Ionuț Țene tratează istoria vlahilor, într-o carte-document pentru istoria României

Urmăresc de ceva vreme, cu atenție și plăcere, activitatea scriitorului, istoricului și editorului Ionuț Țene, un condei distinct în peisajul transilvănean actual. Cea mai recentă carte a Domniei sale se numește „Valahi gorali, Vlași Valassko. Interpretări istoriografice”, Editura „Casa cărții de Știință” Cluj Napoca, o carte-document care tratează istoria vlahilor (valahilor) din zona Carpaților, mai ales din Polonia, Slovacia și Cehia, cunoscuți sub numele de gorali. Tema centrală desprinsă este că multe comunități montane din Carpații nordici ar avea origini românești (vlaho-române). Potrivit punctului de vedere adoptat de dr. Ionuț Țene, comunitățile românești au ajuns pe aceste teritorii datorită transhumanței, majoritatea fiind ciobani și mișcându-se cu turmele de oi pe aceste teritorii vaste. Autorul analizează cu dovezi și lux de amănunte migrațiile acestora prin Munții Carpați, legăturile cu românii medievali. Un subiect important dezbătut este „Ius Valachium” adică acel sistem juridic medieval aplicat comunităților de păstori vlahi, utilizat îndeobște în Polonia, Ungaria, Slovacia și Ucraina, care includea printre altele autonomia locală, dreptul de pășunat, organizarea militară și pastorală.

Cartea ”Valahi gorali, Vlași Valassko. Interpretări istoriografice” este structurată sub forma unei suite de studii istoriografice ceea ce face ca cititorul să înţeleagă mai bine diferitele interpretări asupra originii și fenomenului valah. În acest context, volumul propus de dr. Ionuț Țene extinde perspectiva istoriografică la conceptul de „Valahie”, la teritorii românești mari, de la Tesalia, Epir până la Moravia (Cehia).

Cartea lui Ionuț Țene analizează folclorul, literatura, teatrul, filmele care prezintă comunitățile valahe din Polonia, Slovacia ori Cehia. Nu neglijează nici controversele istorice și analizează diferitele teorii care spun că goralii sunt slavi sau altele care spun că sunt vlahi romanizați și chiar teoriile despre originile celtice, respinse de cei mai mulți istorici români. De asemenea aduce în discuție și problema memoriei colective a comunității valahe, ale căror identități românești s-au diluat în timp, în cadrul națiunilor moderne, care își impun limba și obiceiurile lor. Este tot mai greu (aproape imposibil) să-și păstreze elementele lingvistice, culturale și folclorice de demult.

Volumul de față, prin caracterul interdisciplinar, prin utilizarea unei bibliografii extinse, prin reinterpretarea fenomenului valah în context actual european, se va dovedi în timp un instrument util și necesar pentru generația de istorici care va veni înspre descoperirea comunităților valahe din Europa Centrală și de Est. Aș dori să mai adaug faptul că dr. Ionuț Țene nu este la prima „ispravă” de acest gen, Domnia sa a mai scris și alte cărți de istorie și eseistică, gândindu-mă doar la Avram Iancu și Revoluția de la 1848 din Transilvania, la Vasile Gafencu, la o altă carte de referință „Pe urmele valahilor uitați. Despre etnogeneza românilor” în care tratează originea și formarea poporului român.

Cu o prefață scrisă de profesorul Cornel Jurju, volumul de față, de peste 300 de pagini, ne oferă informații mai puțin știute despre o comunitate valahă harnică, care chiar dacă s-a stabilit pe meleaguri străine, trăiește și gândește românește. Poate că autorul a dorit, abordând acest subiect, să tragă un semnal de alarmă celor îndriduiți pentru  a veni în sprijinul lor, așa cum fac alte popoare din vecinătate.

Am să închei cu spusele ilustrului istoric: „Cititorul care va deschide această carte va descoperi informație bogată și de puțini știută. Mai cu seamă, va simți aroma unei fascinante istorii românești, a cărui soroc nu s-a împlinit, dar care a găsit modalitatea, inclusiv prin demersul admirabil realizat de Ionuț Țene, de a-și trimite ecourile până la noi, în acest asurzitor și deconcertant început de mileniu trei.” Felicitări, dr. Ionuț Țene!

                                                                Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

Ioan Șiman, o viață dedicată epigramei!

La una dintre ședințele Cenaclului Scriitorilor Maramureș condus cu măiestrie de doamna Florica Bud, cel mai important epigramist maramureșean al tuturor timpurilor, prof. Ioan Șiman mi-a oferit volumul „În apele noastre – Reflexii ad-hoc 2020-2021” rugându-mă să-mi spun părerea despre el. O fac acum, în acest mod, scriind despre el.

Volumul apărut cu trei ani în urmă la Editura Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare „În apele noastre” cuprinde creații ale maestrului Ioan Șiman scrise cu ocazii dintre cele mai diverse, majoritatea fiind trimise la festivalurile de umor din țară, dar și la revista „Epigrama” a Uniunii Epigramiștilor din România, unde este un răsfățat.

În prefața cărții, epigramistul  Mircea Pop Buzești, scrie printre altele: „Adept, prin excelență al prozodiei, autorul ne dă lecții multe și bune, așa cum zicea și la ședințele din cadrul Clubului Spinul, unde colegii fiind beneficiari. Deși uneori părea plictisitor, cei care vroiau să învețe și să-și șlefuiască propriile creații, aveau ce învăța de la el, să-i mulțumească mai apoi. Chiar și eu, fire rebelă cum sunt, am ajuns să-i mulțumesc pentru lecțiile de prozodie și să văd că epigramele proprii aveau un plus privind tehnica scrierii. (...) Deci, stimate cititor, vei găsi, spre hrană spirituală: rondel, sonet și gazel, cel puțin câte un exemplar reușit”.

Conform DEX, epigrama este: „Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații, etc. și se termină printr-o poantă ironică”.

Și cu ce credeți că începe Ioan Șiman? Cu epigrama „În parlament”: „Deputatul, caz concret,/ Provizoriu șef cuminte,/ Cu știința pe-un bilet,/ Prinde post de...președinte!”. Continuând cu aceeași temă, vă supun alte epigrame foarte reușite, numai că cei vizați, fie că vorbim de Președinție sau Parlamentul României, au obrazul gros și-și văd de ale lor, îmbogățindu-se și sărăcind România. Noi măcar să ne „astâmpăram” în acest mod, al lecturii unor epigrame în care sunt „încondeați” aleșii noștri, cei care în campanie electorală promit „marea cu sarea”, îți pupă mâinile iar în următorii ani se aseamănă cu ciorile care se ușurează pe statui.  Începem periplul epigramist semnat Ioan Șiman. „Un senator corup”: „Are minți, ca omul mare,/ Și-i imun, fapt de priință;/ Dar în declarații n-are/ Un proces de...conștiință!”; „Politica, după vremuri”: „Om politic, îți convine,/ Rostu-i clar în treaba ta:/ Cu prostimea te pui bine,/ Sigur, s-o poți...manevra!”; „Noua pătură politică”: „S-au emancipat, îs democrați,/ Fac partide de antrenament;/ Însă n-au ajuns maturizați/ Nici în...Parlament!”; „Cinstei politice”: „Încrucișate strategii -/ Gândiri și ideologii:/ Pe față mândra conjuctură,/ Pe dos...invidie și ură.”; „În Casa Poporului”: „Unii nu vor țări străine -/ Cei aleși de națiune:/Demnitarii se simt bine/ În...Regală Pensiune!”; „Spirit critic”: „Parlamentul, pus pe bune,/ Poate optimist să fie:/ C-o automulțumire/ Simplă de...ipocrizie!”; „Opoziție curentă”: „Cinstitul nu-i interesant/ Și nu-i import de omenie;/ Măsura unui opozant/ Sclipește prin...obrăznicie.”, „Rotirea corupților”: „Cu alegeri, ca oricare,/ Face-se o permutare/ Între marii ghiftuiți/ Și-amărâții...acoliți!”; „Minuni electorale”: „A făcut, a dres pe cale,/ Făce-a, drege-a, zice tare,/ Sigur că îl credem c-are/ Forțe supranaturale...”; „Jaful puterilor”: „Bine-i de corupți, zic zău!/ Lefuri mari la barosani./ Treaba țării?...Tot mar rău.../ Chiar și-n fabrica de bani!”; „Pentru țară normală”: „E normal, se schimbă teze,/ Se-ntorc cei de țară rupți;/ Poate o să emigreze/ Patrioții...cei corupți!”; „Partide-mască”: „Că pe garduri, permutate,/ Democratic, vezi cum lupți/ Trei majuscule-s pictate:/ Camuflează...mari corupți!”; „Iar alegeri”: „Alegerile de-s tabu,/ Speranța-n ele-i ficțiune,/ Vrem toamna să se lase cu/ O brumă de...înțelepciune!”; „Inscripție pe un fotoliu”: „Hoțul, cu a lui duhoare,/ Vrea din excelență moț:/ de-i ministru, ține tare,/ Jilțul să-i miroasă-a hoț!”; „Opoziția neaoșă”: „Ce să faci în opoziție?/ Spurci - ții la tradiție!/ dacă vrei, poți să te lauzi,/ Pe netrebnici să-i aplauzi!”; „La jurământul demnitarului”: „Se jură, cu mișcări semețe,/ Pe Biblie (ca bun creștin!),/ Pe Constituție, s-o-nvețe,/ Ar folosi timp mai puțin!”; „În sumbru viitor”: „Cu globalizați stăpâni/ Națiunea să dispară./ Fi-va țara făr români/ Și românii fără țară!”; „În contra țării”: „O guvernare populistă/ În datorii s-a poticnit/ Și parcă văd o țară tristă,/ De-a fi tezaurul poprit!”; „Liantul aleșilor”: „În aleși să ne încredem,/ După muncă se succed:/ Cred că ne-au făcut să credem/ Că alegătorii-i cred!(?)”; „În treburile țării”: „Demnitarii ca neghina/ Strică pâinea în exces,/ Curios că mută vina/ Pe acei ce i-au ales.”; „Pentru aleși”: „La odihnă, tratament,/ Prin Covasna e frumos:/ Pentru demnitar potent/ Cu chimirul...sănătos.”.

Desigur că volumul „În apele noastre”, oare de ce nu s-a numit „În apele mele” și tot eu răspund, fiindcă toți tragem la aceeași barcă, toți suntem mințiți și pedepsiți pentru greșelile politicienilor români, are o sumedenie de epigrame în care nonagenarul Ioan Șiman râde și plânge de defectele ori obiceiurile rele ale unor semeni de-ai noștri, precum: prostia, aroganța, ignoranța, precurvia, corupția, nepotismul, minciuna, furtul, parvenitismul, snobismul, manipularea, ateismul, pălăvrăgeala, misticismului, etc

Revin și întreb încă o dată, ce este epigrama? Un răspuns mai interesant ca a lui Ugo Foscolo nici că se putea da: „Viața este o epigramă al cărei ac înțepător este moartea.”

Și totuși este bine să închei într-un ton optimist, motiv pentru care mă voi folosi de fabula Domniei sale numită „Pixul și hârtia de scris”: „Un pix se-oprește din corvoadă,/ Corect, din treaba lui neroadă,/ Ca să se plângă la hârtie:/ Am muncă grea. Halal să-mi fie!// Hârtia zice: Mă privești/ Și nu vezi cum mă mâzgălești!// Morala: Acel ce-ntruna numai scrie,/ Cititul-ștersul nu-l prea știe.”

Je te tire mon chapeau, maître Ioan Șiman, că tot se poartă... franțuzismele, ca-n trecutul secol XVIII.

                                                      Gelu DRAGOȘ, UZPR

Ștefan Jurcă, un scriitor de cursă lungă

 

Am primit recent, cu dedicație, cea mai „proaspătă” carte a scriitorului Ștefan Jurcă, este vorba de volumul de poezii „Alte poeme uitate”, editura „Grinta” Cluj Napoca, 2024, editor Gabriel Cojocaru.

Volumul debutează cu poezia „Livada”, un pastel filosofic din care aflăm faptul că: „,, Vară, vară  sfântă-i lumina/ Pentru ochiul bătrân/ Fluierul grangurului/ Oriolus-oriolus/Cele rele să se spele/ Prin roua de vară.”

Poet autentic, Ștefan Jurcă observă cu atenție mersul lumii și se inspiră în viața de zi cu zi din lumea necuvântătoarelor: „Am auzit porumbeii/ Iubindu-se noaptea/ Soseau dinspre copilărie/ Către zilele noastre” („Porumbeii din vis”).

Cât lirism, autoironie fină putem întâlni în poezia „Celălalt”: „Acum aflu abia/ Că scriu pentru Celălalt/ L-am văzut în oglinda/ Cea mare din copilărie/ Pentru el voi scrie:/ Rănile toamna/ Se vindecă greu/ La fel ca urmele/ Poemelor”.

Trecerea timpului îl marchează pe poetul Ștefan Jurcă, motiv de-a scrie poezia „Guașă”, un alt pastel nostalgic, original: „Frunzele de nuc/ Lovite de brumă/ Cât de limpede bat clopotele/ Semn că-i duminică/ În ceașca albastră/ Cafeaua amară e rece/ Să scriu despre frunze/ Despre vârsta de bronz/ Cum ni se dăruie/ Plecată e vara și toamna”.

Autorul pare resemnat în poezia „Noaptea de-acasă” cu condiția umană, doar visul fiind cel care-i produce licăriri în ochi și speranță în suflet: „În singurătate mai înghit o pastilă/ După o zi o simt inutilă/ Durere în gât și stare de frig/ Un zgomot egal de motor/(...)Încă o noapte acasă-a trecut/ Dintr-o celulă a timpului spartă/ Febra de-aseară n-a mai crescut/ Pe cer stelele desenează o hartă.”

Fiecare poem al lui Ștefan Jurcă vibrează la creația și puterea lui Dumnezeu iar eu-ul liric devine un arc peste două lumi: „Sortite-ți sunt de toate și miere și venin/ dar împăcat cu lumea niciunuia dator/ sub mantia de nouri să vezi cerul senin/ când de lumină lină te mai te-apucă dor.”

Amintirile îl inundă și-l fac melancolic iar trăirile interioare cresc și-i produc regrete: „Cineva cântărește lumina/ Soarele sosește lucind/ Scârțâie ușa de la grădină/ L-am visat pe tata/ Să aprind lumânări/ Tinerețe și drumuri/ Nici iarba/ Nu mai e cum a fost.” („În revistele vechi”).

„Ars poetica” mi se pare poezia „Duminică” deoarece îl caracterizează cel mai bine pe poetul Ștefan Jurcă, omul cel de toate zilele și ședințele de cenaclu: spiritual, hâtru, ironic, aparent fericit și fără griji, dar profund în gândire și în tot ceea ce face: „...Așa trece sezonul căpșunilor/ Ca poezia postmodernă/ Dacă-i proaspătă e bună/ Dacă-i veche-i pleoștită/ Bună de țuică/ Să fii dependent de poezie/ Ca drogatul de prafuri/ A-i hai, ai-hai către rai/ De lume habar să n-ai.”

Poeziile „Pastel I” și „Pastel II” ne propun imagini edenice, desprinse din copilăria fiecăruia dintre noi, ne stimulează memoria afectivă și ne transpune într-o lume încremenită, în contrast cu cea trepidantă de azi: „Nimic nu se-ntâmplă/ Ziua ce vine-i la fel/ Cu ziua de ieri”. 

Metafora este la ea acasă în poezia „Acteon”, unde, Ștefan Jurcă asemeni zeiței Artemis își arogă puteri supranaturale: „Ci Acteon în trupul de cerb/ prin grea vineție s-a dus/ doar haita gonacilor latră în verb/ așteptând un stăpân presupus.”

S-a vorbit despre poezia lui Ștefan Jurcă că este „colțuroasă, jucăușă, cu mult ludic și ironie” dar citind și recitind poezia ”Oglinda” ne dăm seama că este o poezie în care autorul știe să-și prețuiască adevărata sa valoare, matură, de un lirism sfâșietor: „S-a dus bruma de tinerețe deodată/ Cu liniștea din casa noastră/ Deasupre stejarilor canadieni/ S-a dus totul într-o vagă uitare/ Venele se-ngroașă peste pulpe/ Genunchii-s moi tociți ca piatra fântânii(...)/ Toate s-au dus numai florile/ De tei stau la uscat pe ziare/ Doar oglinda ca proasta-și arată/ Tuturor goliciunea.”

Într-un interviu acordat unui ziar maramureșean, Ștefan Jurcă a afirmat: „Oamenii cheie care m-au încurajat și inspirat au fost pictorii din Baia Mare  Mihai Olos, Ilie Cămărășan, Iosif Hamza”, motiv pentru care întâlnim și multe imagini picturale, demne de „Școala băimăreană” în poemele sale: „La marginea pădurii veghează/ Tufișuri de mure necoapte/ Doi stejari seculari fac umbră pășunii/ Și azi la fel ca în copilărie/ Plină de iarbă aspră și pipirig/ Doar bivolii nu mai sunt/ Silvicultorul s-a pierdut/ În desișul de pini cu haita de câini/ Parcă el ar fi Acteon din poveste”(„Pădurea de pini”).

Pentru Ștefan Jurcă ferigile sunt „plantele singurătății”, mierlele - prietenele statuilor poeților, copilăria este„...cu genunchii juliți/ Cu picioarele goale/ Plină cu bobi de rouă ca/ Niște mărgăritare în miezul/ De vară e sabia îngerului/ După tufa de corn/ Floarea sfântă a copilăriei”.

Dorințele poetului se întorc și-ntorc la cărți și copilărie, la lumea miracolului și a magiei, fiindcă Ștefan Jurcă știe că dacă-ți păstrezi copilăria vie, nu vei îmbătrâni niciodată: „Cum adoarme firul/ de iarbă/ ca un copil/ mi-aș dori/ să fiu și să dorm/ pe file din cărți/ unde cucul să cânte:/ ești, ești.../ aievea/ nu doar în povești.”( „Să fiu”).

Odată cu înaintarea în vârstă, poetul suferă de nopți de nesomn: „De atunci insomnia/ Noapte de noapte/ Mă înfășoară/ Ca o mantauă/ Cernită” și știe că: „Copacii nu pot crește până la cer/ Mai rămâne loc pentru păsări/ Să-și hotărască în voie zburarea/ Și loc pentru vânt mai rămâne,/ Loc pentru nori” („Descreșterea zero”).

Poetul și criticul Gheorghe Pârja afirma, laudativ, despre Ștefan Jurcă într-un număr din revista „Nord Literar” următoarele: „Fiecare poem are o vibrație specială, dovedind că puterea lirismului stă în împletirea dintre ființă și creație. Transfigurează în poezie, cu talent, spiritul locului. Cred că nu contrastul din lume, ci naturalețea devine peisajul liric care îl individualizează pe poet. Așa, un autor are teritoriul lui și este stăpân pe uneltele sale. Și Ștefan Jurcă este. Are o observație acută asupra unui real, transformat în vibrație lirică, un prestigiu dezlegător de enigme poetice. Nimic nu este întâmplător în poemele lui, deoarece eul liric întruchipează o lume care nu se uită. Pentru Ștefan Jurcă, poezia este un instrument de măsurare a timpului, dar și ondulațiile din oglinzile sufletului. Am priceput din lectura volumului că autorul tinde spre încifrarea lumii disponibile, lăsând ca din surdină să se audă vocea convingătoare a textului. Că prestația lirică divulgă acel depozit captiv de sentimente, în care viața îmbracă forma unui prezent continuu revărsat în visare. Amintirile pulsează într-un evantai poetic neliniștit, de se aude foșnirea trăirilor intense.”

Așa este întru-totul. Poezia lui Ștefan Jurcă este metitativă, te introduce într-o lume de basm ca apoi să-ți reamintească brusc că ești muritor, că ești vulnerabil, că ești asemeni frunzelor toamna sau florilor la primul îngheț! Poezia „Mărul bătrân” te duce cu gândul la „Mărul de lângă drum” a lui Beniuc, pe care Ștefan Jurcă l-a cunoscut, numai că la poetul băimărean acesta s-a uscat: „Mărul bătrân s-a uscat/ E înlocuit de cuiburi de vâsc/ Rodea fructe mici/ Sunt pe cărări înverzite”.

Volumul „Alte poeme uitate” este deosebit fiindcă poetul Ștefan Jurcă ne duce cu gândul „În alergare” pe „Poteci înverzite” fiind „Însetat de cântec” și iubire: „...ades purtat de vreajă,/ În zbor de heruvim din nor cețos mă strigă/ Vicleana dăruire a nimfelor de strajă - / Iubirea și durerea-nhămate la cvadrigă.”

Nu putea să nu-i acorde marii iubiri, profesia, un poem cutremurător, în care „mașini umblătoare” i-au marcat cariera de economist la o mare societate de transporturi: „Aș fi dorit să ajung inginer/ Doamne, ce cuvânt frumos/ Să construiesc mașini umblătoare/ Care să alerge ca gândul/ Nu doar ca sania mea/ Printre prunii izlazului”.

Poezia „Didi” este scrisă în memoria fiicei, este atâta de simplu concepută încât tragismul ei ajunge la cote maxime: „Eu vorbesc cu tine/ Dar nu mă auzi/ Vreau să te sărut/ Ai fața de gheață/ Îmbrăcată mireasă/ Ești așa de frumoasă/ Dragostea tatei/ E liniște în capelă/ Tu nu mai respiri/ Ai ochii închiși/ Pari adormită/ Nu mai am lacrimi// acum îți scriu/ Mă strâmb să nu plâng/ Să nu urlu/ Sfântă Fecioară de ce/ Toate acestea?”.

Ștefan Jurcă își creează propriul său univers mitologic și reușește să surprindă, într-un mod clasic ori modern, viața cu toate ale ei. Poezia lui este viață, generatoare de emoții, cu diferite încărcături ce lasă fiecărui cititor sarcina, deloc uşoară, de descoperire şi introspecţie, colorând pictural imagini care vor rămâne  mult timp pe retina cititorilor.

La final, vă supun atenției poezia „Veghe”, în care poetul Ștefan Jurcă își pune întrebări existențiale: „Eu sunt oare soldatul/ Îmbătrânit lângă arme/ Așteptând clipa asaltului?/ Eu sunt oare acela/ Ce mângâie fierul/ ca o țeavă de trestie/ Prin care/ Se zbenguie vântul/ și cucul copilăriei?”.

Felicitări poetului (și prozatorului, mult mai cunoscut în această ipostază), Ștefan Jurcă, pentru această bijuterie literară!

 

                                                              Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

Inegalabilul sculptor Ioan Marchiș într-un film de colecție semnat de Horia Muntenus

    De puțin timp la Baia Mare, mai exact în 10 octombrie, a avut loc un eveniment de excepție în municipiul prin care trece „Râul Domnițelor”, motiv pentru care am descins la Teatrul Municipal Baia Mare, alături de fratele meu (coleg de liceu cu protagonistul) și soțiile noastre, să vizionăm, în premieră filmul documentar ”Sculptorul Ioan Marchiș”, de Horia Muntenus, durata: 100 minute, ilustrația muzicală Grupul folcloric „Iza”, producția SINAPSA Film, 2024.

Lume bună s-a strâns cu o oră și jumătate înainte de ora anunțată în foaierul Teatrului municipal, în prezența sculptorului, pictorului, graficianului, artistului Ioan Marchiș și al familiei dumisale. N-am să dau nume ca să nu neîndreptățesc pe cineva, dar totuși un nume merită amintit, poetul național Ion Mureșan venit de la Cluj Napoca.

Am avut privilegiul (și onoarea) să stau în sală lângă regizorul Horia Muntenus. Am stat mai atent ca niciodată, nu neapărat din respect pentru autorul filmului ci, pur și simplu pentru că mi-a captat toată atenția, m-a fascinat filmul gândit și realizat de autorul clujean. Horia Muntenus l-a surprins atât de bine pe maestrul Ioan Marchiș, doctor în filosofie, în toate ipostazele: de sculptor, profesor, director al culturii maramureșene, fondator de tabără, coleg, tată, bunic, adică de OM care n-a făcut umbră pământului, dimpotrivă, a înobilat lemnul și bronzul.

 Timp de o oră și patruzeci de minute, spectatorii au fost ținuți cu sufletul la gură, motiv pentru care distinsa avocat Cornelia Bledea a scris pe pagina ei de facebook : ,,E un film incredibil de bun. O sală arhiplină a stat la vizionare încremenită de ceea ce am văzut.” Foarte bine a surprins doamna Cornelia Bledea starea sălii teatrului de atunci.

Revenind la filmul realizat de Horia Muntenus trebuie să precizez ce au scris organizatorii în programul realizat cu această ocazie: „Filmul prezintă o parte din gândurile despre Artă ale unuia dintre cei mai importanți sculptori români contemporani, în evidențierea viziunii sale, cu rădăcinile în expresiile Neoliticului, readuse în Modernitate. Asimilările realizărilor marelui Brâncuși, pornit din ramura Subcarpaților Getici, i-au oferit sculptorului instrumente pentru o abordare metafizică a ramurii maramureșene a Marii Tradiții. Ioan Marchiș fixează în Centrul esteticii sale un concept sculptural complex: Marea Zeiță Mamă.”

Prin acest film, binemeritat de maestrul Ioan Marchiș, l-am descoperit mai bine și ni l-am apropiat și mai mult sufletelor noastre pe cel care a venit din Țara lui Bogdan Vodă (comuna Bârsana), nu pe jos, ci pe un armăsar biruitor în capitala Maramureșului. Semnele actului creator, marca Ioan Marchiș  se văd în statuile cu oamenii politici realizate în parcul de la Mara (statuia lui Ioan Brătianu şi a lui George Pop de Băseşti, ansamblul monumental ”Avram Iancu şi prefecţii”), în statuia lui Vasile Lucaciu din fața colegiului cu același nume, Pintea Viteazu din fața Jandarmeriei Maramureș, Arcul Solar, care din păcate a avut un destin mai trist și zace într-o cameră de muzeu, dar numele locului merge înainte...

Din acest film am realizat faptul că artiștii au o sensibilitate aparte, unică și atunci când creează părăsesc cumva această dimensiune, atingând Cerul. Creația rămâne actul cel mai spectaculos în mâinile unui artist, de aceea expunerea lui e cu atât mai greu de realizat în cuvinte și imagini.

Despre eveniment a scris atâta de real Marcel Mureșan: „Arta este un fenomen aparte. În primul rând este o formă de manifestare a conștiinței. Dar cel mai mare adevăr al Artei este că nu poți să o minți. Regizorul Horia Muntenus, prin filmul său îi dă posibilitatea Maestrului Ioan Marchiș să ni se devoaleze în toată complexitatea lui. Când un artist ți se destăinuie ai posibilitatea tu ca un neofit, ca un simplu consumator de Artă să îți dai seama de semnificațiile și amploarea unui demers creator, artistic. În film ne este prezentat detaliat acest act inestimabil prin care artistul se destăinuie și participă cu toată ființa lui la închegarea” creației artistice. Așadar filmul a fost un binemeritat succes și realizatorii filmului au semnat astfel o creație minunată. Așteptăm în continuare lucrări noi ale sculptorului Ioan Marchiș și de ce nu un nou film semnat Horia Muntenus.”

La final, nu pot decât să mă aplec în fața celor doi creatori, să fiu recunoscător și admirativ în același timp pentru munca titanică a maestrul Ioan Marchiș și bogata lui operă, pe paliere diverse, în care inspirația divină se găsește la tot pasul  și în fiecare lucrare a sa, pentru cărțile de specialitate realizate (cea mai recentă „Simbolistica vaselor funerare din cultura Suciu de Sus și Lăpuș”, editura „Ethnologica” Baia Mare) și realizatorului acestui prim film documentar despre Domnia sa. Felicitări!

                                                                          Gelu DRAGOȘ, UZPR

                                          ***********

IOAN MARCHIS

DATA NAȘTERII: 12 03 1955

LOCUL NAȘTERII: Comuna Bârsană județul Maramureș

STUDII:Liceul de Muzică și Artă Plastică – Baia Mare 1975

Academia de Arte Plastice “Ion Andreescu” Cluj Napoca, promoția 1981, secția sculptură

Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania

EXPOZIȚII PERSONALE

” Octombrie 1974, Baia Mare, Clubul Tineretului – desen, grafică, tuș, monotipie, creion;

” Ianuarie 1977, Cluj Napoca, Casa Radio – desen, grafică, tuș, monotipie, creion;

” 1980, aprilie, Sighetu Marmației – desen, grafică, tuș, monotipie, creion;

” 1984, septembrie, Baia Mare, Galeriile de Artă UAP – Sculptură: aluminiu, bronz, lemn;

” 1984, octombrie, Sighetu Marmației, Muzeul Maramureșului – Sculptură: aluminiu, lemn;

” 1988, septembrie, Baia Mare, Galeriile de Artă UAP – Sculptură: teracotă, gips, bronz, aluminiu, lemn;

” 1993, martie, Baia Mare, Galeriile de Arta UAP – Sculptură: lemn, teracotă, metal;

” 1993, decembrie, Cluj Napoca, Galeriile Radioteleviziunii – Sculptură: lemn, metal, teracotă;

” 1994, martie, Roma (Italia), Galeria de Artă “Academia di Romania” – Sculptură, pictură, textile (lemn, pânză, teracotă, metal);

” 2000, iulie, Rabat (Maroc) – “Mahomed al V-lea” – Sculptură.

EXPOZIȚII INTERNAȚIONALE

” August 1982 UNGARIA – GYULA;

” Octombie – Noiembrie 1987, JAPONIA – KYOTO; Impact Art Kyoto;

” Ianuarie 1991 UNGARIA – NYIREGYHAZA;

” Martie 1994 – ITALIA – ROMA;

” Iunie 2000 – MAROC – RABAT;

LUCRĂRI MONUMENTALE

” 1984 Baia Mare – SOLAR ARCH (lemn);

” 1994 Săliștea de Sus – MIHAI EMINESCU (bronz);

” 1994 Valea Chioarului – MIHAI VITEAZUL (bronz);

” 1995 Baia Mare – NICOLAE IORGA (bronz);

” 1997 Suciu de Sus – ATANASE MOT DÂMBU (bronz);

” 1997 Baia Mare – PINTEA VITEAZUL (bronz);

” 1997 Baia Mare – I.C. BRĂTIANU (bronze);

” 1998 Baia Mare – GHEORGHE POP DE BĂSEȘTI (bronz);

” 1999 Baia Mare – GEORGE COȘBUC (bronz);

” 1999 București, Palatul Parlamentului – GHEORGHE BRĂTIANU (bronz);

” 2000 Baia Mare – OCTAVIAN GOGĂ (bronz);

” 2000 Baia Mare – MIHAI EMINESCU (bronz);

” 2000 Ploiești – I.G.DUCA (bronz);

” 2000 Mănăstirea Habra, Maramureș – MIHAI VITEAZUL (bronz);

” 1997-2001 Ansamblul monumental AVRAM IANCU (bronz);

” 2001 – Coas, Maramureș – ION POPESCU DE COAS (bronz);

Prezent cu lucrări în Muzeul de Artă Baia Mare, Muzeul Maramuresului din Sighetu Marmației, în colecții particulare din: Romania, Ungaria, germania, Israel, UȘA, Egipt, Austria, Franța, Anglia, Japonia, Maroc.

ALTE ACTIVITĂȚI CULTURALE

” 1994 – Președinte al Fundației culturale “Archeus și director al revistei de cultura “Archeus”;

” 2001 – Director al Direcției județene pentru Cultura, Culte și Patrimoniu Cultural National;

COLABORĂRI CU:

” Eseuri, desene, reproduceri, etc.

1979-1981 – Revistele “Napoca Universitară” și “Echinox”;

1985 – Revista “Artă” nr.9 (copertă);

1985 – 1986 – Revistele “Familia”, “Flacăra”, “România Literară”, “Contemporanul”, “Cronica” Magazines;

1993 – Revista “Familia” (pictures and sculptures);

1994 – La Republica (Italia) – cronica plastică;

1993-1995 – Diverse articole, reproduceri, cronici în “Graiul Maramuresului”, “Clipa”, “Nord Magazin”;

1995-2001 – Cronici plastice, desene, reproduceri – revista “Archeus”;

1995-2001 – Coperta și ilustrații la diverse cărți de poezie, proză, eseuri (Ștefan Marinca, Vasile Lătiș, Mihai Cupcea, Augustin Botiș, Nicoară Mihali etc.).

PREMII:

1973 – Premiul II – “Primăvara clujeană” – Licee de Artă

1981 – Premiul I – Sculptura – Primăvara studențească, Cluj Napoca

1978 – Mențiune – Conferință Națională a Cercurilor și Cenaclurilor Științifice Studențești-București cu eseul “Un mod de a vedea Brâncuși”.

1980 – Premiul I Conferință Națională a Cercurilor și Cenaclurilor Științifice Studențești-Cluj Napoca cu lucrarea “UnO gramatica a percepției vizuale”.

1995 – Locul II la Concursul Național pentru Ansamblul Monumental “Bogdan Vodă” Monumental.

1997 – Diploma de Onoare a Maramuresului Istoric – Societatea Bogdan Vodă, Cluj Napoca.

1995-1999 – Diploma de onoare a școlilor “N. Iorga”, “George Coșbuc”, “Mihai Eminescu” Baia Mare.

HOBBY:tenis, colecționar de artă.

Sursa: Site-ul Primăriei Bârsana, Personalități locale

 

O carte dăruită semenilor de pretutindeni!

                      Am bucuria și onoarea în același timp să vă semnalez apariția în peisajul literar maramureșean a unui volum de poezie de excepție – Gheorghe Pop „Mesager Luminii Logosului Întemeietor”, editura „Maestro Tip” Fersig, cu o prefață semnată de prof. Valentin Lupea. Volumul este dedicat de autor „...copiilor mei: Natalia, preot Tomel cu soția, prof. Dorina, Ioana cu soțul Dan, nepoților mei Alexandru, Andrei, Tomina și tuturor iubitorilor de poezie și de frumos”.

Am fi tentați, după lecturarea volumului, să credem că este „cântecul de lebădă” al poetului Gheorghe Pop, că este cartea „testament” pentru familie și copiii dumnealui iar prin poeziile expuse între cele două coperți, să le explice rostul vieții și modul cum trebuie să se poarte între cele două borne (porți) ale vieții: nașterea și moartea. Nimic mai fals! Prin volumul „Mesager Luminii Logosului Întemeietor” Gheorghe Pop își etalează puterea creatoare, își desăvârșește și definește pregnant demersul liric printr-o poezie religioasă reflexivă, dusă la cote înalte și interpretări meditative dintre cele mai surprinzătoare, dar mereu corecte, fiindcă autorul se bazează de fiecare dată pe ”Cartea Cărților”, Sfânta scriptură, adică pe cuvântul lui Dumnezeu.

La fel ca-n precedentele volume ”Învins de iubire”, „Peregrin spre...Dincolo”, „Neodihna Gândului” Gheorghe Pop meditează la trecerea timpului, pune întrebări și caută răspunsuri la rostul și sensul trecerii omului pe pământ. Se împacă cu sine, cu cei din jur acum la bătrânețe, fiindcă a găsit sensul vieții în Hristos din tinerețe și a îmbrăcat haina preoției (familia i-a fost un reazem) iar unele poezii sunt adevărate „spovedanii” ce măresc valoarea intrinsecă prin sinceritatea absolută și dialogul divin.

Aceste confesiuni ale poetului seinean te fac să citești poeziile cu reverență, în șoaptă, cu respectul cuvenit dat de ideea poetică. Poetul „vorbește” simplu, firesc, cu drag cu cititorii lui: „Semeni ai mei de pretutindeni,/ vă prețuiesc pe toți la fel și vă iubesc/ precum pe mine însumi/ înainte de a ne fi cunoscut,/ iar când mi-a fost dat să vă întâlnesc/ dezorientați și făr-un ideal și rost/ m-am simțit îndatorat să v-amintesc/ de CEL – CE –ESTE (de ochii noștri) Nevăzut/ însă deopotrivă prezent și viu în toate” („Semenilor de pretutindeni”).

Poetul-teolog Gheorghe Pop știe să iubească și să diferențieze iubirea divină de cea carnală și gândul ne duce automat la cele două planuri,cosmic și terestru, cu imagini eminesciene: „draga mea dragă/ din marea depărtare/ vino, vino degrabă/ să te cuprind în brațe/ de cu seară până dimineața/ chipul să-ți privesc/ de drag să mă topesc// draga mea dragă/ de dincolo de zare/ vino, vino fără amânare/ că de al tău dor/ și atâta așteptare/ sufletu-mi arde/ precum în noapte o lumânare/ și mă topesc și mor”. („De dincolo de zare”).

Poetul Gheorghe Pop este preocupat de frumos, își găsește „insula” de liniște și pace, propriul Eden, în și  prin poezie. Eul liric este prezent în multe din poemele sale. Muzicală, concentrată, filosofică, plină de metafore și înțelesuri, poezia lui este și un mod existențial. O altă iubire de-a lui. De altfel aseamănă (compară) iubirea ideală cu o poezie reușită: „așa a fost și va rămâne/ iubirea noastră sfântă/ o simplă amintire/ precum Susana, tu mi-ai spus/ la prima noastră întâlnire/ într-un amurg de primăvară/ la marginea Dumbrăvii din Sibiu.// ...de atunci, nici în vis nu mi-a fost dat/ din întâmplare să te întâlnesc vreodată/ și nici nu știu sigur dacă ețti/ în Cer sau pe acest Pământ/ atâta știu că-n suflet te-am purtat/ Dorința ne-mplinită pe vecie/ Susana mea, copilă venerată,/ frumoasă precum o poezie/ ce n-o voi scrie niciodată.” („Frumoasă precum o poezie”).

Cel care povestește cu Timpul, pe care-l personifică:„Dăruiește-mi, O, Timpule/ Clipa subtilă din tine/ în care să simt, să văd cum mă inundă/ Neapropiata Lumină divină” se prezintă în poezia „Autoportret”: „sunt un smerit preot-poet/ contemplativ, sfios, visător/ și ontic ador tot ce-i/ Bine – Adevăr – Sfânt și Frumos/ Veșniciei i-am răpit o clipă/ în care precum într-o oglindă/ privind, mi-am recunoscut/ sinele propriului meu chip/ pe care îl eludasem de mult/ încât nu mai știam cu adevărat/ de unde vin pe drumul cu sens unic neabătut/ și de Cine anume mi-a fost dat/ să fiu astfel, ceea ce indubitabil sunt/ o Scânteie miraculos aprinsă/ de un Dor ființial nemărginit/ izvorând din misterul etern/ al inefabilului Absolut”. Și deși pare că se cunoaște bine, Gheorghe Pop încearcă să se regăsească, să-și găsească liniștea și echilibrul: „adeseori întru al vieții tumult/ mă caut să mă regăsesc/ pe mine Însumi/ cel de din lăuntru-mi necunoscut/ întrucât nu știu în ce măsură-mi percep/ chemarea și rostul ce-l am/ în acest Multivers fabulos/ strigătul dintru Adâncu-mi ființial/ străbate până dincolo de/ nemărginirile Tărâmului existențial/ de unde aștept cu înfrigurare un răspuns clar/ care să-mi adeverească convingerea/ de-a nu fi făcut umbră pământului în zadar.” („Strigătul din adâncul ființial”).

Am citit undeva că femeia a fost zămislită din coastă, nu din picior ca să nu fie călcată, nu din cap ca să nu fie superioară, ci dintr-o parte ca să fie egală; de sub mână ca să fie protejată și de lângă inimă ca să fie iubită. Această percepție biblică o întâlnim și la Gheorghe Pop: „...te venerez, Femeie-Mamă, Născătoarea Vieții/ icoană sfântă sublimă/ făclie ce arzi și luminezi/ cu nesfârșită iubire și jertfă de sine/ de-ar fi vreodată să sfârșească/ Cerul și Pământul, nicicând eu nu/ voi înceta cu evlavie și recunoștință/ să îți mulțumesc iubită Mamă, Ție/ ca prin Tine am descins în Lumină/ trimis de CEL – CE – ESTE dincolo de stele/ cu sentimentul și conștiința-mi mereu trează/ că Tu ești un miracol de sorginte divină” („Femeie”).

Așa cum am spus la început, vorbim de o poezie adevărată, aforistică, evocatoare, înălțătoare, pentru care-l felicit din toată inima pe poet. N-am vorbit despre alte teme abordate cum ar fi natura („E toamnă din nou”, „Nostalgia paradisului pierdut”, „Primăvara-i semnul biruinței”), copilăria, dragostea de neam și glie, familia, dumnezeirea fiindcă „Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră”.

Iată ce a afirmat Valentin Lupea despre volumul „Mesager Luminii Logosului Întemeietor”: „În cartea domnului Gheorghe Pop, nimic nu este la voia întâmplării. Apare aici,  atât Omul-etern incurabil și visător care are-n suflet Credința sfântă și care migrează în Cosmos, printre stele, iubind frumosul și frumusețea iubirii, dar și singurătatea acestuia în implacabilul timp, descoperind Nimicul cel Mare, sau frumusețea Poeziei, mai presus și dincolo de orice înțeles, și așa mai departe, paleta percepției și cunoașterii eului poetic și-a experiențelor lui existențiale lărgindu-se asemenea unui vis ce nu se mai sfârșește, atrasă fiind de veșnicul Necunoscut al răsăritului fără de apus, toate acestea și multe altele, într-un timp contemporan cu sine însuși, cu sinele eului poetic”. Felicitări!

 

Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

Poetul Flaviu Claudiu Mihali suspendat între cer și pământ

Se spune că aparențele înșeală! Probabil că este adevărat, n-am verificat și n-am de gând să verific! Flaviu Mihali îmi mărturisește mie și unei persoane dragi nouă, că scrie din timpul liceului și apoi a continuat cu această „îndeletnicire” în timpul studenției, unde a cunoscut oameni de litere remarcabili.  Scrie poezie pentru că este pe sufletul lui. Poetul și editorul Flaviu Mihali, absolvent de-o facultate electrotehnică sau electronică, tangențială cu „inteligența artificială” pe care o desconsideră, ne mărturisea toate acestea pe drumul de întoarcere de la Târgu Lăpuș de la o Tabără literară organizată de doamna Valeria Bilț.  Fascinant  mi s-a părut în tot ceea ce a spus despre poezie! Oprim înainte de Cufoaia să își cumpere caș pentru cei trei copii ai lui. A cumpărat și doamna. Am cumpărat și eu. Revin la Flaviu Claudiu Mihali.  În viață se bazează pe principiul „Nimic fără Dumnezeu”. Am scris toate astea ca un curriculum vitae scurt  pentru cititorii lui.

„Gânduri sfâșiate de timp”, volum de poezie, editura „Casa Cărților” Baia Mare, 2023,  sunt pentru autor: „Gânduri smulse din mine și așezate între paginile acestui volum” și sunt dedicate: „Iubitei mele soții, Antonia, și băieților mei minunați Dragoș, Rareș și Șerban” și reprezintă oglinda sufletului lui.

De altfel, poetul Gavril Ciuban, consătean cu familia autorului și deci și cu el,  afirmă: „Flaviu  Claudiu Mihali are un fond poetic de acasă, cu rădăcini trainice înfipte în zăpezile eterne ale Pietrosului cu ozonul lui purificator. Poemele par a fi nimerite pentru a fi transfigurate artistic pe pânză. Ele, poemele, dau socoteală de existența unei voci lirice mult mai pronunțate, amprenta personală prinde contur, cantabilitatea omniprezentă seduce lectorul și-l îmbie la meditație. Infuzia de lirism face casă bună cu mesajul, zonele obscure ale subiectivismului sunt limpezite cu naturalețe. Vă las pe dumneavoastră să străbateți hățișurile poemelor din prezenta carte și vă asigur că veți găsi o oază de poezie.”

Volumul „Gânduri sfâșiate de timp” este bine structurat, pe tematici, în două secțiuni mari: „Demers sentimental” (poezii despre natură, în special) și „Printre cioburi de Ieri” (despre himerele și  angoasele poetului).

În poezia „Autoportret” aflăm mai multe despre autor, fiind „Ars poetica” din punctul meu de vedere. Poetul deplânge efemeritatea și scurgerea timpului, își dă seama de condiția minusculă în raport cu infinitatea Cerului: „Mă joc cu cuvinte ce smulse din mine mă dor..../ Sunt un nebun rătăcit printre gânduri rebele,/ Pierdut în iubirea rămasă obiect de decor/ Într-o compoziție cu suflet şi multă durere.//(...) Sunt o himeră, un grăunte infim de nisip/ Scurs în clepsidra unui nestatornic destin,/ Cenușa unui suflet incinerat, scrum risipit/ Către patru zări într-o mare cu gust de pelin...”.

Într-o lume cu atâtea defecte, nedreptăți, într-o lume nepăsătoare, Flaviu Claudiu Mihali își găsește alinarea în poezie: „Stimulat de goliciunea îmbietoare a foii de hârtie,/ Netrădat de cuvinte-ncerc să revin dintr-un chin ce nu se mai gată,/ Sperațe ucise odată, demult, renasc iar în mine; o mie/ De silabe, cuvinte se-nșiră din nou cu puritatea de fată” („Cel mai iubit dintre poeți”).

În continuare este nemulțumit de strâmbătatea lumii, de condiția umană, motiv pentru care în poezia „Printre cioburi de ieri” ne vorbește despre faptul că „viața nu poate duce decât nicăieri” din care se desprinde pesimismul și deznădejdea poetului și iarăși revine motivul timpului scurt petrecut pe pământ: „Suspendat undeva între cer și pământ/ Mă caut prin nisipul scurs din clepsidră,/ Strivesc capuri mereu crescânde de hidră!/ Crepuscul hrănit cu fiece taină din gând...(...) Calc în picioare Azi printre cioburi de Ieri,/ Sunt plămadă de lut cu vise prospere!”.

Foarte multe metafore, axiome, ziceri, ce te pun pe gânduri ca cititor, la fel ca-n poezia „Gânduri Sfâșiate de timp” în care poetul Flaviu Claudiu Mihali ne descrie ce-i fericirea: „Ce-i fericirea, dacă nu măsura suferințelor uitate,/ Lăsate la o parte, îngropate pentru o clipă? Ce-i moartea,/ Dacă nu vameșul acela cu ochii întunecați ce-și ia partea/ Din vieți hăituite de nisipul scurs în clepsidre stricate?// Ce-i dragostea dacă nu o licoare ce se prelinge prin vene/ Otrăvindu-ne sângele ce duce fericire spre inimi?”.

Motivul timpului ilustrat în poezia „Suspendat între două secunde” evocă trecerea timpului cosmic în raport cu cel uman. Ciclitatea fenomenelor naturale sugerează o perioadă efemeră pe când viața omului suferă un destin implacabil, acest lucru întristează eul și el devine disperat căci presimte întâlnirea cu sfârșitul, doar poezia putându-l salva de anonimat: „Oprit doar o clipă, rămas suspendat între două secunde,/ Ceasul universului își continuă mișcarea-n infinit/ Uitând de mine aplecat peste-un birou vechi de scris, de unde/ Îmi iau un capăt de creion și-un petec de hârtie-ngălbenit”.

Tema războiului (inclusiv cel de lângă noi), Revoluția din decembrie 1989 îl preocupă pe Flaviu Claudiu Mihali și are câteva poezii în acest sens, dar cel mai mult m-a impresionat mesajul „Doamne, oprește măcelul măcar în ziua nașterii Fiului Tău/ Căci cu sânge cumpără mulți din copiii Tăi libertatea în piață,/ Lasă-l măcar pe unul din ei să scape până la capăt cu viață!” („Lacrimi înghețate în decembrie”).

Poeziile de dragoste sunt închinate, firesc aș spune, dragei soții Antonia, ca-n poezia „Clipa ce vine”: „Așa cum eu mă îndrept mereu cu gândul la tine,/ Valuri zdrobite de țărm se întorc în brațele mării./ Tu ești trecutul îmbălsămat de parfumul uitării,/ Ești prezentul înrobit de timp, ești clipa ce vine!” ori „Peste tot ești tu, cu o prezență atât de vie/ Că parcă simt în nări parfumul ca de trandafiri.// Al părului, al pielii și al trupului tău.../ Mi-e dor să te îmbălsămez cu săruturi prea dulci,/ Să te-amețesc, să te înnebunesc și tu să-mi zici că-s rău,/ Gemând cu fața ascunsă-n pernă printre puf și fulgi,// În camera plutind parfumul fin de iasomie...” („Poem nocturn cu parfum de flori”).

N-am vorbit încă despre poeziile scrise în stil clasic, despre poeziile care descriu anotimpuri (vara în special), secvențe din vacanțele autorului petrecute cu familia, despre aceste poezii care preamăresc natura și te duce cu gândul, pe tine ca cititor, la niște tablouri de Paul Gaugain: „Se-ntrepătrund în ceruri nouri blânzi/ de parcă-s doi îndrăgostiți flămânzi/ de dor.// Și vânt adie-alene în eter/ miros de flori. Parfumu-i efemer/ Că mor” („Sfârșit de vară”); „Alunecând în apus, ziua se cumpănește spre noapte./ Clătinând iluzii, pe șevaletul cerului se întrepătrund/ Nuanțele pastelate de roșu. În tabloul profund/ Timpul îngheață o clipă – îi aud zgribulitele șoapte”(„rătăcit în liniștea serii”); „Complice, marea ne cheamă spumos cu ecouri de val.../ Sirenă, cu corpul tău răpitor, îndemni la păcate!/ Mă topesc în ochii tăi, iubito, ca și apa la mal./ Mi-ești vară, mi-ești soare în noapte, mi-ești fericire în toate!”(„Vară în suflet”).

Citind poemele și recitindu-le mi-am dat seama că Flaviu Claudiu Mihali își exprimă  eul liric fără nici o reținere, își expune  personalitatea integral, își dezvăluie sentimentele sincere față de soția care i-a dăruit trei „feciori”, iar poeziile ne arată un poet tumultos, filosof uneori, cu trăiri extrem de intense, cu bucurii și tristeți, așa cum este și viața noastră. Felicitări!

                                                             Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

 

 

Versurile Nelicăi Hotea, un melanj între cerneala Cerului și cea a Spiritului

Citind poemele volumului „Calendarul freamătului”, editura „Ecou Transilvan” Cluj Napoca, director Nadia Fărcaș, ilustrație copertă de Ștefania Adela Pop, tehnoredactare Andreia E. Breaz, colecția „Poezii” îngrijită de dr. Victor Constantin Măruțoiu, observăm cu ochiul liber că autoarea Nelica Hotea trăiește poezia și se identifică cu ea.

De altfel în „Prefața„ semnată de către „Cititorul” care poate fi autoarea Nelica Hotea sau directorul editurii și prietenă cu autoarea - Nadia Fărcaș  ori pur și simplu un cititor avizat, se afirmă: „Volumul propus de autoare aduce sorii în asfințituri, fiindu-i specific un impresionant și proteic ambitus emoțional, traversând o gamă amplă de sentimente, de la tristețe, melancolie, încremenire a trăirilor, cu alunecări în propriul sine și trepte existențiale abrupte, vacuități și plinuri, la tăceri nutritive, ce se deschid în ferestre și fac loc unei blânde lumini. Totul e viu, pulsează, țipă, cheamă în șoaptă, se deschide într-o continuitate de început. Versurile leagă asfințitul de răsărit, întâlnindu-se tocmai în punctul care le unește. Rămân fascinante identitatea, individualitatea antonimelor sufletești și pendularea lor către ceea ce le este opus, ca părți ale aceluiași întreg”.

Se remarcă faptul că foarte puține poezii beneficiază de un titlu, majoritatea având trecut în locul acestuia - ziua, luna și anul când au fost create. Temele abordate sunt variate: anotimpurile, relația părinți-copii, mama, divinitatea, speranța, locul natal, credința, universul, dragostea, marea, tainele lumii (dilemele), timpul, nimicul, iubirea, etc.

Poeta Nelica Hotea e profundă în gândire, prin versurile ei te invită la introspecție, să îți faci timp să te gândești ce ai făcut cu viața ta, cum poți să devii OM plăcut lui Dumnezeu: :Şi pregătește-mă să fiu OM,/ desăvârșindu-mi firea,/ Tu umple-mă de adevăr,/ te rog, mai fă-mă vie./ Să nu rămân doar un fragment/ uitat de timp și oameni,/ acolo, ca un petec,/ și acela de hârtie”. (30 iulie 2017).

În „Rechizitorul iubirii” aflăm că adevărata dragoste o găsim la părinți, fiindcă iubirea unui părinte este întreagă, indiferent de câte ori este împărțită: „Nicicând și niciunde/ nu veți găsi o dragoste adevărată,/ decât la ființele menite/ să fie mamă, să fie tată”. Despre relația părinți-copii fiindcă dragostea nu se sfârșește niciodată când e vorba de iubirea unui părinte pentru copilul său, scrie în continuare: „Răniți, aterizăm forțat/ pe același aeroport/ de unde am decolat/ și unde mereu/ vom fi așteptați”.

Mama este centrul universului nostru atunci când suntem mici și rămâne pe tot parcursul vieții noastre cea mai importantă. Mama simbolizează dragostea maternă, sacrificiul, înțelepciunea, dăruirea fiindcă au puteri neștiute, nebănuite, miraculoase. Mamele noastre ne dau învățăminte care durează o viață și este singura ființă care te poate iubi înainte să te cunoască. Așa este mama pentru Nelica Hotea, motiv de-ai dărui un poem numai ei: „Binecuvântări cerești/ peste voi, mame,/ purtătoare de viață,/ credință și speranță,/ ce iertați devreme,/ vă culcați târziu,/ iar în somnul vostru/ ne păziți de griji./(...)/cea mai înaltă formă de bunătate,/ lumina serilor noastre,/ felinar în noapte,/ iubire, toleranță și vise protejate”.(08 martie 2017).

Într-o lume adesea tumultoasă, iubirea este farul care ne ghidează către lumina interioară și fericirea adevărată. Iubirea, acest sentiment atât de înălțător, este pentru poeta Nelica Hotea poezia sentimentelor: „CUM?!/ Cum să vă vorbesc despre iubire/ când vestejind, vestejești;/ nimicul îmi este atât de fix,/ nici n-am murit, nici nu trăiesc./ Cum să pretind că o cunosc,/ când sunt chiriașul clipelor rămase,/ străină de sobornicească viață,/ departe de cuvântul întrupat...”. (18 iunie 2017). În fond și la urma urmei, autoarea își pune o întrebare legitimă: „Dacă nu ar exista iubire,/ cu ce mi-aș potoli setea dorurilor?” (07 februarie 2018).

Iubirea o pune în dificultate fiindcă iubirea nu poate fi explicată, ea plutește în aer, se simte, se trăiește, se dăruiește. De la fericire la eșec în dragoste e un pas atâta de mic: „Aș fi vrut să iubesc,/ dar n-am știut pe cine, cum?/ Acel tezaur sufletesc/ nu-i nici privat/ și nici comun./ de aceea azi nu e mirare/ că n-am pășit pe același drum,/ mi-am tăbăcit pasiuni fugare/ cu vise mute, surde, spân.” (Aș fi vrut).

Poeta Nelica Hotea este într-un permanent „freamăt” (poate de acolo provine și alegerea titlului) fior de întrebări și incertitudini, de interogări, de „alternative” cum îi place să le numească poeta din Sighetu Marmației. Este nesigură, ca noi toți: „Aveam alternative,/ să rămân să plâng,/ sau să-mi reiau seninul/ de unde l-am lăsat/ Sincopele existențiale/ mereu îmi dau târcoale,/ îngreunându-mi pașii/ ce caută un sens.” (31 decembrie 2020).

Avocat la bază, nu uită să se implice măcar sufletește, la tot ceea ce se întâmplă în viața politică de după Decembrie 1989. Și constată lucruri rele. Viața românilor de rând nu s-a îmbunătățit în mod major, omul obișnuit este  batjocorit de un stat inert, tinerii români sunt nevoiți să emigreze, așa ajungem la „cetățeni fără patrie”, la o „țară care plânge”, la „faraoni ce disprețuiesc/ omul, țara, rânduiala”, motiv de-al căuta pe Dumnezeu mai des, nu pentru că ar fi ultima soluție, dimpotrivă pentru că este singura viabilă. Un poem-frescă este „Cetățean fără patrie” care ne zugrăvește România de azi: „Azi avem o Românie bolnavă/ noi, românii, suferim/ de insuficiență vitală.../ Suntem străini de tot ce se petrece/ în jurul nostru, totul vestejește,/ și-n această letargie românească/ străinii ne batjocoresc la noi acasă./ În timp ce/ conducătorii noștri/ ne negociază, ca stat,/ ca ființă și credință...”. (09 august 2020).

Continuă, fiind un patriot român de primă clasă, și devine acid când e vorba de țara pe care o iubește ca pe propria mamă: „Într-o țară cîrmuită/ de tirani și propria frică,/ nimeni nu-i muritor,/ fiind vânduți ca și popor./ Ne căciulim, ne căciulim,/ cârpe astfel devenim,/ de își lăstruiesc cu noi/ pantofiorii cei noi.” (ne duc cu gândul la un comisar european cu talpa pantofului găurit ce ne fură pădurile fără regrete!). Câtă subtilitate poetică! (30 iulie 2020).

Maramureșul Istoric e mult mai legat de glie decât ceilalți maramureșeni din cele patru țări ale Maramureșului, asta o spune prof. dr. Ilie Gherheș, prof. dr. Nicolae Iuga, astăzi o spune și poeta-avocat Nelica Hotea: „Tu, Maramureș,/ m-ai legat de doruri și de glie,/ sub luna nopții ai sculptat/ în ființa mea, în ființa lor, / un ram de care atârnă azi/ poveste și simțire”. (21 noiembrie 2017).

Poeta Nelica Hotea dedică câteva poezii colindătorilor și colindelor. Dacă în DEX colindele aveau o funcțiune ritualică, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug fiind, strict, legat de începutul anului agrar, fie de sfârșitul său, de urările Crăciunului de azi, pentru ea are semnificații profunde legate și de Revoluția din 1989.  Dar cel mai impresionant mi se pare faptul că noi, muritorii suntem gratulați cu titlul de „colindători” pe această lume: „ Colindăm viața,/ colindăm, colindăm viața/ cu pretenții de creștin,/ colindăm, colindăm viața,/ sărbătoare la români.(...)/ Colindăm, colindăm viața,/ pe pământ se lasă ceața,/ colindăm, colindăm viața,/ surd, amnezic la divin...”. ( 24 decembrie 2017).

Nu știu dacă este „Ars poetica”, dar printre rânduri și versuri putem să o descoperim pe poeta cu suflet nobil Nelica Hotea, motiv pentru care am să citez mult  din antepenultima poezie a volumului ”Calendarul freamătului” : „Țintuită locului, dincolo de mine/ observ o oglindă în care să mă privesc/ din întunericul în care încerc/ să mă desmeticesc;/ ceva mă tulbură, ceva mă cheamă./ În vecinătatea mea/ și în scrumiera existenței mele/ strivesc țigara din care emană/ același fum, același scrum;/ ceva mă tulbură, ceva mă cheamă.” (12 octombrie 2022).

Recunosc că am neglijat stilul personal de-a scrie, muzicaliatea versurilor, epitetele și metaforele pe metru pătrat utilizate, comparațiile minunate, interferența celor două planuri întâlnite,  terestru-celest, apoi dorințele și putințele, credința că toate zbaterile lumești vor fi răsplătite! Minunată carte de poezie!

Am aflat faptul că la prezentarea cărții ”Calendarul freamătului” universitarul Horia Picu ar fi spus: „De ce se numește cartea Calendarul freamătului aflăm din ultima poezie, care se încheie cu îndemnul la care mă asociez cu entuziasmul și cu siguranța omului care se simte acum mai bine după citirea frumoaselor stihuri bine gândite și adânc trăite ale autoarei, cea care spune îl rog pe Dumnezeu/ să mă păstreze om imperfect de viu. Nelicăi Hotea așa-i stă bine. Să fie imperfect de vie!”.

                                                                     Gelu DRAGOȘ, UZPR