MILIAN OROS - „TEODORA”, Editura , Mircea cel Bătrân, Băile Olănești, 2022

Motto: „Istoria omului și a Universului pare să fie scrisă de o singură mână” -Stanislaf Grof

O carte „de suflet” pentru suflete îndrăgostite de viață și de vibrațiile luminii.

El, pe nume Ciprian-cercetător la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj, Ea-Teodora-proastăt divorțată de un soț care n-o înțelegea sufletește. Aflăm astfel pe parcursul derulării evenimentelor că sufletul este în lumina creației acea particulă esențială care poate apropia două persoane până la a deveni suflete pereche. În această ordine de idei sunt în asentimentul poetei Ana Matei ( Mana Luz) care definea sufletul pereche astfel:

„Tu ești mireasa mea primordială.

Iubirea mea dintâi și cea din urmă,

Te-am căutat prin șiruri de milenii,

Azi te-am găsit și chinul mi se curmă.

Te-am plăsmuit în gândurile mele,

 Din albe flori, din raze de lumină,

 Și așteptam mereu cu brațe-ntinse

 Să vii aievea, blândă și senină.

 Ce mult am rătăcit și tu și eu,

 Prin labirinturi reci, fără ieșire!...

Ne mai oprea, din când în când ecoul,

 Parola mea și-a ta fiind: IUBIRE”.

Prima copertă a cărții ne poartă cu gândul la un episod în care se relatează un accident pe care l-ar fi avut Teodora stând pe bancă într-un parc, o întâmplare ce-o duce în starea de vis-visare, chiar ea se-ntreabă de-a fost vis sau aievea. Coperta finală ne amintește că suntem o celulă-om-energetică în dezvoltare și experimentare, o conștiință zugrăvită la-nceputuri de vreme pe papirus și artefacte arhaice.

Fiind scrisă la persoana a treia, eu, ca un cititor ce am lecturat aproape toate cărțile scrise de Milian Oros, îmi pot da seama că Ciprian -personajul principal e însuși scriitorul( un alt ego al său) iar romanul /narațiunea se împletește ca și „cărările ce duc la moară” ale lui Coșbuc cu întrebări și răspunsuri la marile probleme existențiale: cine suntem, de unde venim și care este menirea noastră în Univers.

 Are un stil aparte care-l identifică pe autor, un univers de liric prin sentiment, de proză lirică prin exprimare împletind oniricul cu realitatea în așa fel încât nici personajele din roman uneori nu le mai deosebesc.

Cartea incepe cu descrierea sentimentelor sufletești ale personajului principal Ciprian la amintirea morții mamei sale și-n fața mormântului acesteia unde are loc un dialog cu subconștientul și cu lumea: „țărână ești și în țărână te vei întoarce”, căci se simțea și acum ca într-un vis. Vorbele mamei îl însoțesc și acum: („Dumnezeu ne dă la tăți de purtat o cruce, dar ne lasă să o cioplim singuri.”)

Pendularea între vis și realitate e mereu prezentă, la fel între trecut și prezent, prima parte a romanului este o scriere introspectivă care încearcă să dea o serie de răspunsuri la întrebări existențiale. Îl numește pe dr. Neurolog D. C. Dulcan pe care cred că l-a citit, iar eu aș adăuga tot din D.C. Dulcan că: „la nivel de subconștient, creierul nu face diferența între real și imaginar și, în consecință, va pune în acțiune energia și toate reacțiile chimice specifice realității sugerate.”(Creierul și mintea Universului).

Spicuim din roman:

„Știu, nu o să mă crezi, dar te cunosc dinainte să ne fi văzut vreodată, te-am iubit înainte să știu că exiști cu adevărat. Sună totul foarte ciudat, dar sper ca odată să-ți pot explica. Acum îți pot spune doar că tu ești ființa născută din iluzii, durere, speranțe și vise, acestora toate sufletul meu dându-le un chip și oferindu-i iubire.” p. 53

„Teoria timpului” care ascultă de....timpul sufletesc:

„Diferența de vârstă percepută este egală cu diferența reală minus de două ori timpul de când suntem împreună....tu ai înaintat în vârstă cu timpul de când ne cunoaștem, iar eu am întinerit cu același timp, nu?” ( posibil să fie o teorie a fizicii cuantice  care sugerează că dacă te îndepărtezi de... Pământ cu o navă cosmică, poți rămâne mai tânăr-pentru tine timpul nu trece la fel ca pentru cei ce-au rămas...să îmbătrânească, aici, pe Pământ?! De fapt... ceea ce-i deosebește ar fi iubirea. p. 112

„Prin iubire ai realizat că ești o ființă de lumină. Fiind cu inima deschisă, ai putut evalua la sânge toată durerea și reprimările de dinainte...Ai scos din sufletul tău fricile care-ți intraseră în subconștient și ai început să lași sinele să trăiască experiențe adevărate, uluitor de frumoase.”p. 122

Există un jurnal de amintiri, vorbe, mărturisirea sentimentelor, de dragoste văzută ca un vis bazată pe intuiție , emoție și mai puțin pe gândire (minte):

„în aceste momente parcă pășesc pe un alt tărâm, mă simt nepământeană.” ...emoția pe care mi-o transmiți  sunt exact ce-și dorește sufletul meu” p.147

Iar fericirea persoanei care scrie jurnalul e la timpul prezent-azi.

Partea a doua a romanului e un studiu despre nașterea Lumii, un studiu cosmogonic, un studiu despre Timp trăit cu dragoste în prezent.

Citeam undeva că acei oameni primordiali, din vremuri imemoriale aveau corpuri lichide spre gazos, erau mai ușori, nu erau grosieri ca pământul, nu erau așa de apropiați de pământ, erau mai aproape de cer. Ei au evoluat, bineînțeles iar această evoluție descrisă în cărți de specialitate este urmărită de prea curiosul Ciprian și pusă în discuțiile cu Teodora.

Istoria arheologică locală ocupă un loc important în roman, un prilej prin care sunt amintite siturile de la Bodava, Someș Uileac unde  dimpreună cu prietenul său prof. de istorie Traian Rus a cercetat încă o dată artefactele străvechi, dovezi ale vechimii noastre pe acest pământ. La fel ca-n celelelte romane ale sale, autorul Milian Oros dovedește un simț patriotic relevant.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, Asociația Scriitorilor, Baia Mare, Ulmeni, 2022

 

 

 

  

IUBIREA CA UN DIAMANT PE PARTITURA TIMPULUI

Mara Popescu-Vasilca, Nora, În căutarea identității, roman, ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Globart Universum, Montreal

 

         În galeria personajelor feminine care au constituit subiectele a șase cărți de dragoste, sub genericul ”Dragostea, arză-o-ar focul”, fiecare volum având altă protagonistă, alte întâmplări și personaje, se înscrie și personajul romanului de față, Nora, după spusele autoarei, o femeie ”În căutarea identității”. Toate aceste personaje feminine au caracteristici asemănătoare: sunt voluntare, de o feminitate evidentă, elegante, sensibile, visătoare, excesiv de senzuale, dornice să atingă anumite standarde în societate. Desigur, cu unele amendamente și note de specificitate. Și Nora se înscrie perfect în marea pleiadă a femeilor interesante și deosebit de atractive. O recunoaște ea însăși, simțindu-se privită și admirată, pe oriunde trece, impresionând, nu numai cercul de prieteni, dar și privirile necunoscuților. Dorințe adolescentine o fac să viseze în fața unui magazin cu pantofi de lux, pe care i-a dorit încă din copilărie. Dar, iată că visul i se împlinește, acum poate intra în orice magazin să-și îndeplinească dorințele tainice. De ce plac atât, personajele Marei Popescu-Vasilca? Ele atrag cititorii, care se regăsesc în ele. Aceasta e magia, secretul. Pentru firescul trăirilor acestora, pentru că nu se mistifică pentru a da bine în ochii cârcotașilor ci, se prezintă, așa cum sunt: cu defecte și calități, cu întreg bagajul sentimental pe care-l poartă cu ele, ca pe o armură, dar și ca o bijuterie purtată pe dinăuntru. E lesne de înțeles, așadar, de ce provoacă simpatie, înțelegere, îngăduință și chiar stimă. Ele sunt luptătoare, răzbătătoare și, în cele din urmă, învingătoare în lupta cu viața și cu provocările ei. Nora trăiește prima ei experiență de tânără femeie care merge într-un magazin să-și cumpere o pereche de pantofi cu toc. Emoțiile sunt pe măsură. Simte că a depășit un prag, că a intrat cu acest prilej, în altă categorie, cea a femeilor cu experiență, stăpâne pe ele însele, care-și pot îndeplini orice dorință, fără să apeleze la cineva. O dată cu această experiență, vin și curajul și încrederea în sine. E un bun prilej pentru Nora de a rememora amintirile din copilărie, sub forma unor flash-uri care îi apar dinaintea privirii. Revede scene legate de primii fiori adolescentini, jocul de-a v-ați ascunselea și primul sărut furat de un băiat mai mare. Amintirile se succed cu repeziciune și cei doi, Valentin și Nora se întâlnesc după câțiva ani, continuând jocul din copilărie. Ca o modalitate mai puțin practicată de autori, Mara Popescu-Vasilca folosește schimbarea bruscă a naratorului. Amintirile celor doi se întretaie, fiecare relatând întâmplările din punctul lui de vedere. Emoțiile se îngemănează. Iar cel care relatează scenele de dragoste cu Nora, este Valentin. Stilul său narativ este interactiv, interpelând cititorul cu fraze de genul: ”Cum spuneam...”  Sau: ” Na, să văd acum ce o să fac?” În plus, Nora are un fel pitoresc de a se exprima, în cuvinte ușor argotice, dar care nu supără, sunt considerate amuzante, fac parte din identitatea personajului. Ba uneori, e nostimă, drăgălașă, dincolo de plăcerile și poftele ei vinovate. Îi ierți așa-zisa vulgaritate.

Când relatează scenele, Valentin trece brusc la timpul prezent, retrăiește pe viu amintirile. El reproduce și replicile celorlalți, ca un veritabil actor, jucând toate scenele. Alternanța vocilor eroilor face farmecul cărții, în loc de același povestitor, în ritmul lent și monoton al singularității epice. Alternanța prezent-trecut, amintirile ei-amintirile lui, având drept centru de greutate iubirea lor, atracția unuia pentru celălalt, concretizată în primul sărut, fac destul de emoționantă povestea. ”Ne așezăm pe banca de lângă noi. Suntem obosiți de atâta mirare, de cum poate să fie primul sărut. Epuizați, bulversați, nu știm încotro să mergem și nici ce să facem. Stăm nemișcați. Suntem într-o stare emoțională nouă, e pentru prima dată, nu știm încotro să o luăm. Stăm de mână, nemișcați, fiecare cu gândurile lui. Căutăm răspuns. Răspuns la o întrebare la care nu puteam să explicăm cum de întâmplarea poate să te pună față-n față cu destinul?”

         Mara Popescu-Vasilca este adepta detaliului. Cu minuțiozitate, descrie orice scenă în cel mai mic amănunt, până la nuanță de culoare. Nimic nu lasă pradă neglijenței. Fantezia tinerilor îndrăgostiți este prodigioasă, dar și procesele de conștiință sunt pe măsură. Zeci de întrebări neverosimile pun stavilă dorinței și sentimentelor incipiente.

         Se remarcă faptul că autoarea, în acest roman, a schimbat tactica narativă, ca un reflex al masculinității, sau a egalității juridice a drepturilor atât ale femeilor, cât și ale bărbatului, îl pune pe bărbat să relateze principalele momente din relația cu femeia frumoasă, interesantă, senzuală, atrăgătoare. În acest cuplu, el deține frâiele, exprimându-se lejer, sincer, cu mult mai detașat decât ar fi făcut-o Nora, mult mai implicată afectiv. De altfel, el este psihologul. Și când nu știe răspunsurile la propriile frământări, apelează la Dumnezeu, întrebându-L pe El.

         În Capitolul II, Nora este cea care conduce firul narațiunii. Ne luăm după ea să vedem ce urmează. Ușor narcisistă, enigmatică, incitantă, e pe deplin conștientă de fascinația pe care o are asupra tuturor. Și are și spirit ludic, parcă se joacă permanent cu toți ceilalți. Se alintă, se admiră, cochetează. Femeia, în căutare de senzațional, eterna temă a infidelității. A ei sau a lui, nici nu are importanță. Femeia care se îndrăgostește subit de mâinile unui bărbat, pentru ca apoi să-i cucerească tot trupul. Mâinile care țin arcușul pe corzi, mișcările delicate și notele care umplu spațiul cu sunete de excepție și care creează un farmec aparte lucrării interpretate pe instrumentul realizat de lutieri ce au o lungă istorie în spate ca Stradivarius, au ajuns la sufletul Norei. Se-ntâmplă un fenomen ciudat, în scena cu artistul care cucerește cu măiestria interpretativă și se creează un fel de empatie, în timp ce Nora îl studiază, dorindu-l, pe virtuozul viorii, acesta este fascinat de femeia din primul rând, spectatoarea, admiratoarea, ce-l privește insistent din primele rânduri ale sălii de concert a Filarmonicii de Stat. E butonul care declanșează scânteia dintre cei doi. Și atunci, nu mai țin cont de nimic, de conveniențe, de moralitate ori de alte piedici. Cei doi, artist și spectatoare își consumă idila în chip virtual, fascinați deopotrivă. Dacă cineva ar încerca să-i trezească la realitate, cei doi ar fi nespus de uimiți. Toate experiențele acestea sunt chipuri ale iubirii, ale dorinței. Și în toate, fantezia este la rang înalt, dezvăluind ”jocurile minții” și mai puțin ale inimii. Există astfel de persoane, ghidate ori mânate de patimi, de dorințe arzătoare care îi subjugă și nu contenesc până nu le faci voia. Rațiunea nu mai are nici un cuvânt de spus. Primează instinctul de specie, cel al posesiei totale. Există și persoane care suscită o astfel de fascinație, încât, lași totul și le urmezi. Cartea aceasta, ca și celelalte din aceeași serie, se înscrie în acel gen de cărți de dragoste pasională, a celor care socotesc iubirea în acea scurtă sintagmă: ori tot, ori nimic. În afara acestei pasiuni care trebuie numaidecât consumată, nu mai există nimic, nici măcar bruma de conveniențe. Diversele situații voite sau nevoite sunt oglinda vieții care e alcătuită și din astfel de provocări și eroii ei sunt oameni și atât, cu slăbiciuni și nevoințe proprii. Și ca să-și învingă pornirile e nevoie de multă voință și înfrânare. Pe tot parcursul cărții, este prezentă poezia, un lirism în proză demn de marii poeți care au ales acest mod de a se exprima. Fel de fel de personaje se perindă prin viața Norei, care mai de care mai interesante: un medic, un violonist, un gigolo, un consul - Emil, un primar, Mircea Mironescu, Muller, ”un fel de Viking amestecat cu Alfredo, curtezanul Violetei din Traviata”, Dan Dumitrescu, care mai de care mai seducător, dar și mai pus pe seducții. O notă de specificitate: autoarea nu termină poveștile brusc, lasă un soi de suspans să plutească și cititorul să aibă timp să mediteze asupra personajului, apoi, după un timp, reia povestirea, o continuă până ajunge la punctul culminant, după care, îl pierde în ceață până apare altul, pe neașteptate, mai tentant, mai interesant. Nu lipsesc nici plăcerille rafinate la restaurantele de prima clasă, cu meniuri sofisticate care o cuceresc pe Nora, proaspăt îndrăgostită de Emil, un necunoscut, care s-a insinuat brusc în viața ei. Vizita la mama ei, constituie pentru Nora un bun prilej de a ascuta evocările ei din tinerețe și primele iubiri. Dar mama ei, Gabriela o împovărează cu un secret despre despre nașterea sa, care a fost rodul unui viol săvârșit de tatăl Norei. Dar puterea de a ierta este mai mare decât fapta detestabilă. Și, adunați în consiliul familiei, Nora cu Valentin și părinții ei, au parte de o adevărată minune: cea a iertării tatălui, a împăcării, a ușurării sufletelor, pecetluită cu un sărut al părinților. Este cel mai frumos dar.

         Este și momentul când Valentin află de existența celorlalți bărbați în viața Norei, pusă din punct de vedere psihologic, pe seama căutării propriei identități. Dar, în loc să se supere, Valentin aparent, o iartă și-i găsește motivații plauzibile. Pentru Nora este și o invitație de a continua căutarea în exteriorul căsătoriei, a unor noi senzații. Interesant de remarcat, replicile autoironice ale Norei, atunci când e pe cale să facă o nouă cucerire, ca o mică ștrengărie. Expresii de felul: ”dracul gol”, ”na beleaua”, ”mă, da’ deșteaptă mai sunt”, ”Na, că să te înveți minte, Nora”, etc.

         Cât de surprinsă și indignată însă, e Nora, când îi e dat să afle ”gustul amar al trădării”, surprinzându-l pe Valentin cu o tânără studentă la Belle Arte!

         În afara inerentelor escapade familiale, cartea conține suspansuri, surprize, evenimente neașteptate, trădări, regrete, iertări, împăcări, situații implacabile, lovituri de teatru, intrigi, urmăriri, flagrant-delicte, și chiar o încercare de otrăvire, învierea morților, vedenii, scene supranaturale, ca o veritabilă carte polițistă. Toate ingredientele care fac atractivă o carte.

         Scena de la spital, scena așa-zisei, morți a lui Valentin este demnă de filmele americane, de un dramatism sfâșietor, care însă, se termină cu bine, fiind vorba de o confuzie. Unele capitole sunt extrem de dense, cu sentimente adânci ori inexplicabile, pe măsura evenimentelor. Autoarea a construit bine intriga și ne lasă nouă, oportunitatea de a trage învățămintele. Concluzia este că justiția divină e implacabilă și nimeni nu scapă de ea.

         În cele din urmă, căutările Norei iau sfârșit și ea își găsește împlinirea  chiar alături de Emil, care-i oferă inelul de logodnă într-un mod romantic. Femeia care își căutase până la 30 de ani identitatea, în cele din urmă, a găsit-o, alături de omul iubit.

 

CEZARINA ADAMESCU

7 noiembrie 2021

        

Fotografia zilei - Zâmbet adolescentin...

 

Traian Oros - Ultima teză (roman)

Milian OROS a întâlnit FEMEIA "DE" VIS...

  Miercuri ,8 iulie ,2015 ,s-a desfăşurat la Biblioteca Judeţeană *Petre Dulfu * din municipiul Baia Mare Lansarea cărţii *Femeia din vis *de Milian Oros.La acest eveniment au participat un public destul de numeros despre care dr.Teodor Ardelean ,directorul instituţiei  a spus *Uite ,mă mir cum că atâta lume a venit la acest eveniment ,nu ca la unele la care participanţii sunt strânşi  de multe ori cu *arcanul*.Legat de cartea autorului ,domnul Ardelean a menţionat că dacă nu găseam elemente atrăgătoare până la pagina 35 ,lăsam  cartea spre a o citi în alte zile ,dar aici m-a făcut să mă cufund  în lectură trecând de pagina 75 şi fiind plăcut captat de conţinut până la sfârşit,am citit-o în cel mai scut timp .Domnul Ardelean a mai menţionat printre altele că dacă nu a fost prezent la nici o lansare a celor 10 cărţi scrise de autor  înainte de această carte ,a 11 –a ,a promis scriitorului Milian Oros că-i va alcătui acestuia o carte despre  cum au decurs lansările precedente ale cărţilor sale.Moderatorul întrunirii prof Traian Rus a menţionat că este plăcut surprins de această carte
şi tocmai de aceea a venit la acest eveniment de la 60 km ,tocmai din Oarţa de Jos.La această întrunire culturală, o prezenţă onorabilă a fost domnul Aurel Jentea ,patronul editurii *Enesis* care a publicat cartea prezentată aici şi domnia sa a precizat că această carte face dovada creaţiei  unui scriitor de calibru,iar personajele redate în carte sunt foarte bine încadrate în spaţiu şi timp.

Au mai vorbit Carmena Băinţan ,preşedintele Ligii scriitorilor ,Filiala Maramureş,Prof,Viorel Pop,Valeria Oros,etnologul Pamfil Bilţiu,Ana Sfara iar Cedică Georgeta ,pe lângă aprecierile făcute, a citit un text a Olimpiei Mureşan  făcut în semn de preţuire faţă de scriitorul Milian Oros.

                                                                                     Vasile Dan Marchiş

Reply, Reply All or Forwa

CRITICĂ LITERARĂ. Provincia pitorească văzută de un stăpân al umorului nobil

Scriitor polivalent şi prolific, Marian Ilea încheie în forţă anul ce tocmai a trecut ieşind pe piaţă cu romanul “Amintiri din casa scării”, Editura Limes, 2014. Prozator, dramaturg (acum câţiva ani a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România la secţiunea dramaturgie) poet şi publicist autorul este creator de teritorii literare  (Desiştea, Medio Monte) teritorii pe care cei din acest colţ de ţară le pot identifica şi în lumea reală.

            Proza lui Marian Ilea din acest volum este o “proză-rapidă”, dacă se poate folosi această sintagmă, adică în puţine cuvinte se spun foarte multe lucruri: “de două zile, Margasoiu se simţea căutat de gândul îmbătrânirii. Îi slăbiseră puterile”…  (pag.7) sau “Auzi aplauzele ? Oameni bat din pălmi şi dau din picioare. O să dărâme cortul”… (pag.22) ori ”E ora şase dimineaţa. Margasoiu s-a trezit şi e liniştit. I-a scris Aureliei o scrisoare lungă cât un fular tricotat. Douăzeci de ochiuri – unul pe faţă, altul pe dos, cu circumferinţa gâtului măsurată” (pag.82-83).

            Unele capitole sunt scrise ca nişte scene dintr-o piesă de teatru, cu personaje şi replici. În capitolul V de exemplu personajele Margasoiu, Strâmbătură, Cătană, Năduşitu işi rostesc replicile unul după altul, iar umorul autorului îşi are o dublă sursă, atât numele personajelor cât şi replicile acestora: “Prin parcul secular ne vom plimba la braţ cu domnişoarele binefăcătoare din ţinutul cel mai apropiat”… (pag.54).

            Marian Ilea cunoaşte regulile. Este important cum debutează o proză bună, ce magie exercită încă de la prima frază.

            Iată câteva fraze elocvente din prima pagină a romanului despre care facem vorbire:

            “Două zile şi două nopţi cerul a apăsat oraşul ca o perdea groasă şi transparentă. Oamenii umblau cocoşaţi şi nervoşi”;

            “îşi simte timpanele ca două pânze de paianjen pe care saltimbacii saltă haotic”.

            Aş vrea să amintesc aici şi valenţele poetice ale prozei lui Marian Ilea. Unele pasaje din romanul “Amintiri din casa scării” pot fi citite ca adevărate poeme în proză:

            “Întâia dimineaţă a călătoriei are întotdeauna cerul senin…

            Circul seamănă cu un oraş. Străzi, case, felinare. Cum se numeşte oraşul în care te-ai născut ?

            Eu joc pe scenă înainte de a învăţa rostirea. Din scutece. Sunt un exemplar rar, născut în captivitate…

            Şoareci înnebuniţi de lumină dispar în pereţi…

            Primăvara vin şi toamna se duc, primăvara vin şi toamna se duc, frumoase frunze de nuc, bolnave, veştede şi soarele ce trece prin ele ca bisturiul laser prin ţesuturi, prin celule, până la locul bolnav. Îţi pătează ochii soarele acesta puternic, parcă ar fi multe călimări pline cu cerneală în iris, se umple albuşul cu pistrui. Pistrui mari”…

            Au formulat opinii asupra prozei autorului nume grele ale criticii literare româneşti. Iată ce spunea Lucian Raicu în 1991 în revista Vatra după apariţia romanului Desiştea: “Desiştea este o matrice în clocot, o provincie pitorească, excesivă, cu deprinderi şi tradiţii violent locale, dar o provincie a Lumii – a lumii mari, un spaţiu românesc şi neprevăzut, nistruşnic de cosmopolit totodată, un ţinut transilvan al neuitatului imperiu, un ţinut bizar-european”…, iar Mihai Dragolea în revista Steaua din septembrie 1991 crede că “în Marian Ilea avem un autor ardelean subtil şi bun stăpân al umorului nobil, care nu desfinţează ci e semnul unei iubiri exigente”.

            Am citat fragmente din aceste referinţe critice pentru că ele se potrivesc ca o mănuşă şi romanului “Amintiri din casa scării”. Autorul face încă odată dovada că este un “bun stăpân al umorului nobil” că are un discurs “când direct, de un realism dur, când ingenios, plin de închipuirile unei lumi viguroase” (Eugen Simion, România literară, 21 martie 1991), iar această carte demonstrează, dacă mai era nevoie, că Marian Ilea este un prozator de excepţie.

                                                                                                                                                                                                                                                                                          

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           Ioan Dragoş

                                                             Baia Mare, 6 ianuarie 2015

Handbal feminin. După 6 ani reuşim să învingem la Roman!

HCM Roman - HCM Baia Mare 15-17 (8-9)
Prima etapă de retur; 
Au arbitrat: Eremia - Draganescu (Targu Jiu); 
Minute de eliminare: 6-8; 
Aruncari de la 7m: 10-2 (transformate 3-0; au ratat Marin, Stoleru, Garipova, Krumova, Paval, Horobet 2, respectiv Rudics si Geiger); 
HCM Roman: Visan (8+2 de 7m), Polocoser - Krumova 4 (2 din aruncari de la 7m), Goran 3, Horobet 2, Marin 2, Stoleru 2, Garipova 1 (1), Agrigoroaie 1, Paval. Antrenor:Dumitru Muşi; 
HCM Baia Mare: Smedescu (8 intervenţii, inclusiv 3 aruncări de la 7m), Cetăţeanu (9+4 de 7m) - Geiger (foto)  6, Buceschi 5, Oltean 2, Rudics 1, Ghionea 1, Tătar 1, Popovici 1, Pîrvuţ, Diniş Vîrtic, Negria, Tomescu, Dobromir. Antrenori: Costică Buceschi şi Magda Kovacs; 

                                                           Cristi SOMEŞAN

Premiul "Augustin Frăţilă" este în valoare de 10000 euro

Concursul literar în urma căruia va fi acordat Premiul "Augustin Frăţilă", a cărui valoare este de 10.000 de euro, a strâns 59 de romane înscrise, din care vor fi selectaţi cinci autori finalişti.Juriul de specialitate format din criticii literari Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache va stabili cinci autori finalişti care vor intra în cea de-a doua etapă. Numele celor cinci finalişti vor fi comunicate în 8 octombrie.În etapa a doua de jurizare, ce va avea loc între 10 octombrie şi 2 noiembrie, 20 de bloggeri vor alege câştigătorul premiului, acordând puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist. Autorul al cărui roman va primi cel mai mare punctaj va fi răsplătit cu Premiul literar "Augustin Frăţilă" - romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro.Ceremonia în cadrul căreia se va acorda premiul va avea loc în 7 noiembrie, la Hotel InterContinental din Bucureşti.

“Zi fatidică... Madrid, 11 martie 2004” (fragment din romanul “Viaţă furată”)

M-am întors după-amiază - puţin după ora 17.00 - de la „pensiune” unde fusesem să-mi ridic chenzina. Mi-am scos sandalele cu talpa joasă – atât de necesare în această perioadă şi atât de comode pentru starea în care mă aflam... După ce am deschis televizorul am pregătit un suc de portocale ( una din băuturile mele preferate) şi m-am aşezat în fotoliu.
Imaginile care se derulau prin faţa ochilor păreau desprinse dintr-un film de groază.Crainica (nu-mi amintesc numele) anunţa: „Reporterul nostru la Madrid revine cu noi informaţii privind atacul cu bombă....” Ca dintr-un alt capăt de lume frânturi de cuvinte ajungeau până la mine...”Madrid”, „atentat cu bombă”... peste 100 de morţi şi mai mulţi răniţi”... Totul devenea confuz , începuse să se învârtă casa cu mine şi fulgerător gândul mi-a fugit la Alex... Albă ca varul, cu mâinile tremurânde am reuşit să formez numărul... Nu răspundea nimeni! Clipele mi se păreau veşnicii ale durerii. Groaza se întipărise pe chipul meu şi eram gata să leşin. Cu o ultimă sforţare am reuşit să sun la spital.
- Domnul Dinu Alex n-a ajuns astăzi... Poate... s-ar putea...
Mi-a căzut telefonul din mână şi m-am prăbuşit... Secvenţe din viaţa mea alături de Alex se derulau cu repeziucine ca un fotomontaj; ziua în care l-am bănuit că are o legătură cu Lola, căsătoria, bucuria nebună la vestea că va fi tată... Toate îşi pierdeau conturul, deveneau tot mai neclare, se pierdeau în ceaţa deznădejdii... Nu ştiu cât timp a trecut din acel moment, dar deasupra mea desluşeam chipul mamei care mă striga:
- Diana! Diana! Draga mea, dragă! Totul o să fie bine. Ajungem la spital în cel mai scurt timp. Fii puternică!!... Am născut în acea noapte după un travaliu cumplit, epuizant... un băieţel de 3,800 Kg. Stăteam într-o rezervă şi prin geamul întredeschis, razele blânde ale soarelui îmi mângâiau faţa. Am deschis ochii cu oarecare teamă... şi de jur împrejurul meu erau aşezate în vaze, flori de toate culorile, jucării, baloane. Am zâmbit amar... La un moment dat a intrat una dintre asistentele care a asistat la naştere.
- Bună dimineaţa! Cum se simte tânăra şi frumoasa mămică?
- Bine, mulţumesc! răspund cu glas scăzut, lipsit de acea bucurie, emoţie...
- Părinţii tăi aşteaptă în hol. Ai vrea să-i vezi? Să vorbeşti cu ei? Sunt atât de nerăbdători...
- Sigur! Să intre numaidecât!
A intrat mai întâi mama, apoi tata, Nicoleta cu soţul ei, Emil. Aveau feţele livide, trase, ciarcăne în jurul ochilor şi o anumită durere mută în priviri. Se vedea de la o leghe depărtare că nu dormiseră toată noaptea şi păreau frământaţi de o problemă extrem de dureroasă... Am încercat un zâmbet stângaci.
- Mă bucur aşa de mult că aţi venit! Aţi văzut băiatul? Cu cine seamănă?
Această ultimă întrebare a căzut ca trăznetul asupra capetelor lor. S-au întunecat la faţă şi încercau cu greu să zâmbească printre lacrimile care stăteau gata să rupă zăgazuri...
- Am rugat asistenta să aducă puţin băiatul. Sper că nu te superi! încerca mama să se scuze... şi mi-a prins strâns mâinile într-ale ei, gata să mi le rupă.
- Ia priviţi ce frumuseţe de copil! exclama asistenta care intrase în grabă.
L-a aşezat la pieptul meu... şi am crezut că lumea toată s-a topit în acel moment. Era cea mai fină atingere, o senzaţie atât de suavă şi de plăcută, cum nu mai cunoscusem niciodată până atunci. Mă uitam la el ca la o minune, o făptură ireală... şi o fericire imensă mi-a inundat sufletul, mi-a copleşit întreaga trăire.
„Copilul meu... copilul lui Alex”... şi dintr-o dată lacrimi calde au început să se rostogolească nestingherite pe obrajii mei împurpuraţi... şi pe ai copilului nostru... Când am ridicat ochii plini de iubire, de suferinţă şi întrebări... am zărit-o pe mama – care mai rămăsese în salon – stând cuminte pe un scăunel lângă uşă, cu privirea aţintită în gol...
- Mama! Unde ai plecat cu gândul? Draga mea, mamă! Mă uitam la ea ca la o icoană, ca la zâna cea bună din poveşti.
- Sunt atât de fericită să te văd alături de băieţel! şi... aş dori ca timpul să se oprească pentru totdeauna aici şi acum...
- Ai primit vreo veste din Spania? am întrebat cu glasul stins, cu teamă... cu cea mai cumplită teamă pe care o poţi citi în ochii unui condamnat la moarte...
- N-am primit nicio veste! Mai durează 2-3 zile până când vor fi identificaţi toţi... şi brusc s-a ridicat în picioare şi a fugit în hol. Plângea! Îi auzeam plânsul, tânguirea şi neputinţa...
- Mamă! Vino înapoi, te rog! Îţi aduci aminte ce îmi spuneai în salvare? Să fim tari şi să credem că totul va fi bine!
S-a aşezat pe pat lângă mine şi copil şi ne-a ţinut strâns – ca şi cum cineva urma să vină şi să ne smulgă din acea îmbrăţişare – şi ea era hotârâtă să ne păstreze cu orice sacrificiu..
* * *
A treia zi am plecat acasă împreună cu băieţelul meu, Alexandru, într-o maşină împodobită cu multe balonaşe albastre şi albe. Camera lui Alexandru era pregătită. Pătuţul, hăinuţele, jucăriile dădeau încăperii o atmosferă de basm.
- Am ajuns acasă, dragostea mea!... universul meu, steaua mea luminoasă!
L-am aşezat uşor în pătuţ să nu se trezească, dar în clipa următoare a deschis ochii mari, albaştri ca cerul, ca marea cea mare... şi pe faţa lui mică şi scumpă a apărut cel mai magnific zâmbet din lume.
- Sunt aşa de fericită că exişti! micuţul meu prinţ... cum n-o să-ţi poţi imagina vreodată. Nicoleta şi-a strecurat capul pe uşă şi m-a strigat în şoaptă:
- Diana! Te aşteptăm în sufragerie. Avem o surpriză pentru tine. Flori, şampanie, prăjituri şi o mulţime de confeti – ca un zbor de fluturi – m-au întâmpinat la intrare. De asemenea, erau acolo părinţii mei, Nicoleta cu soţul ei şi fiul lor Emanuel, părinţii Nicoletei, părinţii lui Alex...
Se străduiau să pară veseli, dar în sufletul lor se cuibărise îndoiala că ceva rău s-a întâmplat...
- Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască! Cine să trăiască? Cea mai minunată mămică şi prinţul zămislit, cel mai drăgălaş şi mai minunat din câţi au existat!
Încercau să creeze o atmosferă de sărbătoare, dar vocile lor nu aveau acea forţă a fericirii care vibrează şi te umple de fiori, ori de câte ori o invoci.
Au desfăcut şampania care a început să curgă în cupe de cristal, păstrate cu grijă şi folosite de ai mei doar la ocazii speciale. M-au îmbrăţişat pe rând, cu căldură şi dăruire, fiecare spunându-mi o vorbă bună, o mică glumă...
Îi ascultam dar nu-i auzeam... Îi priveam cu un uşor zâmbet în colţul gurii. Aproape că nu-i vedeam... păreau doar nişte umbre în mişcare care scoteau nişte sunete ciudate - sau mai degrabă nişte gemete înfundate – căutând mereu ceva... o rază de lumină...
***
Dintr-o dată, în această confuzie de gânduri mi-a apărut în faţa ochilor Alex...
Se afla pe un peron pustiu, cu hainele rupte şi pline de sânge. Parcă încerca să şoptească ceva... Mi-am încordat auzul şi fiecare murmur al lui devenea din ce în ce mai perceptibil...
„Diana! Diana! Iubirea vieţii mele! Aşteaptă-mă! Vin cât pot de repede... Trebuie să-mi văd copilul! Cum arată? E frumos? Seamănă cu mine!? Nici nu ştii ce fericit sunt când mă gândesc la voi! Sunt în stare să zbor... Ce m-ar putea împiedica? Atât de mare este forţa fericirii...
Niciun mormânt n-ar rezista în faţa dorinţei mele...”
Şi dintr-o dată, ca un automat, s-a ridicat, a privit în jur cu ochii măriţi de spaimă, cu faţa lividă... din care se scursese tot sângele – şi parcă chiar ultima scânteie de viaţă - şi a început să alerge după un tren care se pusese în mişcare, un tren care semăna mai mult cu o nălucă, cu un nor de praf spulberat de vânt...
„Te implor, opreşte-te! Nu mă lăsa aici... Măcar un singur drum... e tot ce-ţi mai cer! Trebuie să-mi îmbrăţişez măcar o singură dată copilul!”...
A căzut în genunchi şi scuturat ca de friguri – şi-a pus fruntea pe piatra rece, surdă, nepăsătoare a peronului.
- Diana! Mai vrei puţină şampanie?
Ce-i cu tine? Eşti albă ca varul! Parcă ai fi văzut o nălucă... Şi tremuri toată! draga mea , dragă. Mama m-a prins de mijloc şi mi-a aşezat capul pe umărul ei , mângâindu-mă uşor, uşor... aşa cum legeni un copilaş gata să adoarmă.
Brusc, sună telefonul!
Ecoul sunetului părea atât de ireal în tăcerea de gheaţă care se lăsase... Ai fi spus că toată lumea încremenise. Nimeni nu respira, nimeni nu mişca...
La un moment dat, tata, care se afla aproape de telefon, a ridicat receptorul.
- Alo! Da...
Cine sunteţi? Cum!?
Poate este o greşeală... S-a confirmat?!
Nu l-am scăpat pe tata din ochi nicio secundă. Am văzut cum sângele i s-a scurs din obraji, cum îşi muşca buzele şi faţa i s-a schimonosit, încercând să înfrunte un adevăr prea crunt... un răcnet!
- Au sunat de la ambasadă. Trebuie să mergem la Bucureşti. Alex se numără printre victi...
În clipa următoare am simţit cum peste mine se prăvăleşte întunericul vieţii – strivind şi ultima picătură de lumină. Viaţa căpătase forma unui călău hidos – care cu un rânjet sinistru... a ridicat securea timpului... Aproape că simţeam lama subţire şi rece pe artera în care mai pulsa încă sufletul zdrobit...
Am închis ochii... şi două braţe puternice au oprit trupul ce se prăbuşea, zguduit de spasmele unei realităţi crude... care nu putea să fie realitate...
( va continua...)
Valentina BAECART
Oct. 2004

Romanul lui Ştefan Jurcă, “disecat” pe Agenţia de carte

Romanul “Pagina de gardă” al scriitorului băimărean Ştefan JURCĂ este comentat pe larg pe site-ul Agenţiei de carte, prima agenţie de ştiri şi comentarii online dedicată industriei editoriale din România, evenimentelor de carte şi scriitorilor români. “În cea de-a patra carte a sa, scriitorul readuce în actualitate problematica anilor `70, cu absolvenţi de facultate repartizaţi ”în producţie” în diverse centre muncitoreşti din ţară, trimişi acolo să construiască socialismul şi ”să ridice socialismul pe cele mai înalte culmi”. Cartea este, de fapt, un rechizitoriu făcut unei societăţi închistate şi lipsite de perspectivă făcut de către nişte tineri sacrificaţi pe altarul unei ideologii mutilante”, scrie poetul Nicolae Scheianu în preambulul său. În continuare este redată cronica publicată de criticul literar Augustin Cozmuţa în revista “Nord Literar”, nr. 11-12/2011. “Acea „O anumită artă a povestitului în proza scurtă” a scriitorului Ştefan Jurcă se transformă în artă a romanului în cartea “Pagina de gardă”. Translaţia e voită, ambiţia de a elabora roman e mărturisită şi comentată de autor în unele momente din desfăşurarea tramei epice. Mai întâi, în ce priveşte universul uman abordat, genul scurt pare neîncăpător, mai apoi, în etalarea mijloacelor de expresie, romanul e considerat mult mai generos, dând posibilitatea autorului să se mişte în voie pe o largă claviatură compoziţională. Cu toate acestea, miza existenţială a scrierii romanului precumpăneşte în faţa mizei formale şi constructive de alcătuire a unei naraţiuni. Salvarea unui conţinut uman-istoric traversat de o galerie de personaje mai mult sau mai puţin conturate capătă prioritate în raport cu modalităţile uzitate spre a face relevantă estetic transfigurarea acelei substanţe de viaţă avută în vedere. Există mai multe „voci” narative, romanul se vrea polifonic, dar instanţele intrigii cedează treptat perspectiva lor particulară în favoarea unei viziuni integratoare, coagulante, prin intervenţia şi prezenţa discretă ale unui Autor doar parţial omniscient, dar mai peste tot având calitatea de martor sau de receptacul şi de judecător al lucrurilor relatate, văzute mai ales, însă şi auzite de la alţii”, scrie Augustin Cozmuţa. Romanul “Pagina de gardă” a apărut la Editura clujeană Dacia XXI, în 2011.

Anca GOJA

Prozatorul Nicolae Goja se prezintă în faţa maramureşenilor cu un nou roman,numit „Fabrica de iarbă”

Vineri, 20 ianuarie, ora 13,oo în Sala de conferinţe a Bibliotecii „Petre Dulfu” Baia Mare, director dr. Teodor Ardelean, Fundaţia Culturală "Vasile Lucaciu" Cicîrlău şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş care au editat volumele: "Fabrica de iarbă" de Nicolae Goja (roman) şi "Restituiri: poezii, povestiri, fragmente de jurnal" de Mihai Cupcea vor prezenta cele două noi cărţi. Moderatori : Gheorghe Pârja, Ştefan Mariş, Nicolae Scheianu, Săluc Horvat, Valeriu Sabău şi Vasile Jurje.
Despre cunoscutul scriitor şi jurnalist Nicolae Goja să spunem că s-a născut în 18 noiembrie 1958 la Cicîrlău.După terminarea Colegiului „Gheorghe Şincai” Baia Mare, a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică din Cluj Napoca. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. A debutat cu proză în „Tribuna” în anul 1982.
Până la această dată, Nicu Goja, cum îi spun apropiaţii, a tipărit şi publicat : „Ilca – educaţia milei”, proze, 1993; „Iad în raiul de acasă”, 1999; „Clopotul cu două limbi”, roman, 2003. Este prezent în Antologia „Chef cu femei urâte”, 1997.
Despre stilul propriu şi inconfundabil al romancierului Nicolae Goja s-a scris mult, atât de către confraţii Domniei Sale din Maramureş cât şi de către alte personalităţi de prim rang ai literaturii române actuale. Iată căteva păreri : „Romanul lui Nicolae Goja Clopotul cu două limbi realizează, într-un proiect îndrăzneţ, o formulă care aduce între aceleaşi coperţi cele două "limbi" ale prozei româneşti actuale: scrisul de influenţă existenţialistă (colorat vag optzecist) şi stilul mai relaxat, cu pliuri şi jocuri narative al postmodernismului (colorat vag nouăzecist). (Roxana Răcaru, în "România literară").

”Este un sentiment special, o bucurie adevărată pentru un editor cînd, la prima lectură a unui manuscris, descoperă scriitorul în sensul deplin al cuvîntului. (Dana Prelipceanu, "Graiul Maramureşului").

Cartea lui Goja este un poem-fluviu despre un univers cu doi locuitori. (Dan Silviu Boerescu, în "Luceafărul").
Aşadar, vineri 20 ianuarie, orele 13,oo, confraţii scriitorului Goja în ale scrisului, colegii de la Graiul Maramureşului, membrii Uniunii Scriitorilor şi ai Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare, iubitorii de cultură, cei care l-au cunoscut şi preţuit pe poetul şi animatorul cultural Mihai Cupcea, elevii de la liceele umaniste şi studenţii de la litere sunt aşteptaţi cu drag la un eveniment cultural de seamă pentru acest colţ de Românie.
Gelu DRAGOŞ