu cel din regimul trecut, trebuie făcute câteva precizări. Pricepuți mai mult sau mai puțin în ale școlii, unii spun că din cauza salariilor mici pentru absolvenții merituoși, cariera didactică nu este atractivă și aceștia se orientează spre profesii mai bine plătite. Așa este, însă experiența personală și a multor colegi de breaslă confirmă că, în trecut, din alte motive, situația a fost deosebită. Oportunitățile oferite de fostul regim pe mulți absolvenți merituoși i-au îndemnat să urmeze o profesie didactică. Majoritatea lor, fii de țărani, au profitat de șansa școlarizării gratuite, iar după absolvire, de a fi repartizați pe o catedră întreagă și sigură. Nu cred într-o carieră didactică condiționată de stări afectiv emoționale precum vocația sau chemarea nativă spre profesie. Mă număr printre cei care nu și-au dorit din prima să ajungă profesori. Majoritatea colegilor azi pensionari sau trecuți într-o altă lume, absolvenți ai fostului IP 3 din Baia Mare, și-au început cariera în mediul rural în condiții nu tocmai favorabile. Pe parcurs și-au întregit studiile în marile centre universitare, iar ulterior în oraș au ocupat catedre numai prin concurs. Firește, nu toți au reușit, însă niciun candidat nu a luat nota mai mică decât 7. Dorința de a-și depăși propria condiție profesională și respectul față de profesie au fost demersuri normale fără să aibă senzația că au făcut performanță. În preuniversitar, deși gradele didactice consolidează cariera și îi obligă pe oameni să pună mâna pe carte să-și aranjeze o sală de clasă, cabinetul sau laboratorul, în plus rotunjesc salariul, cu performanța nu au nicio legătură. În același sector, în afară de faptul că aduce bani, gradația de merit și bășcălia doctoratelor nu miros a performanță. Despre performanța profesorilor obsedați de olimpiade și olimpici, nimic nu mai am de spus. În vremurile de azi, dezinteresul absolvenților merituoși față de profesiile didactice nu se datorează numai salariilor mici, raportate la al te categorii de bugetari. Absența unui ca­dru legislativ menit să prevină, să sancționeze indisciplina elevilor din gimnaziu și liceu a slăbit autoritatea personalului aflat la catedră și în funcții de conducere. La care se adaugă concursurile anuale pe catedre temporare, localizate în două sau trei școli, acestea neoferind condiții pentru un învățământ de calitate. Spre deosebire de alte profesii, unde oamenii se sfătuiesc și la nevoie se ajută și au de învățat unii de la alții, cea de cadru didactic este austeră. De la tineri de vârstă școlară mică, mijlocie sau mare, adulții prea multe nu au de învățat. Nu înțeleg de ce presa nu se leagă și de învățământul superior, unde sunt pregătiți profesori care la examenul de titularizare, mulți iau note sub cinci. Acolo, da performanță. Despre pseu­doperformanța altor categorii de bugetari ar fi multe de spus, dar cu altă ocazie.

 

prof. Vasile ILUȚ

Conceptul de noua ordine

Efectele negative ale crizelor suprapuse asociate cu anomaliile fenomenelor meteo lasă impresia că viitorul omenirii nu va fi unul optimist. Trăim vremuri rele și grele, însă de scenarii apocaliptice nu trebuie să ne fie teamă. Omenirea are suficiente resurse de a se adapta din mers situațiilor mai puțin obișnuite.

Prin evenimente grele a mai trecut, iar la finalul lor a evoluat progresiv și a prosperat. În situații de criză profundă, conducătorii marilor puteri și oamenii cu influență formulează ipoteze, vor să se implice, iar pentru reducerea efectelor caută soluții. Acum, după opinia lor, viitorul omenirii presupune o nouă ordine mondială și resetarea societății la nivel global. Da, numai că pentru a fi luați în seamă, trebuie să-și rezolve problema comunicării cu opinia publică de pretutindeni. Altfel, declarațiile lapidare și evazive în spațiul public pot genera confuzie și întrebări lipsite de răspunsuri bazate pe argumente credibile. Oamenii așteaptă explicații de la decidenți, de ce actuala ordine nu mai este de viitor și e nevoie să fie înlocuită cu una nouă. Artizanii conceptului încă nu au stabilit mijloacele necesare pentru a construi noua ordine. Oare ele vor fi pașnice sau violente? Să nu uităm că cele două războaie mondiale, fiecare s-a încheiat cu o nouă ordine, cu prețul milioanelor de vieți pierdute și al imenselor pagube materiale. Ce garanție au generațiile de azi că noua ordine va fi mai bună, mai rea sau nu va fi deloc? Din declarații reiese că opiniile decidenților sunt diferite, contradictorii și dominate de interese ascunse și oculte. Eu cred că noua ordine ar trebui să atace frontal inechitățile sociale și decalajale existente la ora actuală dintre minoritatea bogată și majoritatea săracă a planetei. Noua ordine mondială ar mai avea de rezolvat problema accesului la educație, la resursele naturale, eradicarea foametei, a bolilor care apar din senin, protecția mediului, reducerea poluării etc. Pe agenda de lucru a decidenților, care promovează conceptul, nu figurează problemele reale și vitale ale omenirii. Pentru Putin, noua ordine înseamnă refacerea imperiului sovietic, slăbirea NATO, UE și construcția unei democrații de care nimeni nu a auzit. În timp ce președintele SUA o dă înainte cu exportul democrației, chinezul se gândește cum să pună mâna pe Taiwan. Din noua ordine, nici conducătorii mai mici nu înțeleg mare lucru. Premierul Ungariei trage cu ochiul peste gard la vecini și din cauza Trianonului are insomnii. Cum președintele nostru gân­dește greu, pentru el noua ordine ar echivala cu o nouă funcție bine plătită în structurile NATO. Altfel procedează turcul Erdogan. În postura de mediator în conflictul dintre Rusia și Ucraina, Turcia are numai de câștigat. Preocupate de noua ordine mai sunt personaje ce provin din rândul neomarxiștilor, globaliștilor, politologilor, ONG-iștilor, sectelor religioase, LGBT-iștilor etc. Ale căror scenarii sunt halucinante, iar unele de domeniul SF. Neomarxiștii cred că în noua ordine statul, familia, religia, proprietatea și alimentația tradițională trebuie să dispară. După opinia smintiților, vom digera insecte, iar sexul va fi la liber. Lăsând la o parte speculațiile, o declarație făcută zilele trecute de un oficial european merită toată atenția. Personajul a vorbit de suprapopulație, fenomen real sesizat în urmă cu mai bine de două secole de Malthus, teolog și economist englez. Ce se poate face când populația globului crește în progresie geometrică, iar resursele de hrană în progresie aritmetică? În natură, mecanismele de reglare funcționează cu precizie și selecția naturală este atotputernică. În societatea umană problema e complicată și nu prea are soluții. Cert este că omenirea, ca sistem, este supusă acelorași legi care funcționează în natură. Sistemul urmează o pantă ascendentă, ajunge într-o etapă de staționare, un echilibru care nu se poate menține decât cu pierderi. Cu mici excepții, timp de aproape opt decenii, în lume a fost liniște și pace. O nouă ordine relativ pe cale pașnică s-a construit și după căderea comunismului. Se pare că nu este destul. Dacă cei care au pus gând rău omenirii și concep o nouă ordine pe cale războinică, prin orice mijloace, trebuie împiedicați. Din nefericire, decizia nu aparține miliardelor de suflete, care se mulțumesc cu cât au și nu-și doresc o altă ordine.

 

Autor: prof. Vasile ILUȚ

Sursa: Graiul Maramureşului

Libertatea ca necesitate înţeleasă

 Sensurile şi semnifi­ca­ţiile libertăţii au fost definite, de-a lungul anilor, de minţile luminate ale omenirii. Re­flecţiile şi maximele sînt pline de adevăruri şi învăţături, adresate, fără discriminare, cetăţenilor de pretutindeni.

Spre deosebire de dictatură, democraţia oferă oamenilor dreptul de a gîndi independent, a trăi cu demnitate şi în libertate. Ce-i drept, conceptul de libertate nu este înţeles la fel, percepţia depinde de statutul social al cetăţenilor, nivelul lor de instruire, educaţie, cultură şi civilizaţie. În stare de normalitate, majoritatea societăţii este conştientă că libertatea individuală sau colectivă are limite, nu poate fi decît relativă, nicidecum absolută. Dreptul de a fi liber presupune respectarea unor reguli, norme şi principii, sprijinite de legislaţia elaborată de instituţiile statului. Peste tot în lume, indivizii certaţi cu legea, pentru gravitatea faptelor săvîrşite, dau socoteală, sunt traşi la răspundere, şi sancţionaţi conform legislaţiei în vigoare. În situaţii anormale, atipice, generate de fenomene naturale imprevizibile, sau de oameni (războaie, revoluţii, răscoale, conflicte rasiale, interetnice) apare tendinţa ca haosul, confuzia şi dezordinea să ia locul stării de normalitate. Context în care gradul de infracţionalitate creşte, devine inevitabil, iar autorităţile sînt obligate să instituie starea de necesitate, urgenţă sau asediu, în funcţie de gravitatea şi amploarea evenimentelor.

Pentru a înţelege ce a însemnat autoritatea din istoria unor conflicte sociale, petrecute în România secolului trecut, vin cu cîteva exemple. În timpul Răscoalei din 1907, generalul Averescu a ordonat armatei să tragă în răsculaţi, pe motiv că ţăranii au atacat instituţiile statului. Nimeni nu l-a tras la răspundere, din contră, după Primul Război Mondial, generalul a devenit erou naţional. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, ţiganii din Bucureşti s-au dedat la furtişaguri şi au început să terorizeze populaţia. Pentru a reduce escaladarea violenţelor, mareşalul Antonescu a decretat trimiterea lor în Transnistria, provincie ocupată de armata română. Ce s-a întîmplat ulterior cu ei este de domeniul istoriei. În timpul cutremurului din martie 1977, hoţii care au căutat prin moloz lucruri de valoare au fost împuşcaţi pe loc. În această perioadă critică şi plină de nervozitate, cuvîntul de ordine, în toate ţările afectate de pandemie, a fost ca populaţia să stea acasă. Deşi majoritatea românilor s-au aliniat unei măsuri ce prevede limitarea unor drepturi şi libertăţi individuale, o seamă de concetăţeni ignoră responsabilitatea individuală şi încalcă prevederile Ordonanţelor Militare. Este regretabil că o parte a comunităţii rome, care se consideră stat în stat, cu bună ştiinţă sfidează regulile de convieţuire socială şi provoacă autorităţile, menite să asigure ordinea şi liniştea publică. În S.U.A., ţară considerată leagănul democraţiei, agresarea unui poliţist, fără prejudecăţi şi resentimente, înseamnă moarte sigură.

Liderii comunităţii rome şi reprezentanţii O.N.G.-urilor, care mint că le apără interesele, dezinformează cînd afirmă că romii se simt discriminaţi de societate. Comportamentul lor deficitar (al unora) duce la autolizare şi discriminare, fenomene la care societatea nu este responsabilă. Unde sunt banii europeni, destinaţi integrării şi inserţiei sociale a romilor? Întrebare retorică, probabil prin buzunarele celor care se fac că le poartă grija. Pentru autorităţi şi societate, integrarea celor certaţi cu legea nu trebuie să fie o prioritate. Cine doreşte să se integreze trebuie să renunţe la obiceiuri şi tradiţii, incompatibile cu evoluţia societăţii. Dacă în democraţie, instituţiile de forţă ale statului au tolerat nelegiuirile infractorilor şi au bătut palma cu pleava societăţii, revenită în ţară să-şi reconfigureze sferele de influenţă, este grav şi nu mai putem vorbi de libertate ca necesitate înţeleasă. În spaţiul public se zvoneşte că după trecerea urgiei, întreaga suflare omenească, de la baza şi pînă la vîrful piramidei va fi altfel. Nu cred, uitarea face parte din mjloacele de supravieţuire ale speciei umane, dovedite de istorie. Care nu minte şi spune adevărul.

Prof. Vasile ILUŢ

Șantajul băncilor

Spre știința cititorilor mai tineri, precizăm că, în regimul trecut, mecanismul creditării n-a fost hapsân și lacom. Puținele bănci erau din proprietatea statului și finanțau inves­tițiile din economie. Deși băncile știau că multe credite vor fi pierdute și banii nu vor fi recuperați, nu și-au făcut probleme că statul își fură propria căciulă. În absența proprietății private, cetățenii nu prea au avut treabă cu băncile. Singura bancă de contact a fost C.E.C.-ul, unde oamenii își depuneau micile economii, cu o dobândă incomparabil mai mare în raport cu oferta băncilor din zilele noastre. După ce regimul a dat drumul la achiziția locuințelor (în special al apartamentelor) proprietate personală, C.E.C.-ul a devenit principalul creditor al românilor care au dorit să fie stăpâni în propria lor casă. În funcție de valoarea locuin­ței, viitorii proprietari trebuiau să depună în contul C.E.C.-ului o sumă de bani, iar până la plata integrală a locuinței puteau lua un credit, pe o perioadă de 15-20 de ani, cu dobândă rezonabilă și fixă. Oamenii au stat liniștiți, nu cu frica în sân că C.E.C.-ul le va majora dobânda la credit. Mai mult, creditele nu erau ipotecate, românii aveau slujbe sigure și nu le era teamă că vor fi scoși afară din casă. Prin urmare, pentru mulți români, creditarea avantajoasă din vremea aceea face parte din pachetul nostalgiilor comunismului. Nici după 1989, când am devenit „milionari”, C.E.C.-ul n-a majorat dobânzile la creditele cetățenilor. În vremurile de azi, numărul băncilor a crescut, unele și-au construit sedii opulente, semn că le merge bine. Capitalizate cu infuzie de capital străin, cu câteva excep­ții, băncile sunt proprietatea străinilor, nu a românilor. Regula este că cine pune banul are dreptul să dicteze și să facă legea în propriul interes. În privința atitudinii B.N.R.-ului, a lui Mugur Isărescu și a băncilor, guvernarea actuală are dreptate. Milioane de români cred în ce li se întâmplă, nu în explicațiile tehnice oferite de Vasilescu și Isărescu. Generațiile vârstnice economisesc bani albi pentru zile negre, dar nu atâția încât să poată face investiții profitabile. Pentru siguranță, își depun economiile în bănci, dar și în ideea că acestea le vor aduce o dobândă. Drept recompensă, că se folosesc de banii lor, băncile le oferă deponenților o dobândă ridicolă. Dacă la depunerea banilor formalitățile sunt simple, la scoaterea lor, din cauza comisioanelor, procedurile se complică. Nu de puține ori deponenți cu depozite în valută, când și-au scos banii, au fost obligați să aducă bani de acasă. Raportul stabilit de bănci între dobânda la depozite și credite nu este corect. Cei care văd în Isărescu salvatorul națiunii, în perioadele de criză financiară, ar trebui să-și tempereze tonul.

Deși personajul păstoreș­te B.N.R.-ul de peste trei decenii, în contul realizărilor nu multe pot fi trecute. Ce-i drept, transformarea leului vechi în leul RON (denominare) ne-a scăpat de statutul falșilor milionari. Iar când moneda națională s-a depreciat, procedura B.N.R.-ului a fost una standard, practicată peste tot în lume de sistemul bancar. În astfel de situații, Băncile Naționale scot valută din rezervele proprii și o pun în circulație pe piața interbancară. Să nu uităm că, de fiecare dată, o parte din împrumutul făcut de diverse guvernări, de la F.M.I. s-a dus în rezerva B.N.R.-ului.

Filialele din România ale băncilor-mamă, cu sediul în străinătate, nu poartă interesul românilor și al economiei românești. Deși B.N.R.-ul are drept de supraveghere, n-a monitorizat eficient operațiunile băncilor. În primii ani ai democrației, când devalorizarea leului și inflația au luat-o razna, Isărescu trebuia să stopeze atragerea economiilor populației, de către bănci, în contul unor dobânzi amăgitoare, de până la 120%. Drept urmare, falimentul unora a fost inevitabil, iar deponenții s-au trezit cu economiile spulberate. La prăbușirea și falimentarea unor bănci au contribuit inclusiv creditele neperformante acordate preferențial clientelei politice. La care Isărescu s-a făcut că nu vede și nu aude, iar hoțiile au fost plătite tot de populație! Băncile decapitalizate trebuiau vândute în condițiile unor clauze, pe care B.N.R.-ul a evitat să le impună noilor proprietari. Dobânda stabilită de băncile-mamă pentru creditele destinate investițiilor din România este prea mare și nu-i avantajează pe investitorii români. Pentru a elimina concurența neloială, normal ar fi ca și investitorii străini să ia credite de la filialele băncilor din țară, nu să vină cu bani luați cu dobândă mult mai mică de la băncile-mamă. Deși românii din străinătate adună bani, de care băncile se folosesc, din cauza birocrației și a dobânzilor ridicate, punerea unei afaceri pe picioare este o adevărată aventură. Statul român este un gospodar prost, în loc să emită titluri de stat prin care să atragă economiile populației, cu o dobândă sigură și avantajoasă, pentru plata pensiilor și salariilor se împrumută de la băncile private. Care bineînțeles se îmbogățesc, tot pe seama românului de rând. Postura băncilor de „stat în stat” este periculoasă, deoarece afectează interesul național. Puterea și opoziția trebuie să lase disputele politice la o parte, să se pună de acord, ca abuzurile băncilor să fie stopate. Altfel, premisele noului gen de neocolonialism dau semnalul că în UE doar teoretic există egalitate, însă în realitate unii sunt mai egali decât alții!

Prof. Vasile ILUȚ