LUCIAN DUMBRAVĂ POEZII, OPERE COMPLETE, VOL. II, Ed. ARMONII CULTURALE, 2019

 

Cu bucuria de a fi stat cândva de vorbă, poate și într-o altă viață, am pășit în universul poetic al autorului, cu bucuria cunoașterii acestui poet, a cărui voce divină o descoperisem cu puțin timp înainte. Nu știu de ce, în subconștient, aceste opere „complete” reveneau în mintea mea cu titulatura „alese”, lucru care s-a și adeverit.

Un frumos început din partea poetului:  MAI CAUT „Sunt nebun, ah, sunt nebun! / Prin nesfârșite și pustii alei / mai caut Dumnezei…”. Se vede „izgonitul celor patru zări”… „scriitorul fără cuvinte…”. Se dezice de visele și ideile care l-au lipsit de libertate, colindă prin nopți, caută „urma celor morți”… sufletul să-i „cânte la flaut”, și un mesaj ferm: MAI E „Atâta timp cât credem că e bine / Să fii Om, și din Christos o parte”  cu dor de vremurile curate, „Mai e cuvânt, mai e ceva de spus”.

Deja deschiderea este făcută pentru a descoperi ce are de spus poetul și are, în această lume în care sunt multe de vindecat și e omenesc „s-avem opțiuni umane”. Ne asigură că în acest context actual, al realității, avem datorii de tot felul, inclusiv morale, în această mare de conștiință, sunt lucruri de dus până la capăt, „încă mai e nevoie de noi, / mai trebuie să fim, / să ne fim / din când în când,/ din când în când tu / și, atât cât se mai poate, / amândoi” (MAI E, DIN VREME). Își vede misiunea personală, de a transmite, de a dărui, de a se dărui prin creația sa, semenilor.

Poetul caută un MAL PENTRU GÂND, calea în care pasul său să aibă preț, într-o existență în care ne învârtim într-un cerc vicios, în care suntem „prea suferinzi…” unde doar Dumnezeu mai poate vindeca nebunia lumii, „Poeții cată rima ideală” (MALIGN).

În MANIFEST ÎMPOTRIVA ERUDIȚILOR, el strigă pe „altarele vieții”, vorbindu-ne despre „poeții noștri”: „Suntem simpli muritori, / suntem simpli, ca pământul. / Suntem talpa omenirii, / Suntem simplu și cuvântul”, pe care îi vede oameni de rând: „Suntem firul ierbii crude, / Suntem rădăcina vieții, / Suntem starea ființei lude!”

Ecouri marine sosesc la țărm, în „Strigătul prelung al femeilor singure!”, dar „Cine, cine să-nțeleagă?!... / Marea își continuă ritmul” (MAREA). Un ritm existențial, pe care el însuși poetul îl trăiește în  această mare ființare.

Poetul vede în MAREA SPIRALĂ, existențe și gânduri, suișuri și coborâșuri, în care „Căderea e un fapt iminent”.

Umbre de gânduri, trăiri marinărești, drama surorii sale: „Aud, prin vreme, toaca de la sate / Și-n noapte, de priveghi, îmi stau părinții” (MATERNALĂ). Ei, părinții, au plămădit iubind, „umilul trist care mai sunt”… (p. 217), povestea lor dorind „s-o ia de la-nceputuri” (POVESTE DE-ATUNCI), ce o vrea retrăită, „Să stăm amândoi, să ne-aducem aminte” (p. 222).

Gândește matur, discerne adevărul, credința, în lumea plină de iluzii și trufie, în care „Copiii se mai roagă doar lui Moș Crăciun” (MATUR INSTINCT DE CONSERVARE).

ÎN POVESTE DE SFÂRȘIT DE AN, ne spune nostalgic: „Este vremea-n care mai avem speranță, / Când copilăria vine, iarăși, înapoi”.

Într-o căutare de sine, vorbește  cu „un scaun răsturnat”, (p. 20) cu norii, spre lumi de netrecut sau intră în propriul vers, eliberat de el însuși, alături de  o emoționantă MĂRTURISIRE: „fiule, dragul meu fiu, / eu, eu sunt Moș Crăciun”, făcută într-o iarnă consistentă, pentru când el „fiind departe” sau în poezia PENTRU MAI TÂRZIU, adresată tot fiului său: „în iubirea mea / se ascunde un mulțumesc, / dintr-o conștiință bogată, / pentru că-ntr-o iarnă / mi-ai redat speranța / în ce nu va mai fi niciodată”.

Mărturisirile continuă către Iuda, redându-i cum azi oamenii „sunt răstigniți pe orgolii” sau într-o profundă confesiune „mă destăinui azi Părinte / Nu cu gând meschin, ci din dureri / Caut ochii Tăi, să-ți spun, Prea-Sfinte, / Că ni-e greu în azi, precum în ieri” (p. 26). Un zbucium lăuntric, al omului căutător de sensuri, pentru care credința i-a fost reper.

O frumoasă atmosferă de basm, în poezia MĂRUL, acolo unde, ca pe noi toți, ne așteaptă pe fiecare bunica: „Și eu mai creșteam, câteodată” …  „odată cu el” … „Am prins rădăcini prin grădină”, rădăcini de dor, de păsări devenite poveste, unde „Dă maicii un semn ca să vină!”

Face măsurători într-o toamnă versificată, când  se publică mult, „Când se publică orice, / Orișicum și oricine!” (p. 30) sau iernează în el însuși.  

Amintiri profunde, care ne pătrund și nouă sufletul: „Plouă, mamă, astăzi… / Stau de veghe îngeri, tot nebuni ca mine…” (p. 33) cu dor de „frunzele rebele… / De cei pustii, când pomii mor” … „De gustul vinului turbat, / De gustul primului păcat” (MI-E DOR), un dor de mamă și de tată, pe care-i păstrează în cuvânt, pentru care ar trece porți: „Vă aștept aici… / așteptați-mă acolo… / Vom fi în curând, / ceea ce am fost / cât mai eram / pe pământ” (p. 177),  un dor de armonia pașilor în doi,  în care și-ar dori „Când miros a cer și a pământ / Minte-mă că mă iubești frumos”  (MINTE-MĂ).

     De asemenea, cere iertare pădurii,  pentru distrugerile masive făcute de oameni: „De la Suceava-n Rădăuți, / Se face foc cu lemn de Dac / Strămoșilor ce le-au crescut, / Prin piepturi, trunchiuri de copac!” … „Iar, Doamne, când o fi să fie / Să merg spre margine de lume, / Să-mi dai din cer copilărie / Și-odihnă tristă de pădure” (MIRIȘTI DE PĂDURE). Rezonanțe adânci și profunde în trăirile poetului, într-o comuniune cu pământul și cerul, cu propria ființă și cu Dumnezeu.

O atmosferă hibernală care își trimite ramurile aproape în tot volumul, semn că rădăcinile acestui anotimp sunt adânci în sufletul poetului: „E iarnă-n noi, deși e vară” (p. 40), în care destinul îl vede „atârnat de falsa amintire-a unui ieri…”, iar noaptea devine și ea o nestatornică și tăcută amintire, sufletul își declamă dreptul său la răstignire, în cuvântul „sângerând”.

Ne vorbește despre moarte, pe care o vede precum o umbră, dar și ca o șansă „Să mai renaști o dată, spre apus, / Când sângerează crucea lui Christos” (p. 45). Oamenii pentru el sunt pustii, unii metamorfozând energiile poetice în antipoetice. Ne prezintă nemurirea nopții în doi, când „Luna așează pe trupul din umbre / palma ei pală, ca umbră să-mi fii” (NAIADĂ). într-un dans sacru, în care se simte răstignit și totodată aprins.

Ne copleșește cu uimitoarea inocență a copilului care a fost și pe care îl poartă lăuntric: „Nu știam de efemerul noi / Și credeam că toți cei care pleacă / Se întorc în stoluri, înc-o dată, / La copiii singuri înapoi” … „Dar nu-nțeleg de ce, / tot fugărindu-mi visele prin lan, / Uitam adesea, tată, să te am, / Ca mâine să-ntreb lanul: Unde e?!” (NAIV)… sau în REVENIRE LA O NOAPTE CU CERBI: „să sorb cu sete / Din roua adunată-n căușul palmei tale”.

Foarte rar mi se întâmplă să citesc niște versuri și să simt nevoia de a nu mai spune ceva… doar să tac… pentru că ele și-au găsit liniștea în liniștea mea, într-o uniune a sufletelor, pe care doar Dumnezeu o înțelege și ne-o dăruiește.

Reverberații NATALE vin din orașul în care a învățat poetul „să moară”, un oraș pierdut în mister, în care „cât ține noaptea nimeni nu știe”.

Lumea o vede precum un bâlci de comercianți, „în jocul de-a piața, / la târgul de oameni, / la târgul cu viața” (NĂSCUȚI ÎN TÂRG). Pentru el, „Din munți coboară ultimele vise” (p. 68), își simte vibrația sufletului, constată că „Ne căutăm, când dinspre noi pe noi / Când fiecare capăt de poveste” … „Transfigurați în oameni de zăpadă” (p. 75). Ninge „ca-ntr-un suflet gol!” și „Noi murim ca-ntr-un Dumnezeu” (p. 76), care  se lasă purtat „pe valea de săniuș a marelui nimic”, scriind „o poezie pierdută, / un suflet / înlănțuit de o săniuță” (NIMIC). Un hibernal existențial ne învăluie cu cât pătrundem mai adânc în volum, NINGÂND ÎN MINE,  în versul lui ce urlă „și-n sălbăticie”. O iarnă atât de stranie, în care visează „zăpezi și-o tainică iubire…” (NINSORI), o iarnă în care-i îngheață firea, în care se vede „renăscut într-un trist acord de vioară”. La el ninge pustiu, cu aripi de înger, cu frig și ninge „în noi, ca-n niște frângeri” (p. 107), o iarnă în care „mai înghețăm într-un gând / al unui derdeluș / din copilărie, / în gândul vreunei  voci / care ne încălzea” (p. 120).

Multe din poezii sunt scrise în Portugalia, unde merge până la capăt de gând, unde „Să cauți doar golul, din spațiul gol / Și calea de-a ști să nu știi”, unde caută nesingurătate: „Dar suntem decât noi, / un eu și ceva din ce ești, / fragmente din ce suntem, / un noi – construit strâmb / un noi improvizat cu grabă”  (NIȘTE NOI).

Noaptea o consideră ca pe o soră, NOAPTE CU PLOAIE, NOAPTE DE GRAȚIE, nopți în care „poeții mor subtil” sau e necuprinsă noaptea „Ca la sfârșitul Lumii de Apoi  / Ca la sfârșitul Lumii cu bunici”, în care pe zăpadă sunt „pași de Dumnezei”, în care un vis singuratic, rătăcește într-o noapte prelungă, polară. Oamenii sunt pătrunși de noapte, cuminți, pun „cruci în cimitire” pentru părinți, o noapte care doare, în care un emigrant trăiește cu rugăciunea celor care „Mai cred în reîntoarcerea acasă” (p. 101) sau se ascunde în NOPȚI DE CEARĂ, precum în „sânul parental al unui neam”, în care se regăsește „în cei ce-au fost”, iar nopțile sunt trase peste ochii lumii sau când pariază pe sine.

O lume proprie, în care „ninsorile se-nchină, / În așteptarea calmă a nopții ce-o să vină” (O LUME A MEA). Poezii pe care le-aș citi iarna, la gura sobei, în singurătatea mea de zăpadă, numai că eu le-am citit în august, dar și acum au gustul fulgilor de zăpadă care se topesc pe obrajii de copil. Dar „Poezia-i simfonie, / Simfonia e un vers” (p. 102) și pică bine în orice anotimp al sufletului. Ne redă o lume contorsionată, cu „ideologii sucite” (p. 109), în care „Suntem niște adulți jucând șotron / Și-ncepe să ne fie dor / De-aceea iubire veche, de-a fi om” (NOSTALGII PRAGMATICE). Pentru el cuvântul bate intens, cardiac, prin „timpul trecut din poveste-n poveste” (p. 110).

O frumoasă poezie sparge zidurile nevăzutului, în care poetul se adresează Mântuitorului: „Iisuse Hristoase, poet răstignit, / Tată al celor care încă mai cred, / Devreme-ai plecat și târziu ai venit / Purtând cruci pe brațe și-n piept, văzându-l pe acesta om al ideii de Om pe Pământ, / Artist ponegrit de oameni și zei… / Simt crucea ta peste umerii mei” (NU AM UITAT).

Nostalgic, poetul ne spune că „Am mai rămas puțini aceia”… OAMENI DE SACRIFICIU  „bătrâni de libertate, de-acei părinți bătrâni… / Mai suntem dintre-aceia care, / mai simt sub tălpi podeaua de pământ, / mirosul cald de fân, de ploaie și de vânt”!  și din când în când mai răzbate un zvon de speranță: Mai sunt și OAMENI SIMPLI,  pentru „care aici ni-e satul, aici ni-e țara, / Aici ni-e iarna și ni-e vara / Aici ne e pământul sfânt / Și strămoșii din pământ!” sau „Noi suntem în hora noastră / De opinci și stea albastră”.  UNEORI și zările obosesc, la fel ca și norii și pământul, „poemele-n risipă nu mai au loc în nici o carte”, iar tăcerea cu ochi negri  e urmărită de amintirea unui vechi sărut.

În poezia OPERE COMPLETE, reprezentativă prin chiar titlul volumului, poetul ni se prezintă: „Eu sunt ce-ați fost, / eu sunteți voi, / eu sunteți noi, / eu sunt finalul unui cost, o viață care a trăit-o din când-în-când”.  O viață cu două repere:  „Semănat și seceriș”, între care „Ne orânduim ființa / când spre vale, când pieptiș” (p. 139), în care „Tragem brazde pe pământ / peste riduri și genunchi / semănăm strămoși și unchi / peste limba de pământ”,  iar … „când suntem doar cuvânt - /  fi-vom  doar copilărie”  (ORIȘICUM AR FI).

Și o superbă poezie adresată femeii: „Femeie, eu nu ți-am cântat niciodată frumusețea, / nu am știut să te privesc ca pe o formă / sau ca pe ceva – din altceva, / nu te-am încadrat în nici o dogmă, / în nici un reper pe care să-l pot explica, / dar, când vedeam în lume vreun bine, / știam că îngerii se nasc / întrupându-se-n tine” (OPINIE). Minunată poezie, cu trimitere la frumusețile primare, atât de mult ignorate astăzi la scară globală.

 Pași, unul sau mai mulți, unul bătut în cuie, alteori scârțâit, de câine sau de umbre, căutându-se sau PAȘI SINGURI.

Emoționantă PĂRERE CU FINAL NEAȘTEPTAT: „Cineva credea / despre altcineva că, / într-o zi, va ajunge  un mare / poet / dar el nu a / reușit să fie decât / un om cu / suflet mare / pe care / l-au sfârșit prădătorii”. Impresionantă prezentare a sufletului de poet, dar ce mă surprinde plăcut, este că citesc versurile și în liniștea mea lăuntrică, îl aud pe LUCIAN DUMBRAVĂ cum îl recită…

Un alt grupaj de poezii e dedicat părinților, pe care îi vede „speriați și hăituiți de vremi” … „în ochii lor vezi veacurile toate” … „Îi doare simplitatea pân′ la os”, … „sunt simpli ca natura, ca pământul”… pe care ar trebui să îi urmăm „ca pe un dor” (PĂRINȚI).

Peisaje marine, păsări călătoare, maluri, rădăcini și pescăruși, gânduri visătoare și aripi de cer, „Mereu cu aripi întinse, / mereu cu orizonturi în piept” (PĂSĂRI). El, poetul, este un pescar plecat sub fiecare răsărit, „Sunt eu cel care a pus năvoade / de-a lungul mării, înspre cer! / Sunt cel ce a vâslit / prin timpuri pline de mister!” (PESCARUL).

Remarc o frumoasă imagine poetică „poemul acesta târziu / pierdut printre linii de fronturi”, „În șoapte așteaptă pădurea, / Oamenii care rămas-au cuvânt” (PEISAGIU). O realitate, venim prin cuvânt și în cele din urmă devenim cuvinte…

Mi-a atras atenția poezia PETIȚIE, prin care un pensionar cere un amendament: „Cartela comunistă pentru pâine”, o cerere pe care n-o pot înțelege decât cei care au trăit acele vremuri…, în timp ce azi, cum spune poetul „de libertate mi-e multă teamă… și rușine”.

Un alt simbol, PIAȚA, fie Teixeira, unde oamenii găsesc „rațiunea pură de a fi” sau de duminică,  în care se vinde  „Ce mai avem în minus, pe acas′”,  loc în care se adună bătrânii, „ca niște îngeri vechi, fără stăpâni”.

Un alt grupaj de poezii e dedicat celor care au fost nevoiți să plece din țară. Pentru ei „Drumul lung e în osândă, / Purtăm țările în raniți”. PLECAȚII sunt mereu la răscruci de gânduri și de timpuri, abandonând ultima gară, cu bilet numai pentru dus. PLECĂRI DE SUFLET, „Și-ți dai, din viață, viață în aval, și  ,,unde oamenii singuri  nu mor ci apun” (p. 196).

Uneori plouă cu aripi, alteori e PLOAIE DE TOT, „în viața asta, fără leac” … „până a devenit potop” … „A rămas doar apă peste tot / Și ființe – oameni de zăpadă”. Dar ploile „Se prăval peste poeții / Ce-și dau viața prin poeme” (PLOAIE ÎN VERSURI). O ploaie împământenită, „de umbră și umbrele / cu simpli trecători / negânditori, / ploaie fără constatări, / fără substanța / zilei de ieri” (p. 200).

În volum, singurătatea nu are ceas, iar POETUL visează „Să fii și apă, și părere, și cuvânt… / Să fii mereu acela care / zace răstignit peste Pământ”, asigurându-ne „Că-n fiecare vis zace un înger / în fiecare vers un suflet greu / în orișice tristețe de poet  e-un Dumnezeu” și el „nu-și găsește nici pace și nici loc”. Aduce un PRINOS PENTRU POEȚI: ,Să dăm poeților câte ceva, / cât sunt în viață, / cât mai trebăluiesc / la versurile lor, rupând din sufletele lor…” Așa este, un adevăr trist, pe care l-am remarcat și eu…

Poetul ne oferă și 9 distihuri, din esențe tari, din care aleg doar unul: „Am iubit-o ca pe-un înger, / știindu-mă – ateu convins” (POEZIE V).

Calea spre Dumnezeu o abordează în felurite moduri. Fie PREA SUS: „M-am înălțat împreună cu vântul / înspre Dumnezeul binelui suprem, /  fără să mă tem / și aproape că i-am atins picioarele / și o bucată din haina Lui lungă”  sau când Dumnezeu s-a mutat în biserici, „ - Iartă-ne, Doamne, / și du-ne Acasă…” (p. 129). Generozitatea poetului mare în PRODIG, neînțeleasă și  neprețuită, îl obligă să-și retragă partea sa din tot, dreptul la rodul merilor lui, la cuvintele și gândurile sale și „cu o cazma de purpură, / i-am îngropat în mine”.

PUNCTE DE SUSPENSIE, „Nici un ecou, / nici un răspuns / Singurătății de sine / Ne-am cedat / În ascuns”, când poetul invocă iarna, un anotimp al așteptărilor ascunse, în care „Zăpezile în piept se sfarmă”, „Albul sinelui din noi / Ne-a lăsat spre amândoi…” sau „Se apropie iarna, și nicio poezie” ... „Am venit, / venetic, / într-un sat dobrogean…”, dar RĂMÂNE ESENȚA: „Am copilărit prin lume” ... „M-am cunoscut pe mine însumi”… „Din tot ce-a fost, ce a rămas /  e eul meu de mic copil”.

Face RECURS „în amintirea unui mâine care a fost” sau la „iarna care-a fost”, pentru recuperarea viselor albite sau un RECURS POETIC, pentru „Prutul cu punte între oameni”. Regăsire, Reîntoarcere în Dumnezeu,  Reîntoarcere Acasă sau  „la mine însumi / ca la o casă / părintească – ruină” (p. 267), pentru o reîntregire a sufletului.  

Când totul devine relativ și „Relativitatea-i semnul / Vieții noastre peste moarte”, reminiscențe ale copilăriei revin, renașteri, rescrieri sau resemnări. Un REST superb: „Dacă aș fi Dumnezeu, / ai crede / în mine / dar nu m-ai iubi; / dacă aș fi un / înger, /  m-ai iubi fără să / crezi; / un om de rând, / m-ai respecta, / fără să iubești, / fără să crezi. / Eu, ca o amintire, / un poem / desuet, / ce-aș putea / să-ți cer, / ca poet?”... și un REST DE POEM … „Doar rânduri, / umili fulgi de zăpadă… / rupți din / patima unei ierni / plină de gânduri… / Doar gânduri, / unele imanente, / altele fugare, / puține pregătite / să fie răstignite, / prin ideația / visurilor sparte, / de iarna care / le-a născut / și de reci file / de carte…” și conchide: „Poetul nu-mi aparține / și nu vă aparține … El aparține omenirii / și-i vorbește lui Dumnezeu / despre oameni” (p. 282).

O viață CU ROLURI DE SCENĂ, în care ROATA destinului e de esență pământeană, prin care devenim noi înșine, în care înalță RUGĂ, spre Părintele Stăpân: RUGĂ ÎNSPRE TATĂL TUTUROR, pentru „hrana împăcării cu sinele”  sau la un pahar de vin: „prefă-ne-n lanuri de porumb” (p. 299).

SĂ FII „și noapte și zi / și viață și moarte / și filă de suflet / și filă de carte… / Să poți fi cer, dar și pământ, SĂ POȚI, SĂ ȘTII „iubi” … sau „de-ar fi vreodat‵ să mă nasc, / aș vrea să fiu un vers, o poezie” (p. 309). Atât de surprinzător și de frumos!

SCRIERI și SCRISORI, „Câte cineva mai scrie”… către Dumnezeu, către acasă. Constatări, semne, iertări, sensuri și sentimente. Reflecții prin care poetul se vede un pescăruș „pierdut pe val de vânt” … „Să ne promitem, deci, că vom fi triști / Și că, din când în când, ne vom iubi” (SENTIMENTE BĂTRÂNE). Sentimentele de iarnă dau buzna: „Cum mai zvâcnesc copacii de Crăciun! / Cum le adâncește vântul singurătatea!”, când „Cad ultimele zăpezi ale veacului, / cad ultimii fulgi” la SFÂRȘIT DE IANUARIE, când singurătățile devin bătrâne și prind aripi, iar uneori sunt chiar cumsecade.

Calcule din doi în doi, fără valori esențiale, destine și vieți, în SOLIDARI ÎN ABSURD, „suntem mai singuri astăzi și poate vom putea / Să fim, de mâine-ncolo, cuvântul dintr-un vers” SPOVEDANIE și STARE DE ÎNDUMNEZEIRE: „Când ajung copacii goi - / nu mai credem nici în noi. / Dumnezeu, poeții pe Pământ - / același motiv de pierzanie, / același mormânt. / Dați-ne pământuri frumoase / să ne face case”.

Stări existențiale, contemporane, în care pe Pământ e mai mult sânge decât ploaie, „starea de om” a devenit  starea de „Om de zăpadă”,  de „boală” sau de „ruină”. O chemare către străbuni: „Veniți spre noi, / ne ducem înspre voi /  sau mergem împreună?” Uneori STRĂIN, își poartă pașii fără noimă, în SUBSTITUIRE sau „Aș fi vrut să scriu o poveste / dar m-am limitat / la un vers; / de la fugare trăiri, / nici o veste” (p. 365).

Poetul trăiește prezentul: SUNT AICI!, SUNT OMUL SIMPLU, veșnic sau vinovat „că rămânem singuri… / că-mbătrânind am mai pierdut ceva” (p. 372). Suntem aici, „într-o casă de țărani”, supraviețuitori ai unor vremuri „în țara-n care mai trăim – eroi!”

Vrea să dea o șansă iubirii, ȘI DACĂ…  „dacă brațele vor căuta popasul unei îmbrățișări / și dacă, sărutându-mă, / vei simți pe buze gust de sânge, / înseamnă că sufletele ni s-au atins”.  TĂCERI „Acum ți-e bine”… „doar Dumnezeu, poate, / scăpat de-ndoieli, / și-nfrângeri, / Se bucură, neadormit, / de-o vorbă / cu îngeri”.

      Un anotimp al maturității, o Toamnă care știe, „un  eu și o ea / când credeam / când știam / că fi-ne-va / iarnă” (p. 400), în care visele, de oameni se răsfrâng…, o TOAMNĂ STRĂINĂ, în care e pustiu, cu suflete „cu viața în proteze”. TRANSFORMĂRI: „Vine o zi când cauți prin viață / Motivul de viață… când pribegind departe. / Te-ai regăsit ”. Trenuri, Trepte, Tresăriri, reamintirea trecutului prin Ardeal, „murim în poveste / Simțindu-ne iară-n Ardeal…”

 Un frumos și tulburător împreună: TU ȘI EU „Mireasa mea de-o clipă… / Eu - visul tău de-o noapte… / nu-i nimeni ca să știe că am învins destinul, / că am trăit o clipă și-am devenit… zăpadă” sau în ULTIMA IARNĂ, „Încă  o dată, strângerea de mână… /  încă-un jurământ pentru vecie! / Iarna asta, ultimul colind, / ne va ține loc de veșnicie”.

O stare de întuneric, în care omenirea „a prins ultimul tren de noapte” sau „În oameni s-a înnoptat devreme…” (p. 420).

Umbre, suntem umbre, UN ADIO DE IARNĂ, în care poetul se întreabă: „Copilăria mea, de ce să mă iubești, / Când chiar și eu, de-aseară, sunt doar un fulg  de nea?!” În sufletul poetului e viscol și „încă mai ninge” (p. 428), o barcarolă fredonează impresii despre lume, „Tu și eu, dacă s-ar poate, / tu și eu, dacă ar fi / să ne adunăm în ființă, / să redevenim copii” (UN ADIO NESIGUR).

Și o veste minunată de Crăciun: „S-a născut Christos poetul, / Mamă, s-a născut Christos”, … „S-a născut Christos poetul, / Eu îți spun „Adio mamă!”/ Așteptăm să ne adune / Peste veacuri, sfânta iarnă” (UN FEL DE „ADIO”).

Și totul capătă un sens: „Nu anulați acordurile / Luminii / Mai e de parcurs drum lung / din singurătate, / în singurătate, spre singurătatea deplină” (p. 446).

Poetul ne prezintă un UNIVERS ÎN NEVROZE, un absurd debusolant, unde „Ninge peste toate ca-ntr-un basm, / Au prins formă oameni de zăpadă, / Dumnezeu  din cerurile Lui / A-nceput să știe, să-nțeleagă…”

Există și o vară, cea mai lungă, cu urme și clepsidre pe nisip, în care „întoarcerea în tine însuți / e partea ta de nesingurătate”. Frumos și adevărat, adaug eu!

În acest VEAC CONTEMPORAN și redundant, sumbru, robotizat și gol, poetul e VÂNZĂTORUL DE ILUZII, peste vreme îmbătrânit, care vinde din noaptea lui „o porție de vis”. VERS ALB sau VERS NESCRIS, ne anunță poetul că „în curând ca fi noapte”. Versul poate fi ordinar, în care „Plouă ca într-o copilărie abandonată” … „Plouă, plouă și nici nu știu de ce, eu / însemn, prin cuvânt / acest potop în sufletul lor / în sufletul meu” sau VERS SIMPLIST, în care „spre voi mă-nchin, semeni ai mei”. VEȘNICII, fantome bătrâne, în  care viața de zbate între naivitate și perfuzie, se joacă pe scenă, „cu suflete de actori desculți” (p. 482).

Dar în decembrie, Dumnezeu tainic coboară și „Caută, din tot ce este, partea Lui din fiecare” (p. 485). Vieți de tranzit, vieți spectrale care infiltrează trecutul în propria noastră umbră. O VINĂ  îl urmărește, că a crezut „în marea liniște deplină”, vina „de a fi ce nu-i permis”, în noaptea ca un vis „Din vremea-n care oameni, treceam pe Pământ”.

Vise căzute în realitate, visul celor singuri și poeți, în care „Visasem că sunt iarbă / din iarba întâiului rod”. Filtrează lumina prin „ochii de frunză” (p. 493), dar ca orice vis „ține o secundă”. VIS DE NOAPTE, VIS DE PAȘTE,  din copilărie sau în stare de trezie și un VIS-POEM „prin timp înspre timpul ce este / Și-n care-ai crezut ca-ntr-o sacră poveste” sau „Un vis de mal, de peste pragul Lumii, / Al unui țărm căzut în reverie”.

Viziuni astrale: „Sfârșit de gând… / Sfârșit de vis… /  Sfârșit de drum… / Iernile mele – surorile mele! – cu voi colinda-voi / de acum”… dar „Va fi iarnă, / va fi o iarnă în care / albul zăpezii va atârna greu…” (p .513).

     Poetul descrie „o Stare de a fi / cu noi înșine pustii, / o stare de noi / fără amândoi”  (ZICERE FĂRĂ POETICĂ) și „O planetă supra-populată / orașe supra – aglomerate, / grupuri de interese – singurătăți în doi” (ABSTRACT) și asta pe „Pământul prea mic / Oameni prea puțini / aripile mele / larg deschise”.

Volumul se încheie cu un grupaj de micropoeme, un creuzet de stări lăuntrice, cu reflecții până dincolo de lumi. Miniaturi poetice, cu NEUITĂRI, cu un singur Dumnezeu, în acest SECOL al Luminii,  în care viețile se târăsc în beznă, iar încrederea și speranța vor deveni un mare dor „pentru tot ce va mai fi” (p. 541), „Un joc de-a viața”, pentru copii și adulți, printre religiile lumii, „în jocul de umbră și lumină” (p. 543). UN CERC, în care poetul îl căuta pe Dumnezeu și: „El mă căuta / pe mine. / Când ne-am dat seama / de gândul reciproc / era târziu… / Obosiserăm amândoi”. Curiozități, contradicții, dincolo de aparențe, contrarii, sincronicități și un REPER PENTRU POEZIA VIITORULUI viitorului: „Rămân Om”.

Un frumos periplu spiritual, care m-a purtat în sferele înalte ale acestui suflet de poet. Mă consider norocoasă că l-am descoperit!

Un volum presărat cu construcții estetice, profunde și emoționante: „oameni de paie, oameni de-o stație, oameni spirală” (p. 14), „În iarna de sfârșit stau leagăne de mame” (p. 17), „noaptea pădurii” (p. 19), „văile crucii” (p. 21), „visul răstignit în vise” (p. 33), „tăcerea născută din vioară” (p. 58), „Se aud vaietele vechilor ninsori” (p. 76), „nori de viață” (p. 106), „Cu pereții numai riduri” (p. 115), „ochii negri ai tăcerii” (p. 128), „voința de fier a ucigașilor de nopți” (p. 143), „aripi pereche… asemenea gândurilor” (p. 197), „Acolo unde cerbii sorbeau din lumină” (p. 281), „pe ochi ne-atârnă țurțuri albăstrii” (p. 417).

Prezentarea poemelor este făcută alfabetică, în volumul II începând cu litera M până la Z, (în volumul I, de la A la M), la fel și grupajul de micropoeme, de la A  la Z.

Pe coperta patru ne este prezentat un poem reprezentativ, MANIFEST ÎMPOTRIVA ERUDIȚILOR: „Poeții scriu cu sârg poeme,  / Poeții lasă dâra clară / Încredințând viitorimii / Realități pe din-afară” …  „Suntem noi, suntem tradiții! / Ne păstrăm identități! / Ce ne tot poetizați, / Să ne luați din libertăți?!...” care amintește de condiția poetului de azi, care scrie din ceea ce Dumnezeu a așezat în sufletul lui, care se zbate existențial în singurătatea lui, neînțeleasă și adâncă. Dar misiunea îi este clară, își urmează cu demnitate crezul poetic, așa cum face și LUCIAN DUMBRAVĂ, pentru care avem toată admirația și prețuirea noastră.

Ne alăturăm și noi acestui manifest poetic, făcut cu demnitatea românului, care își respectă părinții, strămoșii și țara, pentru care poetul este un model de verticalitate umană, de credință și dăruire. Prin poezia sa acesta adaugă o picătură de frumusețe și mister acestei lumi, grație celui care a văzut, ceea ce Dumnezeu l-a lăsat la să vadă.

Stări de spirit, în care te lași pătruns de realitatea dură și bizară a acestei lumi incerte și plină de umbre, în care te scalzi în emoția celui care scrie, revigorându-ți speranța și sufletul, cu frumusețea poeziei, prin care te încarci cu energia vie a cuvântului, căruia poetul i-a dat forța de a transcende lumile sale.

O căutare de sine, o zbatere a sufletului, puternic ancorată în rădăcini, care aspiră la libertate. Un periplu în care căutările se întorc în cele din urmă în noi, într-o mărturisire cu lumea, cu cerul și pământul, într-o casă primitoare și tăcută, care nu e alta decât Poezia. O poezie realistă, revigorantă și puternică prin stil și cuvânt, un volum cu un puternic spirit românesc, scris sub semnul iubirii de neam, cu sufletul, într-un stil propriu, creând un univers plin de trăiri, care îndeamnă pentru salvarea și regăsirea sufletului, în care Dumnezeu rămâne reperul de necontestat al românului.

Cartea poate fi considerată un arbore dacic, plin cu clipe  de înălțare spirituală, prin care poetul LUCIAN DUMBRAVĂ, ca un bun cultivator,  aruncă seminţele în pământul bun şi rodnic, din care va răsări grâul, hrănit cu dragoste, smerenie și credinţă și care-l va răsplăti cu roadele sale.

Deși scrierea poetului se încadrează într-o altă bandă de frecvență a sufletului față de mine, în sensul că eu scriu o poezie solară, pe când dumnealui una presărată cu destul de multă tristețe și realism, am constatat că noi scriitorii, știm să ne deschidem larg aripile, astfel încât umanul să devină măsură și armonie și să rezonăm împreună în Lumină.

O întâlnire stelară pentru mine, o binecuvântare, o bucurie de dat mai departe în aceste vremuri tulburi şi confuze, motiv pentru care vă recomand cu bucurie și încredere acest volum.

Mulțumindu-i poetului LUCIAN DUMBRAVĂ pentru acest dar de suflet, îl asigurăm că îi vom urmări cu interes și prețuire următoarele apariții editoriale! Dumnezeu să binecuvânteze Poezia și Românii de pretutindeni!

AURELIA RÎNJEA

MARA POPESCU-VASILCA PAULA, ÎMPLINIRE TÂRZIE

Autoarea ne invită într-o poveste încântătoare, atrăgătoare, care ne ademenește cu episoadele pasionale din viața unei femei de excepție.

În Capitolul I, intitulat și „Primii pași în viață”, autoarea ne-o prezintă pe protagonista noastră, pe Paula, bună prietenă cu Catia, care își imaginau la începutul romanului cum o să fie când se vor căsători şi vor fi mirese. Paula abia împlinise optsprezece ani, când l-a cunoscut pe viitorul ei soț Claudiu, un tânăr inginer stagiar constructor, într-un magazin din care dorea să cumpere un aparat de radio, chiar de ziua ei, După căsătoria civilă, locuiesc într-un apartament mobilat de părinții ei și au o fetiță. O evoluție rapidă a acțiunii și plină de surprize.

După 2 ani de la despărțirea de Claudiu, îl cunoaște pe Dinu. Încearcă cu acesta o relație, în care se căutau și unul și altul: „Era sărutul pe care ei îl căutau prin univers, acolo unde astrele hotărăsc destine, unesc şi despart, dau şi iau vieţi şi moarte, bucurii şi amărăciune, fericire şi deznădejde între vis şi realitate, oferite celor care erau dispuşi să asculte, să înveţe şi să aibă curajul să joace rolul vieţii aşa cum a fost predestinat”.

Pentru ea, Dinu, un vaporean, era doar un jucător cu sentimentele femeilor disperate, care, din cauza singurătăţii, acceptau să fie curtate fără să mai pună întrebări. El „Era un vânzător de iubiri”. În aceste împrejurări, Paula scrie prima poezie… „Vânzătorul de iubiri”. Pentru ea, „oamenii i se păreau balauri cu multe capete”, Dar fiecare își urmează destinul pe drumul vieţii, cu tristeţi şi bucurii. Paula rămâne văduvă și încercă să termine relația cu Dinu, care nu mai mergea. Voia să-l lase liber să-și întemeieze o familie. Era mai mare, iar diferența de vârstă își spunea cuvântul.

Scrie din nou,  TE CAUT: „Te caut azi prin gândurile mele şi te găsesc acolo unde tu / Nu te-ai mişcat crezând că vin din stele să-ţi dau iubire cât vrei tu./  Întinde mâna, sunt aici, cu tine, ajunge doar să-mi spui că mă iubeşti” (Cap. II, Vizita părinților Paulei).

În Capitolul 3,  Sigură, speranțe pierdute, Ștefan, de fapt un alt capitol al vieții ei, apare Ștefan, divorțat, tot vaporean. Se simțea și el singur. Viața nu l-a iertat, nu l-a ocolit nici pe el, cu toate problemele care sunt inerente și care fac parte din pachetul vieții. S-au iubit doi ani, după care Ștefan se căsătorește cu alta.

Paula a înţeles că „fericirea nu e pe termen lung…nu vezi că treci semaforul pe roşu? Aşteaptă, când semaforul va fi de culoare verde, fă primul pas pe trecerea de pietoni, dar cu mult curaj şi încredere în tine. Când vei fi de cealaltă parte a străzii, imaginează-ţi că un nou capitol al vieţii tale începe acolo, atunci, şi că ai lăsat în urmă amărăciunea, pune tot pe plan pozitiv!” îi spunea o voce lăuntrică. Vocea lăuntrică era de fapt intuiția ei, cea care o ajuta să-i fie pavăză și lumină.

În Capitolul 4, Încurcături și deziluzii, eroina noastră deja simte cum  „aceste experienţe par că dau putere, înţelepciune şi curaj pentru a înfrunta aceste mici necazuri ale vieţii, aproape inevitabile”... „după un eşec în viaţă nu au pierdut un război, ci doar o luptă”.

Dinu revine. Au hotărât să nu mai fie împreună, dar destinul nu îi lăsa în pace, „le lua puterea de a face ce vor, trebuiau să se supună doar voinţei care venea de peste tot, din gând, din inimă, din suflet, din cer, de unde astrele jucau cu ei pe masa disperării umane. Îi rostogoleau ca pe nişte zaruri şi apoi iar îi lăsa să-şi revină, și iar o luau de la capăt, continuu, să vadă cât rezistă”. Dezamăgită, nu mai crede în căsătorie și  considera că: „Cine citeşte un act de căsătorie şi acceptă îşi merită soarta”  Subscriu și eu acestei gândiri!!!

În Capitolul V, Părinții, Paula ne vorbește despre părinții ei, despre căsătoria lor: „Miracolele nu au nicicând o explicaţie, dar apar în viaţa celor care au încredere şi cred în ele, şi ei sunt beneficiarii darului universului, acolo, în locul cel mai pur şi uitat de oameni. Acolo ei au dat viaţă fiinţei umane şi s-au iubit, extaziaţi de câte bucurii poate să ofere corpul uman şi mintea”.

Cuvintele Tatălui ei o urmărea: „şcoala vieţii ne formează, depinde numai de noi ce fel de şcolari suntem şi cât de bine învăţăm. Se pare că suntem tot timpul corijenţi, dar, mai ales picăm multe examene, neştiind niciodată care e subiectul”.

Povestea mamei Paulei este impresionantă, singură cu doi copii de crescut, tristă şi nefericită, tatăl recăsătorindu-se cu secretara însărcinată, astfel că aceasta se căsătorește la starea civilă cu dl. Matei.

Dar destinele au grijă să se intersecteze din nou, astfel că Paula îl cunoaște în Italia pe Giovanni și mai apoi pe Massino (Capitolul VI Giovanni).

Reflecții profunde ale autoarei găsim aici: „Cel mai trist e când o femeie acceptă o relaţie cu un străin, crezând că viaţa ei se va schimba radical. Cred că sunt şi femei norocoase”… „Dar Paula crezu că nu a avut noroc nici de data asta. Destinul iar o chinuia şi o trimitea la luptă cu necunoscutul”. La italieni, comunicarea este ca un motor al vieţii sociale, conversaţia este importantă, vorbesc cu mâinile, cu ochii, cu faţa, când vorbesc, nu le lipseşte zâmbetul şi întotdeauna menţin contactul vizual.  Era așa cum odată, visa cu  ochii deschiși, când și-a dorit să se mărite cu un cetățean străin. 

EA și Giovani: „Erau ca două păsări rănite, care sperau să se vindece şi să zboare împreună, undeva, acolo sus, să uite sau măcar să le treacă de suferinţă şi să se întoarcă vindecaţi pentru a putea să o ia de la capăt”.

Urmează o spectaculoasă revedere pentru mine, a Podgoriilor Italiei, Fontana di Trevi, Palatul Poli, Piaţa Bazilicata, Sfântul Petru, un spectacol de arhitectură şi simetrie, Colina Palatina, Povestea lui Romulus și Remus,  Capela Sixtină, La Pieta, a lui Michelangelo, cu natura divină mai mult decât cea umană.  Acolo a simțit că „a înţeles că dragostea vine de la Dumnezeu”…  „Să batem şi ni se va deschide poarta sufletului şi a minţii”… „Lumina care se stinge când credem că ea ar trebui să rezolve problemele noastre, fără ca noi să ne obosim să o întreţinem cu credinţă si smerenie, forţă şi nădejde”. Ea și Massimo au înţeles că „viaţa e prea scurtă pentru a o risipi”.

Și o frumoasă și miraculoasă amintire ne este redată: „Când eram mică de tot abia născută, mama mi-a pus în leagăn busuioc, asta ca să miros frumos, şi m-a uns cu miere ca să fiu dulce” (Cap. VII).

Ea și Massimo, erau doi necunoscuţi, care doreau „să vadă că, de fapt, au ceva în comun, libertatea şi voinţa de a iubi necondiţionat, atunci când soarta i-a pus faţă-n faţă şi le-a dat prilejul să fie singuri, de parcă totul ar fi fost organizat”… „Privirile curate ale celor ce se iubesc sunt cum e cerul de dimineaţă au învăţat măreţia momentului, pentru că sunt singurii stăpâni ai Universului. Frământările, dorinţele, visele, lacrimile, căutările sunt toate într-un cuvânt, dragoste. Înseamnă că suntem”… „Vechile iubiri sunt ca nişte cărţi citite, pe care le lăsăm în bibliotecă. Le redeschidem doar dacă viaţa nu ne mai oferă alte ocazii” (Cap VII Massimo).

Ce frumos se caută unul pe celălalt în propriile gânduri! – în capitolul VIII, Paula și Massimo, unde ne este prezentată și povestea impresionantă a lui Massimo, originar din Tanzania, care a fost adoptat și își regăsește mama după 40 de ani.

Și înțelepte și potrivite triumfă cuvintele lui Paulo Coelho: „Trebuie să căutăm iubirea acolo unde suntem, chiar dacă asta ne-ar costa ceasuri, zile, săptămâni de decepţii şi tristeţi. Căci, în momentul în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întâmpinarea noastră şi ne salvează.”  Și precum Sfârșitul unui vis, în Capitolul IX, după trei ani, Paula pleacă în Canada cu Giovanni. Acolo au luat-o de la capăt. Ea a făcut cursuri de limbă engleză şi o şcoală de tele-marketing. Imediat găsește de lucru într-o mare companie americano-canadiană. El este bolnav, ea rămâne văduvă, pentru ca în Capitolul 10, intitulat și Jocul destinului, Paula conchide: „suntem doar pentru a urma calea destinelor pe care nimeni nu le poate Schimba”.

Paula merge în America în vizită la nașa ei și acolo îl cunoaște pe Thomas. Și el scria poezii. Ea locuia în Canada, el în America. Ea îi  scrie o frumoasă poezie, intitulată „ȚIE: S-aştepţi, să vrei şi să mai ai curajul să mai speri /  Că, într-o zi, destinu-ţi va asculta dorinţa,… / Când mâna mea te-atinge, să ştii că e minune. / Aştept o mângâiere, ca să rămâi cu mine.” Muzică de pian (oferită de Thomas ei) și poezie! Ce poate fi mai frumos!!!

Și ca o Împlinire târzie, în Capitolul 11, cu același titlu, într-o lume digitalizată, iată că cererea în căsătorie o primește pe Skype! Voiajul de nuntă urmează să aibă loc la Londra și la Paris. Deveniseră amici buni, atât de suflet, cât și de minte, adeverind aforismul „dragostea adevărată e bazată pe prietenie adevărată” . Lupta lor a considerat-o o datorie a lor, dar victoria sau înfrângerea sunt în mâna Celui de Sus!

Ca o împlinire a destinului, Atotputernicul îi pune în față bărbatul pe care l-a visat întotdeauna și împlinirea pasiunii ei de a scrie romane de dragoste.

Frumoasă recunoștință și final de roman: „DOAMNE, CĂ MI L-AI DAT PE THOMAS! MULȚUMESC, DOAMNE, CĂ MI-AI DAT TALENTUL DE A SCRIE!”

Da, scrisul este o binecuvântare, o terapie, un panaceu în fața singurătății! Un mod elevat de ați reda gândurile și trăirile.

O carte exemplar construită, cu capitole bine definite, care te fac să urmărești acțiunea, fără să te rătăcești și astfel poți și tu să trăiești, să gândești,  alături de personajele romanului.

Autoarea ne vorbește despre lumea interioară a personajelor sale și ne invită să privim lumea prin ochii lor. Personajele sunt generoase, luptă până la capăt, noi putând fi unul dintre ele, în diferite etape ale vieții, fapt ce întregește contextul artistic al cărții. Autoarea folosește instrumente cognitive, imaginative şi reproductive, în spaţiile largi ale senzitivităţii, analiza percepţiilor făcându-se concomitent cu derularea acțiunii.

Palierele comuniunii între personaje, cu Dumnezeu sau cu sinele propriu, se face natural, în felurite alchimii gândite de autoare.

Aceasta ne prezintă umanul într-o viziune modernă şi face din roman un spectacol inedit, un dans al dragostei, al speranţei, al necuprinsului și toate acestea oferă dimensiunea imaginarului său artistic. A imagina şi a concepe, echivalează cu încercarea de a integra propria gândire în gândirea celorlalţi, cu diferenţele dintre personalităţile personajelor care sunt uneori uriaşe, fapt ce duce la apariţia unor noi stări, care solicită întreaga fiinţă, cititorul, lucru benefic în această lume a contrastelor.

Ceea ce e cu adevărat remarcabil în scrierile sale, este împletirea armonioasă a realului cu imaginarul, dimensiunea spirituală făcându-și loc în lumea materială a realității înconjurătoare.

Se poate constata de asemenea că autoarea este o mare iubitoare de cultură, oferindu-ne de fiecare dată adevărate revelații, incursiuni în paradisul artelor.

Identități ale aceluiași personaj sau poate a autoarei însăși, pus în situații diferite, te pune pe gânduri și te face tu însuți să pășești în mijlocul acțiunii și să te recunoști în universul  acestui roman, în care esența vieții este iubirea și bunătatea, iar iubirea schimbă până și anotimpurile vieții.

Apariția cărții este un eveniment literar de cea mai înaltă factură, care trebuie luat în seamă și considerat ca atare, pentru cei care gustă literatura de calitate și îndeosebi pentru cei care intrinsec doresc modelarea sufletului uman.

Într-o empatie cu autoarea, cartea mi-a întărit în convingerea că viața, îți dă șansa să te descoperi să fii tu însuți într-o sublimă pace cu tine cu lumea și cu cerul.  Mulțumim autoarei MARA POPESCU-VASILCA, pentru incursiunea în universul atât de tainic al lumii lăuntrice a personajelor sale și o așteptăm și în viitor cu noi subiecte la fel de captivante!

 

AURELIA RÎNJEA

O CARTE DE COLECȚIE - CARTEA NUNŢII DE AUR de VASILE BELE

Azi o să vă prezint CARTEA NUNȚII DE AUR, semnată de VASILE BELE, apărută la Ed. Armonii Culturale, Adjud 2016. O carte dedicată părinților lui, Aurel și Ana, cu prilejul aniversării celor 50 de ani de căsătorie, din respect pentru aceștia. Și eu am trăit sub semnul iubirii necondiționate a părinților și bunicilor, cu emoția pe cea mai înaltă treaptă ce mi-a fost acceptată s-o accesez, așa că am citit această carte, pătrunsă de un puternic fior de respect și iubire față de aceștia.

Cuvântul de început al autorului, „Părinților mei – un simplu, dar mare, cuvânt de Mulțumire”, alături de frumoasa prefață „O viață de om – o clipă pe obrazul nemuririi”, semnată de Gheorghe A. Stoica, ne călăuzesc spre marele eveniment, la care prin acest volum, participăm și noi.

Iată ce frumos, a aducere aminte, ne vorbește Gheorghe A. Stoica: „Omul nu este lăsat pe pământ să fie singur” decreta către începuturile ființei umane, însuși Creatorul, iar „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” – frumos ne învăța biserica strămoșească, pe parcursul măreț și sacru al slujbei de cununie, una din cele șapte sfinte taine instaurate de însuși Mântuitorul nostru și lăsate nouă veșnică moștenire: Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Euharistia, Hirotonia, Cununia și Maslul (p. 3).

În tradiția și filozofia de viață a românilor, Cununia de aur, are semnificația ei aparte, o reuniune de familie, un prilej de recunoștință față de Dumnezeu.

Cartea e atent concepută pe mai multe capitole, cuprinzând organizarea, obiceiurile și tradițiile de nuntă, mesaje de felicitare și urări de bine, toate conturând frumoasa familie românească, care trăiește și își crește copiii demn, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Descoperim pe rând frumusețea și autenticitatea multor momente ale evenimentului. Totul începe cu Stărostitul – orația de nuntă, care îmi sugerează o rostire în care nu ai cum să nu te oprești din mers sau din ce ai de făcut, pentru a afla vestea cea mare, încununată cu un salut creștinesc: „Aflăm pe Dumnezeu cu dumneavoastră! – la care răspunsul este – Dumnezeu vă-aduce-n pace!”, continuând: „Cu emoție, dar și cu mare bucurie, / vă spunem tuturor: / – Bine ați venit la această veselie! / Bine ați venit alături de noi / alături de mire și de mireasă / Într-o zi atât de frumoasă… Îi o nuntă mai măreață, / Îi o nuntă mai frumoasă / Că tata-i mire și mama mireasă”, (p. 27).

În versuri, emoționante continuă prezentarea vieții lor, copiii și nepoții, mulțumind lui Dumnezeu că „prin ajutorul său / Am ajuns azi la serbare / Am ajuns la nuntă mare / ne-om distra, ne-om veseli / O zi, două, poate tri”… „la anul și la mulți ani, / Sănătate și mulți bani! Pentru mire și mireasă / Sănătate să aveți / Zile lungi să petreceți / Împreună, bucuroși, / Și iarăși zic – sănătoși”! (p. 45).

Gânduri emoționante din partea celor cinci copii și din partea nepoților și strănepoților. 50 de ani de căsnicie, în care o familie frumoasă și-a crescut copiii cu iubire și demnitate, atrăgând stima și respectul satului, a celor din jur și a celor care i-au cunoscut, cum ar fi: Ghiță Blidar, interpret de muzică populară din Țara Codrului, Silvia Tămășan, interpret de muzică populară și prieten de familie, sau Marița Gligor – poet popular care dedică sărbătoriților un frumos poem.

Jocul găinii, presărat cu strigături, aruncatul grâului, urările de noroc cu bucurie, ne sunt prezentate în mai multe variante, într-o bogăție folclorică rar întâlnită. O minunată colecție cu orații de nuntă cuprinzând momentele importante: discuția cu părinții despre iubirea lor, târguitul miresei, la mireasă, la nănași, dezgătatul miresei, cu variantele lor populare, specifice zonei.

Urmează Urări de La mulți ani, fericire și bucurii tuturor, semnate de VASILE BELE, mirii să aibă parte doar de fericire, iertare, înțelegere, dragoste, respect, noroc, bine, împliniri și bucurii, toate sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Călăuză să le fie Soarele, care la nunta lor a coborât în mijlocul horei românești, care mă duce cu gândul la satul cosmic, cu soarele lui, locul în care românul este fericit.

Încheie frumos: „până când ne vom întâlni din nou, Dumnezeu să vă aibă în paza Lui, să trimită darul și harul, dar și binecuvântarea asupra dumneavoastră”, (p.133).

Poetul VASILE BELE, vestit staroste, a bucurat inimile românilor cu dorul de casă și la Madrid, la o nuntă tradițională, prezentând autenticitatea și magia nunților maramureșene.

Mereu mă bucur că Dumnezeu a binecuvântat acest popor cu oameni precum VASILE BELE, care să ducă și să transmită mai departe aceste tradiții românești, bijuterii de aur din inimile românilor, într-o regăsire cosmică și pământeană, într-o pace lăuntrică, pe care cartea o oferă din plin sufletelor noastre.

Vreau să mă alătur și eu nuntașilor și să urez părinților poetului VIAȚĂ LUNGĂ, SĂNĂTATE și BUCURII, sub Binecuvântarea lui Dumnezeu, mulțumindu-le cu recunoștință că au crescut așa copiii frumoși, mândri și demni, care să ne reprezinte și să vă reprezinte cu cinste! Vă iubesc, Părinți ai lui VASILE BELE, ca de altfel pe toți părinții și bunicii noștri, pe care îi consider niște Sfinți!

Mulțumesc autorului pentru această sărbătoare, pentru acest spectacol unic de poezie, viață și armonie! Fie ca mesajul volumului să ajungă la cât mai mulți cititori, să ne mai încântați cu viitoarele apariții editoriale și Dumnezeu să ne ajute să ne mai întâlnim sănătoși și să ne bucurăm de prietenia noastră literară!

de prof. Aurelia RÎNJEA