Citind lirica lui Gelu Dragoș, mintea mi-a cutreierat neoprită către renumitul său blog, ,,Moara lui Gelu”, unde am remarcat și admirat de nenumărate ori jurnalistul neîndoit, criticând aspru moravuri și tare cotidiene, dar și învățătorul cu spirit ludic, ușor atins de amărăciunea vremurilor sure în care trăim. Un lucru m-a atins mai mult decât toate celelalte, rătăcită printre cuvintele din Singurătatea poetului: fi delitatea aproape tangibilă față de ținutul în care trăiește, mitica Țară a Chioarului, dar și adorația față de soția iubită, pilon al poetului peste dureri și timpuri.
Poetul transmite încă din primele versuri o simplitate
odihnită a stilului, un sentiment molcom, așezat, e reținut și discret și
totuși rebel, ușor bacovian, zămislind un manifest personal în furnalele
creației. te simți acasă și parcă înțeles răsfoind paginile de la o poezie la
alta, îți dă senzația că e de-al nostru, moroșan neaoș. e puternic preocupat de
ciclul nesfârșit al vieții și al morții, de joaca aceasta care nu ne dă pace să
simțim bucuria până la capăt, dar care de undeva îi dă speranței șansa să se
ițească. În ritmurile liricii lui, cu puternice accente moderne, uneori
întâlnești cu respect și solemnitate poeții anteriorității, prezențe neobosite
în fibra neamului, poeții-izvor pentru creatorul de acum: Bacovia, Blaga, Sorescu,
Stănescu, Șiugariu, Coșbuc, Vieru, Păunescu.
Îi este dragă vorba („mierea din cuvinte”), moștenire
rămasă de la toți cei care au încercat îndelung să-i deslușească corola
minunată, graiul scris sau transmis pe cale orală de la străbuni e hrană, e
pâine („darul tatălui ceresc”). Îi este dragă patria, căreia îi aduce ode meșteșugite.
Acasă e paradisul său propriu, câmpenesc arhaic, eteric, e culoare, sunet și
aromă. Sinesteziile primesc suflare și grăiesc pe sufletul eului liric.
Poetul e înrădăcinat prin toate simțurile sale în toposul care-i definește
existența: „tărâm de vis, / strune de viori, / dansuri de curcubeie, / prune
coapte, roșie lumină (...) ai intrat definitiv în sângele meu”. Acest „univers
închis” e lucida conștientizare a propriei identități, „rostul lumii mele”,
ferecate de farmecul copilăriei, dorul de bunici, liniștea maternă a casei și
misterul cărții de citire. E nelipsit Someșul, acest „perpetuum mobile”, care a
văzut vrute și nevrute în întovărășirea sa cu omul. Meditativ și filosofic,
poetul evidențiază legătura dintre strămoși și urmași și face apel la
simplitate în poeziile în care apar imagini ale bunicilor alături de nepoți,
umbre smerite care dăinuie încă în faptele celor vii.
Meditația asupra trecerii timpului este și ea
prezentă prin fi guri de stil pictate cu măiestria meșterului care se zidește
pe sine („odaia ce-a-mbătrânit odată cu mine”). Nu rămâne indiferent timpului
prezent, ceasului pandemic care amintește tot mai frustrant de fatalitate și de
ireversibilitatea drumului. Sezonul covid19 („ocean pandemic”), mult prea lung,
a făcut victime și în rândul artiștilor („zilnic se moare”), unii au traversat
podul către dincolo, în timp ce alții, „poeții răpuși”, duc în continuare în
spate durerea lumii („mă doare secolul ce-l trăim în anii nepăsării”). Poezia
Rugăminte constată fără stupefacție efemeritatea și superficialitatea
cotidianului în care ne aflăm, iar galeria de nume care ilustrează politicul
grotesc reprezintă în fapt o sinteză a acestuia („traian crin victor vanghelie
sau boc”).
În poezia Nu știu îl regăsim pe Eminescu, la fel de
măreț ca altădată, iar poetul Dragoș se regăsește în fascinația Luceafărului în
fața eternului feminin. Erosul capătă dimensiuni sacre, femeia devenind „un
pântec de dumnezeire”, un pasaj spre divinitate, scut împotriva căderii în
neant în drumul omului către Marea trecere. Sunt evidente trimiterile la împlinirea
poetului alături de soția sa, Ana, nume predestinat prin simbolistica și relația
cu miturile românești. dedicațiile aduse femeii iubite au iz primăvăratic, de
martie, imaginea ei fiind construită pe laitmotivul purității și al luminii.
Femeia e rai, zăpadă, ghiocel, e clipa renașterii triumfătoare asupra timpului
trufaș.
Interesantă este viziunea sa asupra rostului creatorului
de versuri în lume. Poetul este eroul unei națiuni („Fiindcă tu n-ai știut să
fi i decât erou!”), cel care o pictează după mersul vremurilor, o coboară, dar
o și ridică. Poezia citată tratează destinul poetului Ion Șiugariu, ucis pe
front, cu un patos izvorât din cunoașterea aproape luciferică a istoriei
locale, pe care eul liric o inspiră cu sete și apoi o expiră desăvârșită și
transformată spre a fi lăsată moștenire generațiilor viitoare („Tu,
poetule-erou, te-ntorci în noi în fiecare an, / Un Ion Șiugariu în fapte mai
viu ca oricând”). Istoria își face loc și prin fi gurile istorice evocate,
între care legendarul Dragoș e impunător, dar și prin miturile antice elene la
care face referire.
Introspectiv și sobru, pe alocuri ludic, cum îi stă
bine unui învățător ce a descoperit multor generații de învățăcei tainele
cunoașterii, Gelu Dragoș invită la o lectură plăcută, apropiată de sufl etul
maramureșean. Cei care au străbătut de-a lungul timpului aceste ținuturi sau
își au amintirea bunicilor ca punte peste timp îl vor înțelege cel mai bine pe
poet. Descoperi în lirica lui un univers complex care, de cele mai multe ori,
se termină cu o aluzie la Dumnezeu, ca un amin nespus, dar dătător de speranță
(„mai respiră, mai speră, rămâi”). E frământare și zbucium neostoit în poezia
lui, dar ce ar fi poetul fără acestea? E și izolare, liniște și bine, ca o
noapte înstelată în care numai Someșul neobosit își cântă șoptit povestea,
departe de ,,oamenii din jur”.
Iuliana-Andrea
POP
