Statuia unui mare cântec

 

                                                                                               de Gheorghe Pârja

Omul a inventat multe feluri de a măsura viața. Cel mai ademenitor este cântecul. El este sângele nevăzut, lumina care nu apune, frigul care se cui­bărește în noi, focul din lacrima îngerilor, ori vulturul ioanic zburând peste pustie. Marele dar al cântecului stă în puterea lui Dumnezeu. Așa, harfa lui Orfeu nu îmbătrânește niciodată. În această împărăție a desăvârșirii, îl așez pe Dumitru Fărcaș. El nu a fost un simplu om, ci întruparea armoniei din acest neam. Cântecul lui înrămează lumina, dar stârnește și tunetul din sufletul nostru. De la ivirea lui Mitru în cântecul românesc, vânturile parcă ne-au ocolit, omăturile sunt mai calde, până și nopțile nu sunt atât de întunecoase.

Când Dumitru Fărcaș a văzut lumina lumii în Groșii Băii Mari, atunci a fost uns cu harul cântecului. Trupul cuvintelor s-a prefăcut în altar, lângă care femeile și bărbații înălțau imnuri Nașterii și Învierii. Din cer picurau lacrimi de sfinți, pe obrazul pruncului predestinat. Cuvântul frumos, zvelt, metafora cuceritoare au devenit însoțitori tandri pentru feciorul din Groși, care a cucerit lumea cu un instrument, pe care îl propun să se numească Dumitru Fărcaș. Noi, cei de sub aripa vârstei lui Mitru, știm că a fost printre puținii pământeni care s-a înveșmântat în sufletul celor mulți. Precum Gheorghe Zamfir. Numai că Mitru are rădăcini în Centrul Europei, locul care a țâșnit strălucitor în lume prin geniul lui.

Da, geniul este cuvântul ce i se cuvine. Deoarece Mitru a pus o piatră lucitoare și nemișcătoare la edificiul național. Este un român care a făcut istorie! Nu exagerez dacă spun că el, Mitru, cu taragotul lui de aur, a făcut unitate națională. Dar el, cinstitul, astăzi 23 ianuarie 2022, la el acasă, rămâne un credibil și cunoscut ambasador al sufletului românesc în lume. Este cetățean de onoare al orașului Phenian. Franța i-a recunoscut valoarea. Nici America nu a întârziat să o facă. Nici Maramureșul lui drag. Când Mitru a rotunjit nobila vârstă de 80 de ani, eu, autorul acestor rânduri, l-am salutat pe Mitru chiar din preajma capitalei americane. Taragotul lui cânta singur la Casa Albă.

De obicei, distanțele sunt mai strălucitoare. Dumitru Fărcaș nu are nevoie de laude și elogii, ci de recunoștință, deoarece el elogiază prin cântec poporul român. Cum este și acest semn de bronz cu chipul lui. Iar miraculosul taragot rămâne inima cântecului. El, Mitru, nu a reprodus lumea muzicii din vechime. Ci a recreat-o. Și-a pus semnătura unică, cum este orice semnătură, pe sufletul acestui neam. Mă gândeam, când scriam aceste rânduri, că Mitru este, acum, atât de firesc în supremația lui, încât nu ar mai avea nevoie de cuvintele mele. Dar am simțit nevoia să spun că Dumitru Fărcaș a fost sortit să fie după chipul și asemănarea românilor. Un mare scriitor, regretatul Augustin Buzura, din Berința, localitate vecină cu Groșii lui Fărcaș, îmi spunea: „Un scriitor, cât ar fi de mare, nu are impactul pe care îl are străvechea artă muzicală a poporului român. Dumitru Fărcaș este un ilustru reprezentant”.

Dumitru Fărcaș rămâne ambasadorul unui neam cântăreț. Când îl ascult, am sentimentul că istoria are o altă dimensiune, una răscolitoare, care nu poate fi strâmbată. Cântecul lui Mitru este profund ca simțirea neamului încercat prin vremi. Când românii pleacă în lume, duc cu ei o mică biserică, dar și un cântec de dor, din care nu lipsește Dumitru Fărcaș. Asta deoarece lui Mitru i se potrivește spusa eminesciană: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Timpul va trece, oamenii se vor perinda pe fața pământului, dar cântecul lui Dumitru Fărcaș va dăinui. Rămâne imaginea omului, de care este atâta nevoie!

Fie aceste rânduri reverența sufletului maramureșean pentru măiestria sa! Mitru este al nostru, noi suntem ai cântecului lui. Mitru s-a întrupat în cântec, iar cântecul nu are moarte. Pe oameni de seama lui nici nu-i bine să-i răstignim în jale, întrucât măreția cântecului refuză plânsul. Ca orice boier al spiritului profund, Dumitru Fărcaș îi va chema pe toți cei care vor să se lumineze prin muzică. Iar Mitru le va stâmpăra nevoia de armonie. De bucurie și iubire. Nu auziți melodiile bronzului? Că doar este statuia unui mare cântec. Mâine, 23 ianuarie, într-un spirit de unire sufletească, ne va ilumina bronzul, dăltuit de sculptorul Ioan Marchiș. În satul din care a plecat și s-a întors pentru vecie marele Dumitru Fărcaș: în Groșii Băii Mari.

Accesati  https://www.youtube.com/watch?v=oj7PLSekPE4&ab_channel=publirombucuresti

Se ridică o statuie în memoria lui Hollósy Simon la Sighetu Marmației

 

Cu ocazia aniversării a 125 de la întemeierea Școlii de Pictură Băimărene se ridică o statuie în memoria lui Hollósy Simon în Sighetu Marmației.

Inaugurarea va avea loc vineri, 17 decembrie 2021 începând cu ora 12:00 în Piața Libertății.

La eveniment va participa și Kelemen Hunor, președintele UDMR.

Marele pictor, Hollósy Simon s-a născut în 2 februarie 1587 în Sighetu Marmației. Artistul a avut primul contact cu desenul pe vremea studiilor pe care le-a făcut la Sighetu Marmației la Liceul Piarist, după absolvirea gimnaziului din Sebeş este trimis să urmeze la Budapesta cursurile Academiei Comerciale. În 1887, el abandonează studiile comerciale şi se înscrie la Academia de Belle-Arte din Munchen, unde obţine mai multe premii şi devine repede cunoscut ca un pictor de prim rang.

În 1896 împreună cu Ferenczi Károlly, Réti István, Thorma János, și Iványi-Grünwald Béla au fondat Școala de Pictură Băimăreană. Elevii iau contact direct cu natura, pictând în plein-air, inaugurând în artă o nouă viziune, peisagistică promovată de Hollosy. Rezultatele pe care Simon Hollósy le-a obținut ca urmare a celor trei decenii de activitate didactică independentă, îl plasează pe acesta în topul personalităților artistice europene ale epocii lui. Școala de Pictură a pregătit peste 1000 de artiști din Europa și din lume.

Sursa: MaraMedia

Cea mai frumoasă statuie de Centenar: Memorialul lui Iuliu Maniu de la Șimleu Silvaniei!

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]

Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

 Paradoxal cea mai frumoasă statuie realizată până în prezent de Centenar este Memorialul dedicat lui Iuliu Maniu de la Șimleu Silvaniei, localitatea de naștere a marelui bărbat politic. Statuia a fost dezvelită anul trecut pe 5 februarie 2017, deci nu în 2018, anul Centenarului. Zilele acestea, am participat la un eveniment privat și am trecut prin centrul orașului Șimleu Silvaniei, fosta capitală a județului Sălaj. Trebuie să recunosc că vizionarea monumentului mi-a tăiat respirația. Este de o frumusețe artistică inegalabilă și surprinde un Iuliu Maniu la vârsta maturității: hotărât, după ca a luat decizia ruperii negocierilor din toamna lui 1918, cu delegația maghiară de la Arad condusă de Oszkar Jaszy, cu celebra remarcă „Teljes elszakadas” (Despărţirea totală)” și unirea românilor ardeleni cu Regatul României. Sculptorul a surprins genial fermitatea deciziei lui Iuliu Maniu pentru realizarea unirii Transilvaniei cu România. Sculptura evidențiază un bărbat de stat care nu dă înapoi când ia o hotărâre pentru unitatea națională. Nu întâmplător s-a realizat memorialul Iuliu Maniu în centrul orașului în care s-a născut marele patriot pe 8 ianuarie 1873. Statuia s-a construit la 63 de ani de la trecerea la cele veșnice a omului politic, care a murit ucis de bolșevici la închisoarea Sighet. Monumentul se cheamă sugestiv: Iuliu Maniu – făuritor de țară. Potrivit artistului care a realizat memorialul, Nicu Mihoc, statuia lui Iuliu Maniu, ce este reprezentat stând pe un jilţ pe care este aşezată o cergă, evidenţiază trăsăturile şi expresivitatea pe care acesta le avea la vârsta de 45 de ani, în anul 1918. „Am vrut să evidenţiez calităţile lui Iuliu Maniu şi ca om şi ca făuritor de ţară. Am construit partea de statuie bazată pe tradiţie. Se regăsesc elementele tradiţionale în cerga de pe spatele scaunului, iar harta României Mari vine ca o completare, ca o imagine clară a faptelor lui Iuliu Maniu. Astăzi este posibil să ne întâlnim cu cinci din 10 oameni care nu ştiu cine a fost Iuliu Maniu şi e trist că este aşa”.

Conform artistului, construcţia lucrării este în jurul personajului din mijloc, Iuliu Maniu, care este realizat din bronz şi este aşezat pe un jilţ, care subliniază statura lui de om de stat. „Cât despre poziţia mâinilor: mâna stângă strânsă înseamnă unitate, iar mâna dreaptă, cu palma în jos, înseamnă poziţia liderului care conduce. Toată lucrarea stă pe un piedestal aşezat în mijlocul unui luciu de apă care se revarsă peste conturul României Mari. Pe soleea care înconjoară conturul ţării este un citat, un fragment din declaraţia de la 1918 a lui Iuliu Maniu. (…) Pe jilţul personajului este o cergă ţărănească pe care sunt motive tradiţionale din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, ceea ce subliniază, pe de-o parte, faptul că la obârşie Iuliu Maniu provenea din rândul ţărănimii şi a evoluat până la postura de om de stat, pe de alta, unitatea celor trei provincii româneşti. Iuliu Maniu stă aşezat pe un jilţ din două motive: reprezentarea personajelor stând în picioare este de sorginte sovietică (…) şi faptul că personajul stând pe un jilţ reprezintă demnitatea lui de om de stat”, afirma sculptorul acestui memorial, înainte de inaugurare. Iuliu Maniu așezat ca un pater familias al națiunii pe un jilț deasupra hărții României Mari este un testament pentru națiunea română să păstreze moștenirea. ”Pe jilțul personajului este o cergă țărănească pe care sunt motive tradiționale din Moldova, Țara Românească și Transilvania, ceea ce subliniază, pe de-o parte, faptul că la obârșie Iuliu Maniu provenea din rândul țărănimii și a evoluat până la postura de om de stat, pe de altă parte subliniază unitatea celor trei Provincii românești. Iuliu Maniu stă așezat pe un jilț din două motive: reprezentarea personajelor stând în picioare este de sorginte sovietică și faptul că personajul stând pe un jilț reprezintă demnitatea lui de om de stat”, afirma la festivitatea de inaugurare sculptorul acestui Memorial, Nicu Mihoc. Pe soclul memorialului este un înscris din discursul lui Iuliu Maniu de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918. „Noi, fiii naţiunii române de pretutindeni, suntem de aceeaşi obârşie, de aceeaşi fire, cu o singură şi unitară limbă şi cultură, şi suntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte şi de aceleaşi aspiraţii măreţe”. Turiștii care trec prin Șimleu Silvaniei vor avea ocazia să vadă cea mai frumoasă statuie de Centenar dedicată lui Iuliu Maniu, care a avut un rol covârșitor la realizarea Marii Uniri. Opera lui Nicu Mihoc este în același timp un testament și un mesaj pentru generațiile viitoare ca să păstreze moștenirea politică a lui Iuliu Maniu, garantul moral al României Mari. Sper ca anul acesta și la Cluj-Napoca să se dezvelească o statuie la fel de frumoasă ca cea de la Șimleu Silvaniei.

                                                                          Ionuţ Ţene

În fața Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet, a fost dezvelit bustul filosofului prof. dr. Ion Bălin, fost ambasador al României în Regatul Marocului

Bustul lui Ion (Jean) Bălin amplasat în fața Liceului „Regele Fredinand” a fost dezvelit pe data de 22 august a.c. ora 12.40, eveniment precedat, în stil românesc, de o zvonistică grosolană și de pasiuni pe măsură.

Întâi, s-a zvonit că un număr de 300 de „monarhiști” (cam mulți pentru Sighet!) vor organiza o contra-manifestație, în aceeași zi și în același loc, în fața Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand”, pe motiv că acolo ar trebui să se amplaseze o statuie a Regelui Ferdinand și nu a altcuiva, de parcă cineva i-ar fi împiedicat pe respectivii să ridice (și) o statuie a Regelui Ferdinand, de parcă nu ar mai exista alt spațiu potrivit pentru o încă o statuie în jurul clădirii respective și de parcă Jean Bălin nu ar fi fost el însuși un rege în felul său, adică un rege al culturii și gândirii. De aceea, ca să prevină ceva incidente neplăcute, organizatorii au procedat ca la susținerea publică a tezei de doctorat de către Elena Ceaușescu, anume au anunțat pentru dezvelire ora 13.00, dar au ținut evenimentul cu vreo jumătate de oră mai devreme, cu o prezență mai discretă, dar cert partizană  și non-vindicativă. 

Ironia obiectivă este că acuma, săptămâna trecută, se declarau monarhiști de ocazie, anti-Bălin, indivizi care în urmă cu vreo 20 de ani erau, în primul rând, împotriva Regelui Ferdinand, care se pronunțau vehement împotriva ideii ca Liceul Pedagogic să-și reia numele de „Regele Ferdinand”, nume pe care l-a purtat cu nedisimulată mândrie în perioada interbelică. Placa repetată a acestei retorici este că: „ce a făcut Bălin pentru Sighet?”, interogație care denotă lipsă de înțelegere față de cultura majoră ca atare, față de faptul că o personalitate de mare anvergură „face ceva” pentru o localitate oarecare în mod involuntar, prin simplul fapt că s-a născut sau a trăit o vreme acolo. Cine ar mai fi auzit azi de satul Rășinari de lângă Sibiu, dacă acolo nu s-ar fi născut Goga și Cioran, sau cine ar mai fi auzit azi de fostul sat Hordou de pe Valea Sălăuței, actualmente numit Coșbuc, dacă acolo nu s-a fi născut poetul George Coșbuc? Încă o dovadă că Jean Bălin a fost un om mare este că, iată, el stârnește invidii ignobile și resentimente inavuabile, chiar și la peste nouă ani de la moartea sa.

Dincolo de oricare alte considerente conjuncturale, statuia lui Jean Bălin este o reușită estetică de for public prin ea însăși. Sculptorul băimărean Ion Marchiș, de altfel un prieten apropiat al  filosofului nostru, a reușit să-i redea foarte bine caracterul, un zâmbet fin pe buze, semn al unei ironii caustice à la Voltaire, privirea marcată de un astigmatism superior, care îi permitea să privească lumea de sus și să emită răspunsuri în doi peri.

Statuia a fost realizată integral pe cheltuiala unui grup de inițiativă privată, condus de către prof. univ. dr. ing. Ștefan Marinca din Irlanda, format din câțiva foști prieteni ai lui Jean Bălin, care au contribuit generos la finanțare și care, unii dintre ei, au preferat să rămână anonimi. Nici Primăria municipiului Sighet, beneficiara într-un sens a acestui monument de for public, și nici primarul Ovidiu Nemeș personal (cu origini în Călinești, ca și Jean Bălin) nu au contribuit cu absolut nimic, după cum nu au contribuit cu nimic nici mulți dintre foștii elevi ai filosofului, azi oameni cu stare, și pe care Jean Bălin i-a făcut oameni.

Asta însă nu l-a împiedicat pe dl. primar al municipiului Sighet Ovidiu Nemeș să caute să își adjudece evenimentul pentru sine, în sensul vizibilității publice, să condiționeze prezența sa la ceremonie de absența altor persoane din opoziție, și să țină el însuși singurul discurs mai amplu, menit să sugereze o relație privilegiată a sa cu filosoful omagiat, vrând parcă să împlinească neapărat profeția lui Eminescu din Scrisoarea I:  „Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel, / Nu slăvindu-te pe tine,  – lustruindu-se pe el”.  

                                                                  *

Filosoful Ion Bălin s-a născut în 1947 în Călineşti. A absolvit Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei în anul 1966, după care a urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde este remarcat ca un vârf al generaţiei sale. A fost profesor de filosofie la liceele „Dragoş Vodă” și Pedagogic din Sighet, între 1972–1978. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a  Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale, în anul 2006. Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, Jean Bălin este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii  1997 – 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Cărţile  pe care le-a lăsat în urma sa sunt:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995;  Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997);  Forme şi operaţii logice,  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998;  Sociologia  noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

                  dr. Nicolae IUGA