UN AN NOU MINUNAT!

Un an nou mai bogat, plin de armonie şi vise împlinite. Infinită sănătate!

LA MULȚI ANI!

Cu drag și prețuire, 

Valentina Becart

Sărbători fericite !

CRĂCIUN FERICIT!

Să vă bucurați de pace, lumină

și magie...

 alături de cei dragi.

Toate gândurile frumoase,

Valentina Becart

Sărbători fericite!

                                                           CRĂCIUN FERICIT!

                                             Multe bucurii, pace, lumină, prosperitate, clipe 
                                                          sublime alături de cei dragi.
  

                                                       Gânduri minunate și senine,

                                                             Valentina Becart

Urare

Dublă lansare de carte - Valentina BECART

     

 În cadrul manifestărilor ocazionate de Zilele municipiului Paşcani, sâmbătă,6 iulie 2013, ora 12.00 la  Casa Municipală de Cultură Mihail Sadoveanu, Paşcani va avea loc prezentarea a două cărţi:

1.Valentina Becart, Sub Semnul timpului, Editura Arhip Art, Sibiu, 2012

Prezintă: Emilian Marcu

2.Dincolo de cuvânt (antologie coord. de Valentina Becart), Editura Arhip Art, Sibiu

Participă: Horia Zilieru, prof.univ.dr.Dionisie Vitcu, prof.dr. Mihai Păstrăguş,

Rodica Rodean, Cella Negoieascu, George Arhip, director, Marioara Preutu.

                                                                        Gelu DRAGOŞ

Idolii Valentinei Becart

„Dincolo de cuvânt”( Confesiunea poetului, prozatorului) (Editura ARHIP ART Sibiu, 2012) este o carte cu multe personaje. Vreo treizeci şi şase; cred că n-am greşit numărătoarea. Poeţi şi prozatori, aleşi pe sprânceană de Valentina Becart, coordonatoarea volumului. Ţie, care vei citi această carte, permite-mi să-ţi pun o simplă întrebare: ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate? Mie, îţi spun drept, cuvintele care mi-au rămas în minte după ce-am parcurs “Dincolo de cuvânt”, mi-au ghidat paşii spre zări îngemănate cu nenumărate răspunsuri la atâtea întrebări pe care le aveam în cap, nedesluşite. O dată întoarsă şi pagina 433, ultima, o dată atinse şi cele din urmă cuvinte aşezate pe coperta a patra, semnate de Zaharia Sângeorzan: «Există o teamă de a „demitiza”, da a înlocui „idolii” de ieri, cu cei de azi? Nu este oare nevoie de un mai mare curaj în a recunoaşte valorile de astăzi, cu riscul de a tulbura apele încremenite ale ierarhiilor supravieţuind încă unor obscure inerţii?»– pentru mine a însemnat, de fapt, primul pas făcut spre o destinaţie în care ştii că speranţa te inundă când eşti încărcat de îndoială. Cartea Valentinei Bercart nu a zăbovit în zadar în mâinile mele. Am aflat lucruri inedite în a recunoaşte, cum bine zicea confratele Sângeorzan, valorile de astăzi, fiindcă în respectivul volum se găsesc, într-adevăr, cuvinte curajoase care tulbură apele încremenite ale ierarhiilor de ieri. 

Am citit pagină cu pagină, m-am oprit asupra frazelor ţesute cu migală (în sărbătorile sfârşitului de an, ai timp suficient la îndemână pentru lectură!) şi am descoperit noi idoli, poeţi sau prozatori de azi, poate tot atât de valoroşi ca şi cei de ieri: Radu Botiş, Ioan Adrian Trifan, Menuţ Maximilian, Elena Trifan, Any Drăgoianu, Cella Negoiescu, Mihaela Cristescu, Victoria Fătu Nalaţiu, Valentina Bisog ( Becart), Cezarina Adamescu... Lista ar putea fi mult mai mare. Mă las prins, înspre final, în mrejele exigenţei şi mă opresc aici. Asta nu înseamnă că nu mai sunt şi alţi poeţi sau prozatori, prezentaţi în carte, care nu pot fi încălziţi cu iubirea căldurii mele! 

Cuvântul are asupra vieţii noastre o putere fantastică. E o constatare care nu-mi aparţine doar mie. Am apucat vremea când Religia se preda în şcoală încă din clasa întâia primară. Preotul satului ne-a învăţat – şi noi am ţinut minte, în ani – că la începutul lumii a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era cu Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul! Mai târziu am aflat că acest mesaj sfânt se află în primele rânduri ale Epistolei Iubirii a Apostolului Ioan, căruia cu mândrie îi port numele (ca prenume!). Dar ce se află Dincolo de cuvânt? Dincolo de cuvinte?... Cineva spunea: simţi doar cu ochii sufletului. În cartea Valentinei Becart, tot cu ochii sufletului am citit despre dragostea de netăgăduit a autoarei (coordonatoarea unei opere ce merită aşezată în rafturile oricărei biblioteci) faţă de confraţi, speranţa că niciodată cultura scrisă nu va fi abandonată. Cartea tipărită are farmecul ei, are parfumul ei tipografic. Ea este liantul între anii noştri, de la cei ai copilăriei la cei ai bătrâneţii adânci, care ne ghidează viaţa fără să ne dăm seama. 

Ioan BARBU 

Rm. Vâlcea , 10 anuarie 2013 

*Vin şi completez: emoţionante, impresionante, rupte din realitatea timpului lor, pline de umor, alteori de dramatism, privite cu ochi adolescentini ( Floentina Dinu, Mădălina Donos) sau cu maturitatea la care a ajuns conştiinţa fiecăruia în parte (critica dură făcută celor care “cârmuiesc” literatura), întâmplări care le-au schimbat cursul vieţii… îi recomandă ca prozatori, poeţi de înaltă ţinuţă: Ioan BARBU/Victor BECHEANU/Floarea CĂRBUNE/

Emil ILIESCU/Tatiana SCURTU/MUNTEANU Sorin CERIN/Dora Alina ROMANESCU/ Ion VANGHELE/Ana Irina IORGA/Al Florin ŢENE/Bianca MARCOVICI/Ion NĂLBITORU/Gheorghiţa DURLAN/Niculae VRĂSMAŞ/Virgil STAN/Delia STĂNILOIU/Gheorghe RĂDUCAN/Anastasia GÂRNEAŢĂ/Elena PĂDURARU/Lucreţia IONESCU/Tănase CARAŞCA/Vasile POPOVICI/Alexa Gavril BÂLE/Cristian HARNĂU.

Răsfoind acest volum, veţi găsi adevărate comori sufleteşti , oferite cu generozitate de fiecare scriitor în parte. 

Valentina Becart 

11 ianuarie 2013  

Anunţ! Dincolo de cuvânt…

Vă aduc la cunoştinţă următoarele: am în lucru un nou volum, numit "Dincolo de cuvânt"(confesiunea poetului), un fel de mărturisire literară;

- materialele pot fi trimise până pe 10/15  septembrie;

- font: Times New Roman, corp literă 12;

- spatiu alocat: 8 pagini, format A5( obligatoriu, diacritice);

                                            ***

Cine este poetul, prozatorul?

- Unde s-a născut, descrierea meleagurilor.

- Cum şi când a început să scrie?

- Cine i-a călăuzit paşii?

- Cine l-a sustinut, apreciat?

- Care sunt lecturile favorite, poeţii, prozatorii îndrăgiţi.

- Cărţi publicate, premii, aprecieri ale unor critici ( lectori).

- Poezia, scrierea în general... l-a ajutat să treacă peste obstacole?

- Există cineva deosebit în viaţa fiecăruia pentru care sentimentele de preţuire sunt durabile?

- Lansarea unor cărţi înseamnă şi beneficii ... sau numai împlinire spirituală?

- Se poate trăi din scris?

- Condiţia poetului în zilele noastre?!

- Putem face mai mult pentru a ieşi din anonimat?

- Credeţi că scriitorii trebuie să „ignore” politica?

- Este posibilă o grupare a celor care scriu într-un partid al poeţilor?

- Este posibil, ca în acest fel, să putem avea acces la anumite fonduri care se împart

între „bogătaşi”, definitiv  „certaţi” cu arta, cultura în general?!

( sunt doar câteva sugestii...)

Întrebările sunt orientativeeeeeeeeee! De reţinut!

Există suficiente „surse” pentru realizarea acetui „eseu”.

Confesiune înseamnă şi frământre, trăirile „ascunse” dincolo de cuvânt...

D-voastră veţi face „confesiunea” ce va rămâne mărturie peste timp!!!

Succes!

Valentina Becart

p.s. Amănunte pe e-mail:  valentinabecart@gmail.com" target="_blank" href="mailto: valentinabecart@gmail.com" style="text-decoration: underline; color: rgb(35, 71, 134); outline: 0px; ">valentinabecart@gmail.com.

Pot fi adăugate unele poze reprezentative: de la lansări, coperte cărti, diplome.

nu prea multe!* 2/3

De asemenea pot fi adăgate şi câteva versuri reprezentative.

                          

Scriitoarea Valentina Becart premiată de japonezi!

FOTOGRAFIA SĂPTĂMÂNII - Valentina BECART după prezentarea antologiei "Arta sfâşiată" şi prezentarea volumului "Vise prăfuite", autor Marilena VELICU

Antologia "Artă sfâşiată"

POESIS - VALENTINA BECART

Mâine... un timp ce nu-mi aparţine

Tu vei veni
schelălăind ca un câine
de unde oase
pentru fastuosul "mâine"
când omenirea n-are viitor

Să ne-aşezăm cuminţi
la umbra – timpului trecut
şi să visăm
cum "azi" –
ia forma efemeră
a ne-nceputei pâini...

Şi îngrozit de nesfârşite mâini
ce lacom se întind
voi alerga şi eu
schelălăind
spre margini de hotar
şi câine credincios – voi sta de pază
lângă stârvul unui "mâine"...

Dă-ne, Doamne, pâine...

Din jurnalul unei zile ( în mijlocul singurătăţii)

Craterul vulcanilor de deschidea
ameninţător
sub povara gândurilor
"Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic"!
bietul Nietzsche!
ars de suferinţă a ridicat sabia împotriva
"Dumnezeului"
ce l-a lăsat singur
în faţa filosofiei sterile...
cum să poţi locui într-o singurătate din care
sunt izgoniţi
zeii şi legendele?

Unde sunt tainele lumii care au fost făgăduite
materiei întrupate?
numai Everestul mai poate oferi un răspuns
acolo sus... lumina-i darnică, ocrotitoare, şi poţi
avea
un dialog sincer cu cerul – înfruntându-i
nepăsarea...
ori totul, ori nimic!
mult mai periculos este să priveşti în jos... spre
inima vulcanilor
ce nu cunosc toleranţa
şi nici speculaţiile metafizicii...

Din jurnalul unei zile (*50 de primăveri)

Striveşte-mi tâmpla cu ultima
"mână de întuneric" când zorii mijesc
doar aşa voi purta în suflet
semnul zilei
aducătoare de noroc...

Striveşte-mi tâmpla
cu dumnezeiasca frumuseţe a florilor
ce-şi dăruiesc parfumul
drumeţilor îngenuncheaţi la răscruce...

... n-o să mă doară nici oglinzile sfărâmate
ale cerului
căzute peste braţele-mi
ce şi-au dorit un legământ cu absolutul
şi-o singură îmbrăţişare cu Zeii...

Striveşte-mi trupul cu munţii
falnici şi izvoarele repezi
şi n-o să-ţi reproşez
graba în care
vrei să-mi spulberi nevoia de statornicie
în curgerea nefirească a timpului...

Vorbeşte cu păsările
să mă rănească cu aripile lor
însetate de zbor
şi n-o să mă vezi plângând
când ştiu prea bine
că libertatea mi-a fost închisă
în miezul unui fruct...

O! Frumoasă şi senină fată
cu lumini tăinuite sub pleoape
sărută-mi fruntea
cu buzele tale adultere...
şi-am să te strâng la piept – ca pe singura mea
bucurie:"copilăria!"
(cum o simt risipindu-se... în fiecare ticăit!...)

Striveşte-mi tâmpla cu toate promisiunile
celor 50 de primăveri
ce mi-au fost adăpost împotriva frigului
metafizic...
împotriva deşertului strecurat în sânge
... şi-am să cânt de bucurie
când – în fiecare rană - va înflori o nouă speranţă
şi noi dimineţi cu trăiri interzise...

Striveşte-mi sufletul
cu tot ce are viaţa mai sublim... şi cu fiecare strigăt
de durere... voi fi mai tânără cu un vis
....
50 de primăveri...
un buchet de gânduri... smuls din somnul adâncului
şi aruncat în braţele prezentului
extaziat,
extaziat...

Din jurnalul unei zile (amurg în deşert)

pe această întindere de nisip
arsă de soare
îţi voi aşterne la picioare
amurgul unui suflet bântuit
ce n-a înţeles logica pustiului, nebunia...

nisipurile işi plâng deseori nerodirea...
să fie blestemul celui învins?
apele s-au închis grăbite în adâncuri
refuzându-le jelirea... tânguirea...
... sfâşietor e strigătul în deşert
a celui ucis
de nepăsare...

în această oază de nisipuri mişcătoare
se-adună pe-nserat
fecioare de rouă
ce-aşteaptă pe cel însetat – rătăcind
în curgerea unui timp obosit, deprimat...

... e ora când adevărul se surpă
... e timpul ca stele nopţii să moară...

se-aşterne amurgul peste zare
şi peste ochiul stins al deşertului
ce n-a mai putut să vadă
agonia ta
căutând urme de paşi
în cele mai sumbre vise, bântuite
de speranţă...

Din jurnalul unei zile (falsificatori de istorii...)

Descompune-mă-n cuvinte
în titluri de cărţi
în istorii inventate
( cu sânge rece)
de bolnavi incurabili
... rămăşiţe ale materiei
nemodelate
în forme...

Aruncă-mă în fiecare
răscruce
în calea anotimpurilor
ce urlă a pustiu
preschimbând
fiecare gând
în boabe de rouă...

Lasă-mă pradă
lupilor iernatici
pe drumul bătătorit
de remuşcări şi regrete...

Descompune-mă
în sunete hazlii
în versuri lipsite de sens
şi veacuri de singurătate...

Lasă-mă la marginea
lumii
să-mi aştept rândul
( lângă atâtea stihii)
la dreptatea dintâi
rămasă
pe "masa de disecţie"
a falsificatorilor de istorii...
de istorii...

Din jurnalul unei zile (lagărul morţii...)

Fiecare pasăre îşi cunoaşte zborul
aripile de ceară sunt un "simulacru",
o contestare
a lagărului
şi-a sufletului pironit între ziduri
nu toţi copacii falnici au parte
de roade...
freamătul frunzelor este acelaşi
când
ispitele pun la cale
naşterea unei lumi damnate...

Numai femeia "aleasă" poate asculta
sâsâitul
provocator al şarpelui...
"Fiii tăi vor fi răzbunarea mea
pentru frumuseţea
vieţii oferite"...
De unde vine glasul acesta tulburător
asemenea unei zile ce-şi îmbracă
hainele cernite?

Trec ades pe lângă un cimitir părăsit
câinii de pripas stau la soare cu boturile
lipite de lespezile grele
"să vorbească pământul într-o limbă
ce nu ne-a fost dezvăluită?"
florile sălbatice crescute la căpătâi
mai păstrează în culori
amintirea
stinsă
a unei iubiri...

Şi câte nebunii, izvoare nesecate,
cai sălbatici
şi păsări în colivii
poţi vedea
într-un "lagăr al morţii"...
Aripile de ceară
sunt un "simulacru"
ca şi viaţa –

Gândurile...
o avalanşă de străfulgerări năucitoare
singurele
care mai au curajul
de a îmbrăţişa
libertatea unei zile de vară,
unei zile de vară...

Să nu trezim cimitirele...

E-o taină-n toate.
şi-o năruire...
nu vă-ndoiţi de dăinuire
când vă cântaţi bucuriile
în acelaşi cerc istovitor
în care dorm nepăsătoare
cimitirele...

E o lumină-n toate.
şi-o sfâşiere...
şi nu-ntrebaţi de risipire
când vă slăviţi odoarele
în acelaşi triunghi nepereche
în care se înalţă – ca o provocare –
luna, soarele...

E-un nepătruns în toate.
şi-o prigonire...
şi cum să vă mire
când rătăciţi în propria geometrie
căutăm adevărul
în ape
ce refuză oglindirea – chipului cioplit –
agăţat
în izbăvitoare cuie,
izbăvitoare cuie...

Între ontic şi temporalitate în căutarea adevărului Absolut

Volumul de poezii ,,Obsesia deşertului” al eruditei poete Valentina Becart, păstrează încă mirosul de carte proaspătă, abia ieşită de sub ,,teascurile tiparniţei”. Sintagma, segmentul lingvistic ,,obsesia deşertului”, cu toată simbolistica, cu toate subliminalele conotaţii semasiologice, mă duce pentru o clipă la Eclesiast: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciunui”. Mă duce, am zis, dar poeta iese din sine, şi prin mijlocirea eului liric, crează o poezie ontică, nedetaşându-se de zoroastrism, în ecuaţia unei antropologii filozofice, dar şi sociale şi culturale, descinzând, parcă, din romanticii germani care au făcut, nu înaintea altora, din poezie, - existenţialitate, într-o logică a firescului firii, ori într-o altă ordine ,,mai” nefirească – în accepţiunea unui fiasco divin, să mai repare, să mai cârpească ce se mai poate a toate acelor ieşite din Cuvânt, care nu prea mai merg ,,ca la carte”, acum.
Poeta dă o notă metafizică unora dintre poemele sale, aşa cum au făcut-o odinioară: Eminescu, Nerval, Hölderlin, Rimbaud, Novalis ş.a. întru transcenderea într-o altă dimensiune, cu legi pe care nu le stăpânim încă, poate energetică, conservată într-o veşnicie prolixă şi plictisitoare de prea ,,multă veşnicie”. De parcă poeta ar visa un vis din care nu ai vrea să te trezeşti, ,,Romanticii au ştiut că visul nu e fecund decât dacă prin el insul ar putea deveni mai profund şi s-ar întoarce de acolo în viaţa conştientă; dar la o viaţă conştientă transfigurată de acum încolo, văzută cu alţi ochi”.(A.Béguin).
Pentru a nu ne mai lăsa întru dezlegarea ,,enigmelor Sfinxului, poeta ne scoate din labirinturile numai cu intrare, luminându-ne nedumerirea: ,,deşertul e un vampir (nelegiuit)” – cam lugubru, antropofagic, imagine prometeică în înlănţuirea de stâncă.
,,…atât a mai rămas într-un deşert de gânduri/…prin această întindere liniştită, pustie/şi primejdiaosă/se mai rotesc vulturii din când în când…/” , iar ,,privirile se lovesc de lumina aspră,/apăsătoare/îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge/un ultim strigăt” (Din jurnalul unei zile - scriu cu fire de praf - ).
,,Pe talerul zilei”, ,,pe talerul nopţii”, poeta, cuprinsă de angoase, ni se destăinuie: ,,Noaptea hienelor mă ajunsese/din urmă/şi era în plină zi/fântânile îşi ofereau apele adâncului/în cupe răsfrânte/invitându-mă să beau/…dar n-auzeam decât un hohot” ca apoi să-şi devoaleze sinistrul: ,,Deşertul şi pustiul din mine/unelteau/acuzându-mă le laşitate…” (În braţele absurdului).
Dar zvonul de apocalipsă stă suspendat în eter ca o sabie a lui Damolxe: ,, cerul a coborât mult prea jos/ca o ameninţare/ - sugerând, prevestind un timp, timpul acela, implacabil, inexorabil, pe care ştiinţa ori Marele, ori nu-l poate opri, ori nu-l vrea oprit, iar jocul perpetuu al stereotipiilor să nu fie oprit, ca o blasfemie.
Ne întrebăm din ce în ce mai puţin retoric, şi mai mult imperativ: de ce?.. de ce?... nu într-un absurd kafkian, ci într-un absurd universal pe care nu-l vom putea tăia ca pe un nod gordian. ,,Am început să alerg la întâmplare/şi să plâng/prea mult soare/într-o inimă/cuprinsă de spaimă şi-ndoială”…,,dar nu vedeam decât hienele/adulmecând renunţarea” Şi… de parcă am trage linie, după ce am adunat, după ce am scăzut, după ce am înmulţit şi împărţit, ne-a dat rezultatul: ,,Lângă steagul răvăşit/al înfrângerii/zăcea o inimă - /ce-şi abandonase/firul de sânge/şi nisip/şi-ndoiala…/ în braţele absurdului/necuprinsului…” Iar noi, orbecăind, tot căutând, un adevăr al celor ce sunt şi pe care le vedem, şi al celor ce sunt şi pe care nu le vedem, măcar un adevăr cât să pricepem cine suntem şi ai cui?
Fără infatuarea şi împertinanţa de a afla, musai, adevărul Absolut pe care nu-l vom afla vreodată, în viaţa asta, în alte vieţi, nici chiar în viaţa aceea de Dincolo, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, cum ne povăţuieşte sacerdodu.
,,Obsesia deşertului” – volum, de iure şi de facto, de substanţă filozofică, îşi are sorgintea în marile înrebări ale poetei asupra universalităţii, nemărginirii de la minus la plus infinit, asupra existenţialităţii, cuprinzând da capo al fine, poeme-eseu în care puterea verbului dă întregului volum, înălţare axiologică. Respectând cu rigoare calităţile stilui, - aş zice chiar - , ale stilului elevat, pertinenţa folosirii tropilor şi sintaxei poetice, dă volumului o notă particulară, dacă ar fi să-l invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul şi autorul enciclopedic, francez, - Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme meme”(Stilul este omul însuşi). Poeta Valentina Becart şi-a consacrat un stil propriu, inconfundabil.
În faţa atâtor vicisitudini, poeta nu este o învinsă, ci o luptătoare de pe linia întâi, o biruitoare, câştigând, nu lupta, ci războiul.
Deschizând cartea, citeşti cu acea exultanţă şi pasiune pe care ai vrea să fie mereu prezentă în inima şi sufletul tău, cititorule!

                                                                        Profesor Vasile POPOVICI

“Zi fatidică... Madrid, 11 martie 2004” (fragment din romanul “Viaţă furată”)

M-am întors după-amiază - puţin după ora 17.00 - de la „pensiune” unde fusesem să-mi ridic chenzina. Mi-am scos sandalele cu talpa joasă – atât de necesare în această perioadă şi atât de comode pentru starea în care mă aflam... După ce am deschis televizorul am pregătit un suc de portocale ( una din băuturile mele preferate) şi m-am aşezat în fotoliu.
Imaginile care se derulau prin faţa ochilor păreau desprinse dintr-un film de groază.Crainica (nu-mi amintesc numele) anunţa: „Reporterul nostru la Madrid revine cu noi informaţii privind atacul cu bombă....” Ca dintr-un alt capăt de lume frânturi de cuvinte ajungeau până la mine...”Madrid”, „atentat cu bombă”... peste 100 de morţi şi mai mulţi răniţi”... Totul devenea confuz , începuse să se învârtă casa cu mine şi fulgerător gândul mi-a fugit la Alex... Albă ca varul, cu mâinile tremurânde am reuşit să formez numărul... Nu răspundea nimeni! Clipele mi se păreau veşnicii ale durerii. Groaza se întipărise pe chipul meu şi eram gata să leşin. Cu o ultimă sforţare am reuşit să sun la spital.
- Domnul Dinu Alex n-a ajuns astăzi... Poate... s-ar putea...
Mi-a căzut telefonul din mână şi m-am prăbuşit... Secvenţe din viaţa mea alături de Alex se derulau cu repeziucine ca un fotomontaj; ziua în care l-am bănuit că are o legătură cu Lola, căsătoria, bucuria nebună la vestea că va fi tată... Toate îşi pierdeau conturul, deveneau tot mai neclare, se pierdeau în ceaţa deznădejdii... Nu ştiu cât timp a trecut din acel moment, dar deasupra mea desluşeam chipul mamei care mă striga:
- Diana! Diana! Draga mea, dragă! Totul o să fie bine. Ajungem la spital în cel mai scurt timp. Fii puternică!!... Am născut în acea noapte după un travaliu cumplit, epuizant... un băieţel de 3,800 Kg. Stăteam într-o rezervă şi prin geamul întredeschis, razele blânde ale soarelui îmi mângâiau faţa. Am deschis ochii cu oarecare teamă... şi de jur împrejurul meu erau aşezate în vaze, flori de toate culorile, jucării, baloane. Am zâmbit amar... La un moment dat a intrat una dintre asistentele care a asistat la naştere.
- Bună dimineaţa! Cum se simte tânăra şi frumoasa mămică?
- Bine, mulţumesc! răspund cu glas scăzut, lipsit de acea bucurie, emoţie...
- Părinţii tăi aşteaptă în hol. Ai vrea să-i vezi? Să vorbeşti cu ei? Sunt atât de nerăbdători...
- Sigur! Să intre numaidecât!
A intrat mai întâi mama, apoi tata, Nicoleta cu soţul ei, Emil. Aveau feţele livide, trase, ciarcăne în jurul ochilor şi o anumită durere mută în priviri. Se vedea de la o leghe depărtare că nu dormiseră toată noaptea şi păreau frământaţi de o problemă extrem de dureroasă... Am încercat un zâmbet stângaci.
- Mă bucur aşa de mult că aţi venit! Aţi văzut băiatul? Cu cine seamănă?
Această ultimă întrebare a căzut ca trăznetul asupra capetelor lor. S-au întunecat la faţă şi încercau cu greu să zâmbească printre lacrimile care stăteau gata să rupă zăgazuri...
- Am rugat asistenta să aducă puţin băiatul. Sper că nu te superi! încerca mama să se scuze... şi mi-a prins strâns mâinile într-ale ei, gata să mi le rupă.
- Ia priviţi ce frumuseţe de copil! exclama asistenta care intrase în grabă.
L-a aşezat la pieptul meu... şi am crezut că lumea toată s-a topit în acel moment. Era cea mai fină atingere, o senzaţie atât de suavă şi de plăcută, cum nu mai cunoscusem niciodată până atunci. Mă uitam la el ca la o minune, o făptură ireală... şi o fericire imensă mi-a inundat sufletul, mi-a copleşit întreaga trăire.
„Copilul meu... copilul lui Alex”... şi dintr-o dată lacrimi calde au început să se rostogolească nestingherite pe obrajii mei împurpuraţi... şi pe ai copilului nostru... Când am ridicat ochii plini de iubire, de suferinţă şi întrebări... am zărit-o pe mama – care mai rămăsese în salon – stând cuminte pe un scăunel lângă uşă, cu privirea aţintită în gol...
- Mama! Unde ai plecat cu gândul? Draga mea, mamă! Mă uitam la ea ca la o icoană, ca la zâna cea bună din poveşti.
- Sunt atât de fericită să te văd alături de băieţel! şi... aş dori ca timpul să se oprească pentru totdeauna aici şi acum...
- Ai primit vreo veste din Spania? am întrebat cu glasul stins, cu teamă... cu cea mai cumplită teamă pe care o poţi citi în ochii unui condamnat la moarte...
- N-am primit nicio veste! Mai durează 2-3 zile până când vor fi identificaţi toţi... şi brusc s-a ridicat în picioare şi a fugit în hol. Plângea! Îi auzeam plânsul, tânguirea şi neputinţa...
- Mamă! Vino înapoi, te rog! Îţi aduci aminte ce îmi spuneai în salvare? Să fim tari şi să credem că totul va fi bine!
S-a aşezat pe pat lângă mine şi copil şi ne-a ţinut strâns – ca şi cum cineva urma să vină şi să ne smulgă din acea îmbrăţişare – şi ea era hotârâtă să ne păstreze cu orice sacrificiu..
* * *
A treia zi am plecat acasă împreună cu băieţelul meu, Alexandru, într-o maşină împodobită cu multe balonaşe albastre şi albe. Camera lui Alexandru era pregătită. Pătuţul, hăinuţele, jucăriile dădeau încăperii o atmosferă de basm.
- Am ajuns acasă, dragostea mea!... universul meu, steaua mea luminoasă!
L-am aşezat uşor în pătuţ să nu se trezească, dar în clipa următoare a deschis ochii mari, albaştri ca cerul, ca marea cea mare... şi pe faţa lui mică şi scumpă a apărut cel mai magnific zâmbet din lume.
- Sunt aşa de fericită că exişti! micuţul meu prinţ... cum n-o să-ţi poţi imagina vreodată. Nicoleta şi-a strecurat capul pe uşă şi m-a strigat în şoaptă:
- Diana! Te aşteptăm în sufragerie. Avem o surpriză pentru tine. Flori, şampanie, prăjituri şi o mulţime de confeti – ca un zbor de fluturi – m-au întâmpinat la intrare. De asemenea, erau acolo părinţii mei, Nicoleta cu soţul ei şi fiul lor Emanuel, părinţii Nicoletei, părinţii lui Alex...
Se străduiau să pară veseli, dar în sufletul lor se cuibărise îndoiala că ceva rău s-a întâmplat...
- Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască! Cine să trăiască? Cea mai minunată mămică şi prinţul zămislit, cel mai drăgălaş şi mai minunat din câţi au existat!
Încercau să creeze o atmosferă de sărbătoare, dar vocile lor nu aveau acea forţă a fericirii care vibrează şi te umple de fiori, ori de câte ori o invoci.
Au desfăcut şampania care a început să curgă în cupe de cristal, păstrate cu grijă şi folosite de ai mei doar la ocazii speciale. M-au îmbrăţişat pe rând, cu căldură şi dăruire, fiecare spunându-mi o vorbă bună, o mică glumă...
Îi ascultam dar nu-i auzeam... Îi priveam cu un uşor zâmbet în colţul gurii. Aproape că nu-i vedeam... păreau doar nişte umbre în mişcare care scoteau nişte sunete ciudate - sau mai degrabă nişte gemete înfundate – căutând mereu ceva... o rază de lumină...
***
Dintr-o dată, în această confuzie de gânduri mi-a apărut în faţa ochilor Alex...
Se afla pe un peron pustiu, cu hainele rupte şi pline de sânge. Parcă încerca să şoptească ceva... Mi-am încordat auzul şi fiecare murmur al lui devenea din ce în ce mai perceptibil...
„Diana! Diana! Iubirea vieţii mele! Aşteaptă-mă! Vin cât pot de repede... Trebuie să-mi văd copilul! Cum arată? E frumos? Seamănă cu mine!? Nici nu ştii ce fericit sunt când mă gândesc la voi! Sunt în stare să zbor... Ce m-ar putea împiedica? Atât de mare este forţa fericirii...
Niciun mormânt n-ar rezista în faţa dorinţei mele...”
Şi dintr-o dată, ca un automat, s-a ridicat, a privit în jur cu ochii măriţi de spaimă, cu faţa lividă... din care se scursese tot sângele – şi parcă chiar ultima scânteie de viaţă - şi a început să alerge după un tren care se pusese în mişcare, un tren care semăna mai mult cu o nălucă, cu un nor de praf spulberat de vânt...
„Te implor, opreşte-te! Nu mă lăsa aici... Măcar un singur drum... e tot ce-ţi mai cer! Trebuie să-mi îmbrăţişez măcar o singură dată copilul!”...
A căzut în genunchi şi scuturat ca de friguri – şi-a pus fruntea pe piatra rece, surdă, nepăsătoare a peronului.
- Diana! Mai vrei puţină şampanie?
Ce-i cu tine? Eşti albă ca varul! Parcă ai fi văzut o nălucă... Şi tremuri toată! draga mea , dragă. Mama m-a prins de mijloc şi mi-a aşezat capul pe umărul ei , mângâindu-mă uşor, uşor... aşa cum legeni un copilaş gata să adoarmă.
Brusc, sună telefonul!
Ecoul sunetului părea atât de ireal în tăcerea de gheaţă care se lăsase... Ai fi spus că toată lumea încremenise. Nimeni nu respira, nimeni nu mişca...
La un moment dat, tata, care se afla aproape de telefon, a ridicat receptorul.
- Alo! Da...
Cine sunteţi? Cum!?
Poate este o greşeală... S-a confirmat?!
Nu l-am scăpat pe tata din ochi nicio secundă. Am văzut cum sângele i s-a scurs din obraji, cum îşi muşca buzele şi faţa i s-a schimonosit, încercând să înfrunte un adevăr prea crunt... un răcnet!
- Au sunat de la ambasadă. Trebuie să mergem la Bucureşti. Alex se numără printre victi...
În clipa următoare am simţit cum peste mine se prăvăleşte întunericul vieţii – strivind şi ultima picătură de lumină. Viaţa căpătase forma unui călău hidos – care cu un rânjet sinistru... a ridicat securea timpului... Aproape că simţeam lama subţire şi rece pe artera în care mai pulsa încă sufletul zdrobit...
Am închis ochii... şi două braţe puternice au oprit trupul ce se prăbuşea, zguduit de spasmele unei realităţi crude... care nu putea să fie realitate...
( va continua...)
Valentina BAECART
Oct. 2004

Doar metafora mai stă de veghe…

de Valentina Becart

să nu-ţi faci „chip cioplit”
din poezie
căci vor veni vreo zece
sau poate chiar o mie
să ţi-o calce
în picioare
ca pe-o jucărie...

eu ştiu pe unii
„travestiţi”
care au păşit în faţa muzei
şi i-au jurat credinţă...
vai! ce păcat...
... şi duşi au fost
cu-alai de semne
deocheate, deşănţate
cum a putut bietul
poet
din poleitele altare...
face rost!

... un singur critic
mai zace în spital
cei mulţi
au părăsit această lume
în zori...
dar... ce-s iubirile
când singură metafora
veghează stingherită
lângă un mormânt
banal...
banal...

28 februarie 2012