Potrivit datelor parțiale ale recensământului din 2011, populația stabilă a României a scăzut la puțin peste 19 milioane, o scădere de peste 2,5 milioane față de precedentul recensământ din 2002(!!!). și aproape același număr de locuitori stabilit la recensământul din 1966. Scăderea este aproape în întregime pe seama emigrației.
Îmi amintesc un articol citit cu câtva timp în urmă, prin care “decrețeii” (cei născuți după emiterea decretului 770) erau numiți “produsele unei epoci care a îmbolnăvit România”.
Pentru cei care nu l-au cunoscut și mai ales nu l-au simțit pe propria lor piele, acest decret dat de Ceaușescu la 1 octombrie 1966 (http://www.legex.ro/Decret-Nr.770-din-01.10.1966-363.aspx), interzicea tuturor femeilor să întrerupă sarcinile. Existau doar câteva excepții, urmărite îndeaproape: dacă sarcina punea în pericol viața femeii, dacă unul dintre părinți suferea de o boală transmisibilă ereditar sau dacă mama prezenta invalidități grave, dacă femeia avea peste 45 de ani sau născuse deja patru copii și dacă sarcina era urmarea unui viol sau incest. În plus, femeile erau supuse regulat unor controale ginecologice, în vederea depistării unei posibile sarcini sau avort, educația sexuală a fost total interzisă.
În urma acestui decret, două milioane de copii au fost aduși pe lume în România, în scopul construirii unei societăți utopice. Sunt atât de multe de scris despre consecințele psihologice ale acestui act – miile de femei indirect ucise în urma avorturilor clandestine, disperarea cuplurilor, răcirea relațiilor conjugale, copiii cu malformații fizice și psihice născuți într-o societate în care orice fel de infirmitate era considerată o plagă, care trebuia ascunsă și negată. “Omul nou” trebuia să fie perfect, din toate punctele de vedere.
În acele timpuri am apărut și eu în lume. Nedorită, născută într-o familie modestă, atât din punct de vedere material, dar mai ales afectiv și intelectual, de mică am reprezentat o povară pentru familie. Părinții, care aveau deja un fiu în vârstă de 3 ani, erau nevoiți să muncească, dar nu găsiseră loc pentru mine la creșă. Repercusiunile decretului deja se făceau simțite: copii mulți, același număr limitat de locuri în creșe. Așa că, mă lăsau în grija fratelui meu mai mare. Doi copii triști și singuri, care priveau ore întregi copacul din fața blocului, urmărind jocul vrăbiuțelor prin geamul cămăruței în care erau prizonieri ai propriei lor existențe. După un timp, fratele meu începuse grădinița, așa că eu eram lăsată singură în cameră, cu o cană de lapte, niște biscuiți și o oală de noapte. Vesta pe care o purtam mi-a devenit prieten de nădejde; încheiam și descheiam nasturii, mă jucam cu propriile mele materii fecale, iar la întoarcerea părinților acasă, mai primeam și o porție de bătaie.
Într-o zi, mă cocoțasem pe pervazul geamului și, cu picioarele atârnând pe zidul blocului, o așteptam pe mama, care urma să se întoarcă de la servici. Am zărit-o de departe, am întins brațele și am strigat „Mama!” Să încerc măcar să înțeleg ce a fost în sufletul bietei femei la vederea ghemotocului de doi ani, cocoțat la etajul I, pe pervazul geamului?
La scurt timp, o întâlnire fericită mi-a schimbat viața. Intrând în această lume pe o portiță care ar fi trebuit să rămână închisă, la vârsta de doi ani, părinții, deja obosiți de problemele existențiale cu care se confruntau, au hotărât să se despartă de mine, dându-mă în îngrijirea unei mătuși și a unui unchi (fratele bunicului meu dinspre tată). Astfel, într-o dimineață rece de martie, am fost “dăruită” unor oameni complet străini mie, fetița cârlionțată, dusă în alt oraș, de unde nu am mai vrut să mă întorc vreodată. Peste încă doi ani eram adoptată legal de către acești oameni minunați care m-au iubit, m-au crescut și m-au educat, făcând din mine omul care sunt astăzi.
După aducerea mea pe lume, mama a dat naștere la încă alți trei copii (doi băieți și o fată), evident tot nedoriți, “decreței”. Suntem în total cinci frați, iar între “apariția” fiecăruia, mama a făcut cel puțin un chiuretaj, în ascuns, artizanal, aflându-se nu o dată, la un pas de moarte. Abia după nașterea celui de-al cincilea copil, a surorii mele, a avut parte de avorturi legale, era doar “mamă eroină”. Încerc din greu să nu îmi judec părinții. Consider că de vină a fost ignoranța lor ca și cuplu, fragila lor căsnicie, condițiile din România acelor timpuri, acest decret inuman, care a dezumanizat femeia, a creat probleme pe termen lung.
De mică am fost învățată de către părinții adoptivi să fiu ambițioasă, să lupt pentru tot ceea ce doream, mi s-a spus că trebuie să înving, să mă descurc cu propriile mele puteri, pentru a-mi clădi un viitor mai bun.
“Decreței” fiind, a trebuit să concurăm de mici (uneori inconștient) pentru un loc în creșe, grădinițe, școli, licee, facultăți. Clasele erau tot mai mari, concurența acerbă. În 1986, la admiterea în Facultatea de Științe Economice din Timișoara, eram 11 concurenți pe un loc! Am absolvit facultatea ca șefă de promoție la doi ani după “marea aglomerație din 1989”, în prima promoție de cinci ani și atunci mi-am dat seama că nu mă aștepta un viitor prea strălucit. M-am angajat la firme particulare, care abia începuseră să răsară în România, dar mă simțeam un pionier în aceste firme, la fel ca cei care le conduceau. Am schimbat locul de muncă, am intrat la Primărie, dar nici acolo nu îmi găsisem locul. Peste tot mă ciocneam de corupție, minciună, promiscuitatea unei societăți care, în mod evident, nu avea nevoie de mine.
Începuseră să emigreze tot mai mulți dintre colegii noștri. Auzisem că toți se descurcă, își făcuseră un rost printre străini, cu o ușurință pe care nu mi-o puteam atunci explica.
În 1995, împreună cu soțul și fiul meu (în vârstă de doi ani) am emigrat în Canada, o țară îndepărtată, despre care nu știam prea multe. Economia Canadei avea însă nevoie de ingineri programatori (profesiunea soțului meu), așa că am aplicat, am întrunit un punctaj favorabil și, după șase luni, iată-ne luându-ne zborul spre tărâmuri necunoscute. Eram conștientă de drumul spinos care mă aștepta în acel colț îndepărtat de lume. Nu studiasem engleza la școală (doar franceza și rusa), profesiunea mea nu o puteam practica fără cursuri de echivalare. Și totuși am ales emigrarea, cu greutățile și sacrificile iminente, în locul prelungirii unei agonii pe care o simțeam tot mai apăsătoare în țara de baștină.
Frații și sora mea au emigrat în anii maturității lor în Spania, de unde nu s-au mai întors în România, decât pentru vizite scurte. Se vede că “decrețeii”, după ce au fost aduși pe lume în mod forțat și controlat, într-o țară care nu i-a dorit, au părăsit-o, alegând o viață care, chiar dacă mai grea la început, e mai bună, mai plină de satisfacții, mai LIBERĂ în orice moment!
Personal, consider emigrarea “decrețeilor” o rezultantă iminentă a acelui decret odios, a evoluției stagnante a României din ultimii 22 de ani. Din păcate, țara în care ne-am născut, unde am învățat și muncit, nu a dorit să ne ofere NIMIC. Îmi amintesc cum Mama mă ruga să nu plec în 1995 printre străini “Va fi bine și la noi, Cristinica dragă, ai răbdare.” Perioada de tranziție de care se tot vorbea atunci părea însă fără sfârșit, o tărăgănare dureroasă. Eram încă tineri, simțeam că acela era momentul propice pentru a lua totul de la capăt.
Chiar dacă plecarea și despărțirea de părinții care m-au crescut mi-au adus suferință, mă felicit în fiecare clipă că am făcut acest pas atunci, părăsind o țară care “născându-ne și crescându-ne” nu a știut ce să facă cu noi, cu aptitudinile și cunoștințele noastre. Simțeam că istoria fetiței de 2 ani se repetă la o altă scară, sunt “dăruită” din nou unui străin, care urma să aibă grijă de mine, să îmi fie alături la bine și la rău, să se bucure de realizările mele.
Mama care m-a născut are regrete permanente legate de renunțarea la mine, prima ei fiică. Am încercat reluarea relațiilor cu dânsa, la 34 de ani după despărțire, dar chiar “de m-aș întoarce, a-nțelege n-o mai pot”.
Oare România îi va regreta vreodată pe cei care au părăsit-o, “decreței” sau nu, pentru că au plecat negăsindu-și rostul între granițele ei și mai ales în societatea otrăvită de spălarea pe creier comunistă?
Cristina DOBRIN
