Evanghelia de Duminică: Orbul din naștere dă lecții de vedere duhovnicească celor orbi spiritual

 

DUMINICA A 6-A DUPĂ PAŞTI (VINDECAREA ORBULUI DIN NAŞTERE) IOAN 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui.

O duminică atât de actuală, pe cât de profundă, în care Dumnezeu îl caută pe om prin toate drumurile ­Iudeii. Este tema orbului din naștere vindecat prin trimiterea la scăldătoarea Siloamului. Dacă privim în profunzime, întâlnim mai multe categorii de evrei în Ierusalimul de atunci. Putem vorbi despre categoria oamenilor săraci, dar buni la suflet, oameni care Îl așteptau pe Mesia în sinceritatea lor, care își aruncau hainele ca să calce pe ele asinul ce Îl purta pe Hristos. Copiii lor strigau Osana, copii crescuți în cumințenia unor familii, în care rugăciunea era cu adevărat vorbire cu Dumnezeu și trăire a tainei divine.

Era apoi categoria celor care Îl contestau pe Iisus ca fiind Mesia, considerându-L doar un magician sau un vraci ambulant, care știa să vorbească frumos din Scriptura Vechiului Testament și avea tot felul de practici taumaturgice. Ei se considerau învățații poporului, cei care cunoșteau Sfânta Scriptură și o interpretau așa cum considerau ei. Erau ascultați de popor, dar mai ales temuți de el, căci aveau puterea de a scoate afară din sinagogă. A fi scos din sinagogă, adică a fi șters din catalogul Minian, care îți dădea dreptul de a fi evreu cu toate beneficiile și obligațiile comunității, însemna a nu mai face parte din popor și erai privit ca un goim, un străin, cu care nu ai ce să vorbești și nici voie să te apropii. Societatea iudaică te privea ca pe un mort, cu care nu se mai poate avea nici un contact. Oamenii se temeau de acest lucru și, ca atare, deveneau obedienți în fața acestor lideri, de care se temeau. Așa pot fi înțeleși părinții celui orb din naștere, care se temeau să spună ceva despre fiul lor.

Evident că lângă acești oameni influenți și puternici se afla gloata de obedienți, de oameni supuși și servili, care făceau orice li se spunea „de sus”, de la liderii lor spirituali. Pe aceștia îi găsim dis- de-dimineață în curtea lui Caiafa, strigând la cererea liderilor „nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul!”, deși le stătea în gât o astfel de afirmație, de vreme ce ei nu recunoșteau supremația Romei asupra țării lor. Tot corul celor care stăteau în jurul lui Hristos și îl batjocoreau pe drumul crucii și la locul răstignirii era format din ei. Și astăzi găsim această categorie de oameni fără coloană dreaptă, care se manifestă „așa cum vrea șeful”.

Oameni care trăiau momentele în taina lor

Apoi exista categoria oamenilor care trăiau toate aceste momente, în taina lor. Nu făceau zgomot, doar plângeau în sufletul lor. Erau ucenicii și femeile minunate, care nu au plecat niciodată de lângă Hristos. Totdeauna femeile au fost mai puternice în istorie decât bărbații, dar mai puțin zgomotoase în zăngănit de arme. Din partea lor, spre cer a urcat mai multă rugăciune decât din partea bărbaților și Dumnezeu și-a îndreptat spre pământ mila lui la cererea lor. Preoția lor nu este sacramentală, ci mariologică, după modelul Maicii Domnului, iar intensitatea rugăciunilor lor a adus har ca într-o Liturghie de după Liturghie. Pe ele le vedem tăcând în rugăciune și rugându-se în tăcere, dar cu toată forța iubirii lor sincere.

La templu găsim categoria oamenilor care își doreau o afacere bună, vânzând animale sau schimbând bani, indiferenți față de sacralitatea locului și de tăcerea ce se cuvenea acestui spațiu. Erau zgomotoși, nu rugători. Apoi exista tot acolo categoria celor care făceau comentarii și aveau discuții, în a doua curte a templului, cea a evreilor. Nici ei nu se rugau, ci, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, se certau pe cuvinte. Erau comentarii pentru a te evidenția și a arăta cât de bine poți despica firul în patru. O exegeză de dragul exegezei. De multe ori am sen­zația că și astăzi facem același lucru. Comentăm, dar nu citim Sfânta Scriptură și mai ales nu îi trăim taina. Prea puțin și prea sec. În fine, era și categoria celor care se rugau în tăcere, care cântau psalmi, care își puneau ultimii bănuți în cutia milei, care așteptau pe Mesia acolo pe treptele templului. Nu erau mulți, dar erau foarte profunzi. Nu îi interesa nici prețul animalelor de jertfă, nici schimbarea de bani, nici comentariile gălăgioase ale textelor biblice în interminabile discuții fără rost. Ei aveau taina, aveau lacrima, aveau rugăciunea. Și astăzi avem o mică, foarte mică categorie de oameni care nu doresc nici spectacolul religios, nici să facă poze, nici să fie primii pe scaune sau în față, pentru a fi văzuți. Ei nu numără slujitorii, nici nu bagă în seamă culorile veșmintelor sfințite și nici nu privesc Liturghia ca pe un spectacol muzical. Ei își trăiesc taina întâlnirii cu Dumnezeu. Este acea sumă de oameni prin care Liturghia devine Liturghie, și nu spectacol religios. Pentru ei rugăciunea nu este decât șoaptă către Dumnezeu. Prin ei Liturghia se trăiește și nu se asistă sau se fotografiază.

Oamenii care îşi tăceau durerea

Printre oamenii Ierusalimului de atunci și ai Țării Sfinte mai erau și cei care își tăceau durerea, rugăciunea și gândurile. Unul dintre ei este orbul din naștere. Dumnezeu îl simte și îl vede îna­inte ca acesta să își dea seama că Iisus trece pe lângă el. Dumnezeu te caută chiar și când tu nu știi asta. Trece de atâtea ori pe lângă tine și nu Îl bagi în seamă. Ce sensuri profunde: Dumnezeu te caută, chiar și atunci când tu ești orbit de lucrurile acestei lumi. Stă la ușă și bate, nu pleacă, poate Îi vei auzi bătaia și Îi vei deschide. Dar este o zicală românească: Mai mare orb decât cel care nu vrea să vadă nu există. Din păcate, lumea nu este oarbă, ci se orbește singură prin aplecarea spre materie, spre luciul efemerului, spre imanentul devenit locul falsului rai. Și știm bine că nu este așa, că oamenii trec în veșnicie, rând pe rând.

Orbul își căuta lumina, iar Lumina îl căuta pe el tocmai pentru a le arăta celor care credeau că văd cât de mare este orbirea lor în lumea materiei. Întâlnirea lui cu Hristos ne arată nu doar minunea vindecării orbului, ci și teologia din trăirea lui, căci în momentul în care se întâlnește cu fariseii, care îl anchetau de unde a primit el vederea, el le răspunde conform unei trăiri autentice: „Tocmai aici stă minunea că voi nu știți de unde este și El totuși mi-a deschis mie vederea. Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoși, iar dacă este cineva care face voia Lui pe acela îl ascultă”. Este teologia omului simplu, care Îl simte pe Dumnezeu nu în formule dogmatice, ci în taina și tăcerea rugăciunii. Omul cu inima curată îl vede pe Dumnezeu în creație în fiecare zi.

Omul veșniciei își trăiește fericirea în fiecare zi

Marea misiune a Bisericii este aceea de a ridica această ceață de pe ochii umanității, oferindu-i forma fericirii care se desă­vâr­șește în veșnicie. Omul veșniciei își trăiește fericirea în fiecare zi pentru că fiecare zi este de fapt o pregustare a veșniciei, alături de Dumnezeu. Iar fericirea o pri­mește de la orice lucru sau creație pe care o vede și o admiră. Orbirea umanității din punct de vedere spiritual și transcendent este marea criză în care umanitatea a intrat. Cu siguranță că permanent a fost această ispită asupra oamenilor în derularea istoriei, dar parcă niciodată ca acum. Ne trăim din păcate o imanență pe care o înveșnicim în autoîn­șe­larea sau amăgirea noastră. Pământul și viața de aici nu înseamnă veșnicia noastră, ci drumul spre ea. Viața noastră este de fapt drumul spre adevărata viață pentru care am fost creați. Pământul și viața de aici sunt de fapt revelația prin care Îl întâlnim pe Dumnezeu în creație. Este teologia noastră de fiecare zi. Dacă am descoperi chipul divin din oameni și nu materia și efemeritatea ei, atunci am găsi acel frumos care nu îmbătrânește, pentru că este icoana dumnezeiască din creația pusă în fiecare dintre noi. Suntem deci icoane, în drumul spre asemănare și spre îndumnezeire. Suntem chipuri în mersul nostru spre Chipul Creatorului, într-un dialog al iubirii veșnice. Viața noastră de aici este picătura de revelație pe care o descoperim, propria noastră teologie pe care o însușim din ceea ce vedem până când vom ajunge la viața veșnică, adică „să te cunoaștem pe Tine, singurul Dumnezeu cel adevărat”. Cunoașterea înseamnă iubire, iar iubirea reprezintă forma de dialog haric.

Când această iubire nu mai există, când este doar un interes material și senzual, când nu ne mai vedem chipuri divine, ci doar entități competitive pe orizontala materiei, atunci orice formă de rău poate să se dezvolte. Trăim astăzi războaie, competiții de tip „Top oameni bogați”, concu­rențele nimicului, pentru că ne-am acoperit icoana din noi cu zoaia materiei efemere. În biserică, atunci când preotul tămâiază icoanele de pe iconostas, se întoarce apoi și îi tămâiază și pe oameni. De ce? Pentru că sunt icoane și ei, adică poartă în ei icoana Creatorului, chipuri divine. Dacă ne-am vedea ca pe niște icoane, am ști să ne privim cu evlavia credinței, cu respectul sfânt prin care de fapt Îl cinstim pe Dumnezeu prin fiecare om pe care îl întâlnim. Ne-am bucura că nu mai suntem orbi într-o lume oarbă, ci vedem dincolo de vedere, dincolo de materie și de ceea ce sclipește ochilor.

Hristos i-a spus orbului: „Vezi, să nu mai păcătuiești ca să nu ți se întâmple și mai rău”! De fapt, aceste cuvinte sunt pentru noi, însă ar suna așa: „Nu încercați să Mă amăgiți pe mai departe cu credința falsă, căci o simt. Simt că vă plac doar festivismul și spectacolul, dar Eu, Dumnezeu, sunt dincolo de acestea. Eu sunt lacrima din rugăciune, taina și tăcerea în har. Pe Mine Mă descoperiți în ceea ce am creat și v-am lăsat să descoperiți, în teologia fiecărei zile, care apoi se împlinește în teologia Liturghiei, unde Mă vedeți cu ochii sufletului. Stau la ușa fiecărui suflet și bat. M-aș bucura să îmi simțiți bătăile din ușă și să Mă chemați înăuntru ca să fiu cu voi și aici și în veșnicie”. Eu cred că așa gândește și ne vorbește Dumnezeu, doar că ne trebuie acea simțire autentică, acel auz care se închide înspre lume și se deschide spre eternitate.

 

Autor: Pr. prof. dr. Emil Jurcan – 25 Mai 2025

Evanghelia de Duminică: Floriile, drumul spre Cruce şi Înviere

 

                                         Duminica a 6-a din post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu în această ultimă duminică de dinaintea Paștilor. Se simte și se vede deja lumina pascală din noaptea Învierii. Începe să se simtă mirosul lumânării de ceară, împodobită pentru a fi ridicată în văzduh, împreună cu crucea și cu chemarea „Veniți de luați lumină”. Este duminica tăcerii și totuși a strigătului „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”. Strigau copiii și oamenii simpli. Cei care se credeau învățați doar urmăreau. Erau intrigați de strigătul lor și încercau să îl oprească.

Ce repede se reiterează această atmosferă: și astăzi sunt mulți care doar urmăresc iritați și doresc să tacă. Dumnezeu să tacă. Lumea să tacă. Tot ceea ce este sfânt să dispară și să nu se audă. O permanentă luptă de a da cu piciorul în țepușă. Metodele sunt atât de variate și de perfide. Uneori par chiar a fi amabile, dar tot perfide sunt. Datul cu piciorul în țepușă a devenit pentru mulți un fel de sport: lupta cu Dumnezeu. Nu este cea de la pârâul Iaboc, când Iacov se luptă cu Dumnezeu în noapte și unde primește numele de Israel, ci este nebunia de a fi contra evidenței divine.

Oamenii sinceri, cu suflet de copil

Există în această scenă cel puțin trei categorii de oameni: pe de o parte sunt oamenii sinceri, cu suflet de copil. Sunt aceia care au fost adumbriți de chipul lui Hristos, pe care L-au ascultat și L-au privit. Sunt acei bolnavi trupește, dar mai ales sufletește și care s-au vindecat lângă El. Acești oameni nu mai au teamă, nu se mai ascund de ochii fariseilor și a celor care îi amenințau cu alungarea din sinagogă. ­Pentru ei, El era totul. Nu mai aveau nevoie de sinagogă ca să Îl simtă pe Dumnezeu. Dumnezeu nu îi mai aștepta în sulurile din arca sinagogii, ci mergea alături de ei. De aceea simțeau nevoia să strige și să își aștearnă hainele pe jos. Atât mai aveau de preț: sufletul care striga și haina de pe trup. Ei reprezintă categoria celor care din iubire vor să facă ceva pentru Dumnezeu. Să pună ce au și ei de preț, hainele de pe ei, pe jos, ca să se simtă Domnul bine. Dumnezeu se simte bine doar să îți vadă inima că se așterne cu drag în fața Lui. Strigătul nu vine de pe buze, ci din adâncul inimii. Era strigătul așteptării împlinite. De o istorie întreagă, lumea aștepta să strige „Osana”, dar nu avea cui. Psalmistul scrisese aceste rânduri în așteptarea Celui care avea să fie „împlinirea istoriei”. Acum în locul psalmistului strigau copiii și oamenii simpli.

Cine mai strigă astăzi? Este nevoie de curajul copilului, care nu se teme, care se bucură și strigă. În momentul în care sufletul tău devine un copil, lipsit de păcate și plin de curaj, atunci strigătul tău este auzit. Dumnezeu va veni pe calea ta, la Ierusalimul tău, la poarta vieții tale. ­Pune haina sufletului tău ca El să pășească în viața ta, care de multe ori este o cetate închisă. Trebuie să ai curaj în fața acestei lumi atât de ostile și de anti­creștine. Dumnezeu îți așteaptă strigătul tău, acel Osana al tău și haina pusă pe jos cu smerenie ca să intre în cetatea sufletului tău. Dacă strigătul nostru va fi mut, vor fi alte strigăte care ne vor asurzi și ne vor face să ne pierdem calea spre El. Oricum, astăzi sunt atâtea strigăte (de război, de pandemie, de tensiuni politico-economice etc.), încât bietul om aproape că nu mai are urechi de auzit și glas de strigat. Și totuși. Este nevoie de strigătul nostru. Dumnezeu nu vine nechemat. Aici apare sinergia noastră sau teandria în care strigătul nostru se împle­tește cu pașii Lui spre noi.

Oamenii se simt singuri pentru că nu mai strigă spre cer. Lucrurile sunt evidente: boala care se răspândește cu mare viteză nu este virusul, ci depresia. Singurătatea este boala secolului. Oamenii se autoiluzionează cu ideea de „rețea de socializare”, dar totul este de fapt un fals, pentru că nu găsești acolo suflete, ci doar idei sau imagini false. Singura socializare o realizezi cu Cel care creează comuniunea, cu Dumnezeu și cu oamenii Lui. Prezența lui Dumnezeu cople­șește orice prezență. Nu mai ești singur și nu mai poți fi singur dacă Îl ai pe El.

Nu toţi L-au primit bine pe Iisus

O a doua categorie de oameni din această duminică a Floriilor, când Hristos intră în Ierusalim, o reprezentau fariseii. Vicleni și urmăritori ai oricărui gest care putea să ducă spre o acuză, ei se apropie de Iisus și Îi cer să certe mulțimile care strigau. De ce să îi certe? Pentru că făceau zgomot? Dar în ziua în care vor striga „răstignește-L”, nu era zgomot? Atunci nu erau de­ranjați? Este un strigăt care pe omul necredincios îl deranjează. Orice pomenire a numelui lui Dumnezeu îl irită. O să vezi că de fiecare dată când îi vorbești de rugăciune, de Biserică, de post sau de Dumnezeu, acesta va schimba subiectul. Iar dacă insiști, va fi vădit deranjat și iritat. Așa a fost și în cazul fariseilor. Erau iritați că vedeau cum se împlineau în ochii lor toate profețiile. Oamenii simpli nu cunoșteau bine Vechiul Testament, dar fariseii și cărturarii nu erau simpli, ci foarte buni cunoscători ai Legii și ai Profeților. Știau cuvintele profetice și de aceea erau stresați și enervați de mulțimea care striga fără să știe de acele chemări din Vechiul Testament. Poporul împlinea in­conștient mersul istoriei și al ­Bibliei, iar cei care cunoș­teau acest mers încercau să îl oprească. Și astăzi sunt mulți cei care încearcă să oprească mersul lui Dumnezeu în istorie și au pus de-a lungul ei mai multe stavile, numite comunism, iluminism, ateism, umanism, neo-marxism etc. Și totuși Dumnezeu își continuă pașii Săi.

Apostolii care L-au primit pe Hristos cu inima curată

În fine, a treia categorie, cea a apostolilor, care nici ei nu pricepeau foarte mult din istoria mântuirii, căci erau oameni simpli, dar aveau teama de a nu pierde acel dar atât de drag lor. Ei lăsaseră totul și nu mai aveau nici un rost fără de El. Nimeni nu le mai dădea nici o șansă, dacă se reîntorceau în comunitatea din care plecaseră. Fără Hristos, ei nu mai aveau sens, căci nu mai aveau familie, nici prieteni și nici avere. Toată averea lor era doar El. De aceea, priveau cu teamă tot ceea ce se întâmpla. Se bucurau de glasurile copila­șilor, dar se temeau de vocile fariseilor. ­Totul devenea o taină dincolo de cuvinte. Este starea creștinului care simte că fără Dumnezeu el nu mai are sens și nici drum prin viață. Doar Dumnezeu îi arată calea și îl ajută să meargă pe acest drum, în rest nu vede decât naivitatea sau, dimpotrivă, răutatea oamenilor. Este normal ca acești creștini să aibă teamă pentru viitorul țării, pe care unii l-ar dori total desacralizat. De ce? Poate pentru că prezența lui Dumnezeu le presează conștiințele și le contrazice moralitatea deviată pe care și-au împropriat-o. Au încercat unii să fie „mai europeni” prin eliminarea credinței creștine din viața lor. Dar omul este făcut să fie religios. Ține de ADN-ul lui. Or, dacă nu este creștinismul în seva lui existențială, atunci va fi altceva. Și ce altceva poate fi mai plin de iubire pentru tot (creație, om sau societate), decât învă­țătura creștină? O lume fără ­Hristos este o lume sortită eșe­cului. Nu va dăinui, căci nu are un reper solid.

Hristos a intrat în Ierusalim. Dincolo de părerile oamenilor care Îl condamnau și Îl acuzau, El intră în cetate pentru a împlini ultimele momente ale misiunii Lui. Hristos era dincolo de strigătele de bucurie sau de ură ale mulțimilor. El striga în taină către Tatăl ceresc să ierte prin jertfa Lui păcatele umanității. El era singurul tăcut în drumul Lui, dar cu strigătul în taina tăcerii. Mai era și asinul, care îl purta pe Hristos, tăcut și el. El reprezintă creația care Îl poartă pe Dumnezeu în teofania ei, însă oamenii nu văd asta. Creația ne vorbește în taina ei despre minunile lui Dumnezeu, dar cine mai stă să vadă aceste minuni? Pentru asta trebuie să ai „ochi de văzut”.

Intrarea în Ierusalim trebuie văzută de către fiecare din noi ca o intrare în propria noastră cetate, în cetatea inimii. Oare cum Îl primim? Ce fel de strigăt exprimăm? Sau tăcerea noastră ­este o revelație? Îl păstrăm pe Hristos în cetatea inimii noastre sau Îl vom răstigni prin răul din noi? Răspunsul stă în noi, în sinceritatea cu care ne apropiem de jertfa Lui, de Paștile care ne redeschid nouă porțile raiului. Aș vrea să fim lumină din lumina Lui, iar strigătul nostru să nu fie împotriva Lui, ci cu și pentru El. Este strigătul pe care lumea îl așteaptă: Hristos a înviat! Acesta nu poate fi doar un cântec de Paști sau doar un salut pentru această perioadă. El trebuie să fie un strigăt peste istorie și peste lume, care să trezească omenirea și să îi ofere un sens. Oare mai suntem noi în stare să strigăm lumii că Hristos a înviat? Sau doar ne vom saluta cu el câteva zile și îl vom cânta la slujbe și atât? Ritul s-a terminat. Dumnezeu așteaptă strigătul nostru. Singurul de care are El nevoie și pe care și-l dorește. Pregătiți-vă să strigăm lumii în noaptea de Înviere: „Hristos a înviat!”

 

Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan – 17 Apr, 2022