Acum un an a trecut Styxul reputatul scriitor şi istoric Vasile Lechinţan

 

Vasile Lechințan, reputatul scriitor, arhivist, istoric și publicist, a plecat dintre noi pe nepusă veste, cu aceeași discreție cu care a trăit toată viața. Cum se întâmplă adeseori, mai ales în perioadele de bulversare a scării valorilor, abia după dispariția sa realizăm valoarea de excepție a omului și a savantului care a fost prietenul nostru. Acum când scriitorul s-a mutat în ceruri, constatăm că Vasile Lechințan a fost una din acele energii creatoare care dau sens vieții culturale a unui oraș, a unei întregi comunități. Născut la 21 ianuarie 1949, ca fiu al unei modeste, vrednice familii de țărani din comuna Silivaşu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud, regretatul om de cultură și-a onorat familia și locul nașterii sale prin realizări intelectuale ieșite din comun. Originea modestă nu l-a împiedicat să devină un cărturar autentic, un istoric de prestigiu și un arhivar consultat mereu.

Din fericire, satul și vrednicul primar din Silivasul de Câmpie nu l-au uitat pe prietenul nostru Vasile Lechințan. Valorosul istoric clujean a fost un patriot autentic și un observator critic al derapajelor democrației actuale, luând atitudine ori de câte ori simțea primejduite fundamentele ființei naționale. Nu în ultimul rând, aș sublinia modestia acestui om de valoare, dragostea lui pentru adevărul istoric și pentru cauza românilor din Secuime, din toate locurile în care conaționalii noștri erau umiliți. Avea indiscutabil o fibră de luptător pentru adevărat și dreptate, încât privindu-l aveam adeseori impresia că sub modesta sa înfățișare se ascunde ceva din fibra eroică a marilor tribuni ardeleni.

Vasile Lechințan a fost, sub toate aspectele, un om fără pereche, iar dispariția sa a lăsat un mare gol în sufletele celor care l-au cunoscut, iubit și apreciat. Reeditarea cărților lui, a manuscriselor care au rămas de la el, inclusiv a tulburătorului Jurnal din anii ciumei Covid 19, ar fi una din datoriile elementare prin care memoria lui ar putea fi cinstită. Volumul editat de editura Grinta a fost un prilej de aducere aminte a vrednicului fiu al Silivașului de Câmpie. Am fost și noi în satul care l-a cinstit cum de cuvine pe Vasile Lechințan.

”Vasile Lechinţan scotoceşte de zeci de ani prin arhivele istoriei transilvănene, concentrându-se în vremea din urmă pe cercetarea vieţii cotidiene a Clujului din epoci mai mult sau mai puţin îndepărtate”, a completat și Petru Poantă. ”E nevoie de fler şi de pricepere ca să descoperi informaţiile relevante şi, mai ales, să le asamblezi într-o imagine coerentă şi sugestivă, iar când e vorba despre secolele de dinaintea apariţiei presei, un asemenea demers nu-i posibil în absenţa imaginaţiei şi a unei pasiuni ieşite din comun.  Pe o asemenea temă, Vasile Lechinţan a publicat deocamdată în revistele şi ziarele locale nişte secvenţe factologice, prelucrate sumar, însă de un timp încearcă şi proza de coloratură istorică. O naraţiune fermecătoare în acest sens este Comoara lui Mitruţ. Poveste din Clujul secolului 17, apărută recent la Casa Cărţii de Ştiinţă, în colecţia „Scriitorii Transilvaniei” (cu o prezentare de Irina Petraş). Scrisă în principiu pentru copii, ea are într-adevăr un aer copilăros, însă centrul de greutate nu îl constituie povestea ca atare, adică peripeţiile protagoniştilor, şi ei copii, ci oraşul Cluj din secolul 17, cu structura sa urbană şi cu existenţa domestică a locuitorilor săi. Performanţa autorului constă în faptul că toate informaţiile şi amănuntele despre această lume sunt conţinute în mod firesc şi deloc fastidios în discursul narativ. Sunt chiar substanţa lui. Altminteri, scenariul epic e simplu şi eficient: trei băieţi în pragul adolescenţei, unul fiu de ţărani, unul orăşean şi altul, fiul unor nobili polonezi unitarieni refugiaţi din cauza persecuţiei religioase se întâlnesc la Cluj. Mitruţ, copil de căruţaş din cetate, este călăuza celorlalţi doi şi, în intervalul unei zile, le arată acestora oraşul. Clujul avea atunci încă intact zidul de împrejmuire cu vestitele sale turnuri construite şi întreţinute de diversele bresle. În oraş se intră prin câteva porţi păzite. Comunitatea lui e destul de pestriţă, formată în principal de unguri şi saşi, dar şi din câţiva români care practică diverse munci utile. Oamenii se cunosc între ei şi par să convieţuiască într-o tihnă aproape idilică. Ţăranii din împrejurimi, în genere români, îşi aduc produsele la târgul din Piaţa Mare, de lângă catedrala Sf. Mihail; din viile oraşului din afara zidurilor se culeg strugurii; în Casa Sfatului se aprobă o hotărâre care interzice introducerea obiectelor contondente în cetate; trâmbiţaşul urbei trimite o scrisoare de dragoste iubitei sale prin curierul Mitruţ; la hanul doamnei Razman se pregăteşte cina pentru oaspeţii printre care se află şi Dan cu părinţii, aceştia veniţi la târg cu şindrilă din Ţara Călatei. Foarte expresivă prin cromatica şi dinamismul ei rămâne imaginea pieţei. Impresia e de abundenţă şi forfotă omenească: un tablou jubilant al pestriţei lumi medievale. De un efect surprinzător, ca într-un fel de poezie concretă, este lista produselor, a proprietarilor şi satelor de unde aceştia provin. Încă şi mai pline de culoare sunt fabuloasele reţete vegetale de vopsele pentru haine, reţete pe care le ştie o femeie pitorească din Feleacu. Textul e înţesat de asemenea întâmplări şi amănunte despre viaţa oraşului, care, deşi foarte bine documentate, nu alterează convenţia ficţiunii şi atmosfera de poveste. Topografia Clujului este riguros desenată, însă mai importantă, în ordinea creaţiei, e ambianţa cu patina ei autentică de vechime, realizată de autor. Istoricului şi chiţibuşarului arhivar Vasile Lechinţan i se substituie aici prozatorul cu expresia în aparenţă ingenuă şi naivă, dar în realitate nu lipsită de ingeniozitate. Autorul configurează, în cele din urmă, o imagine estetică a oraşului, fie cu liniile sobre şi concise ale gravurii, fie trăgând cu ochiul la figurativul dens din pictura flamandă, când descrie piaţa, cu aglomeraţie de personaje şi cu abundenţa ei de mărfuri. În bibliografia istoriei Clujului, „Povestea” lui Lechinţan este, aşadar, un reper, alături de alte câteva lucrări apărute în ultima vreme la aceeaşi editură: Legendele Clujului – la care Vasile Lechinţan e coautor, Clujul în legende, repovestit de Irina Petraş şi Ovidiu Pecican, Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj, carte semnată de Ovidiu Pecican, dar şi antologia Clujul din poveşti, continuare a Clujului din cuvinte, ambele editate de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor. E un fenomen emergent acesta, de renaştere a sentimentului apartenenţei şi de afirmare a identităţii”.

Ion Cristofor Filipas

Reverență pentru istoricul Vasile Lechințan

 

de Gheorghe Pârja
Sunt oameni de seamă, care trăiesc printre noi, și poartă în buzunarul de la piept moneda prețioasă a modestiei. Rostul lor, în această lume, este munca devotată unei idei călăuzitoare. Acestui îndemn, venit din straturile neamului, s-a dedicat istoricul Vasile Lechințan, săvârșit din viață în luna iulie, la 72 de ani. S-a născut în Silvașu de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud. Face parte dintre istoricii de excepție, care și-au dus viața și activitatea în lumea arhivelor. Unde a dobândit curajul documentului, forța argumentului scris, nu povestit. L-am cunoscut la întâlnirile scriitorilor clujeni, cu aerul lui așezat între oameni, sfătos, prietenos, cu vorbă cumpănită, dar cu idei ferme. Sub masca acestei cumințenii, se ascundea un om extrem de activ, pasionat de cercetarea istorică, mai ales despre românii din ultimele sute de ani din Transilvania.

L-am auzit de multe ori rostind vorba lui preferată: „Țelul nostru, al românilor, este unitatea națiunii!” Rămâne unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Ardealului. De zeci de ani a scotocit prin arhivele istoriei transilvane. A dat dovadă de fler și pricepere, a descoperit în colbul arhivelor detalii relevante, pe care le-a asamblat într-o ima­gine coerentă și sugestivă, pentru a reconstitui veridic secole de istorie transilvană. Ne aduce aminte, cu dovezi, că unsprezece secole la rând, Poporul Român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a Țării sale, prin alianțe străine și legi nedrepte, dar și prin fărădelegi, uneori, pline de cruzime. Așa vorbesc documentele cercetate de istoric. Totul se decidea politic fără reprezentanți ai celei mai numeroase populații.
Istoricul Vasile Lechințan rămâne un valoros și statornic cercetător al istoriei românilor din județele Covasna și Harghita și a conviețuirii lor cu secuii, care adesea s-au găsit pe aceeași parte a baricadei, pentru realizarea ideii de umanism și armonie interetnică. Cei care l-au cunoscut au apreciat la el cercetarea extinsă, cuprinzătoare, laborioasă și riguroasă. Îmi este aproape volumul de sinteze monografice „Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură”, elaborată dimpreună cu Ioan Lăcătuș și Violeta Pătrunjel. Lucrarea a fost elaborată din inițiativa și purtarea de grijă a PS Ioan Sălăgean, azi mitropolit al Banatului, în colaborare cu preoți, profesori și alți intelectuali din cele două județe și cu concursul unor cercetători din București, Cluj-Napoca, Sibiu și Târgu Mureș.
Volumul prezintă, într-o formă sintetică, comunitățile românești din Covasna și Harghita, din punct de vedere geografic, arheologic, istoric, cultural și eclezial. Mai cuprinde istoria bisericilor, școlilor, instituțiilor, publicațiilor și asociațiilor culturale, precum și personalitățile născute în această zonă. Ne reamintește în pagini, cu emoția arhivelor, că religia și națiunea română erau tolerate după bunul plac al stăpânilor de moșii. Iar accesul românilor la meserii și cultură era îngrădit. Românii nu aveau voie să se stabilească în orașe. Nu aveau voie să-și construiască biserici și case din piatră. Românii nu aveau voie să umble călare, deși aveau cai. Nici să poarte arme. Astea le-a descoperit istoricul Vasile Lechințan în universul lui arhivistic. A luat atitudine documentată față de unele lucrări ale istoriografiei maghiare. Cum este Istoria Ținutului Secuiesc, apărută cu sprijinul Academiei Maghiare de Științe, la Odorheiul Secuiesc, în anul 2016.
Cărțile lui Vasile Lechințan, despre secui, sunt argumente pentru dezideratele unor politici actuale obținerea autonomiei zisului Ținut Secuiesc pe criterii etnice. Istoricul, bun cunoscător al istoriei Transilvaniei, a argumentat că retrocedările guvernului Tăriceanu au fost o rușine a timpului nostru. Mai ales ce s-a întâmplat în orașele ardelene și mai ales la Cluj-Napoca. A demonstrat, cu documente, cum românii au fost alungați din clădirile construite prin jertfa lor. Rămâne un istoric izvorât, mai ales, din faima arhivelor. În opera sa, istoria Maramureșului ocupă un loc privilegiat.

A murit istoricul Vasile Lechințan

 Istoricul clujean Vasile Lechințan s-a stins azi noapte din viață în spitalul județean unde fusese internat în urmă cu o săptămână după un accident vascular cerebral.

Acesta fusese internat la ATI la Neurochirurgie și a murit la 72 de ani.

Lechințan a fost referent la Arhivele Naționale Cluj și autorul mai multor cărți despre Transilvania.

                                                                                                                                GDL

Jurnal din anii ciumei Covid 19

                                    Elogiu fântânilor publice din satul copilăriei mele

                                                                                             de Vasile LECHINȚAN

 Dragi ochiuri de apă din copilăria mea fabuloasă, abia acum realizez ce importanţă uriaşă aţi avut voi în viaţa noastră. Generozitatea voastră uriaşă o ignoram atunci, crezând că totul ni se cuvine, fără să vă mulţumim. Dar fără apa voastră proaspătă nu era sărbătoare adevărată, cu mese copioase, cu tocană de pui, cu găluşte (sarmale), cu tocană de miel sau de oaie, cu plăcinţele subţiri (clătite), extrem de gustoase, cu palaneţe cu urdă şi cu brânză şi cu mărar verde, cu colaci (cozonaci) cu nucă, aromaţi, cu diferite alte bunătăţi pe care ştiau să le prepare mamele noastre. Aşa mergeau, tinerii mai ales, după „apă bună”, cu gândul la prânzul sau la cina cea copioasă ce-i aşteaptă acasă. Din zona noastră, cele mai bune fântâni cu apă de băut erau „La Dumitru”, în râpa pitorească de sub dealul din Dâlmă (vezi foto), apoi fântâna de La Bălţi şi, pe vremurile mari de secetă, auzeam că numai fântâna de La Fântâniţa mai avea apă şi veneau aici şi cei din Urmeniş după apă, că fântânile lor erau secate. Când mergeam cu tatăl meu şi cu mama şi surorile mele la câmp, îmi potoleam setea pe la izvoare foarte bune din afara satului.

Să realizăm, apoi, cu cât dor se vor fi gândit la voi feciorii satului nostru luaţi la război, în Primul şi Al Doilea Mondial, pe fronturile secetoase şi grele, în tranşee şi sub focurile şi exploziile inamicilor. Unii vor fi murit cu imaginea voastră dragă, a celor din zona unde locuiau ei.

Nu există imagine mai tonică a setei de viaţă, la urma urmei, văzând blândele vaci cu lapte bând apă la fântână, găleţi după găleţi. Setea vitelor trebuia potolită dimineaţă de dimineaţă şi seară de seară. Odată, demult, eu îmi amintesc doar foarte vag, am ţinut şi noi două bivoliţe, care ne dădeau un lapte foarte gustos, şi cel dulce, şi cel „prins”, cu smântână multă. Dar setea lor a iscat o istorioară în familie. Tatăl meu şi sora mea cea mare, Domnica, au plecat dis de dimineaţă la râtul (fânaţul) nostru de la Drâmboaia, să întoarcă fânul să se usuce, urmând ca mama să vină mai târziu cu carul cu bivoliţele după fân. Totul a decurs bine până la un moment dat, mama a venit cu carul gol, urcând pe la Curmătura Mare, a luat-o apoi pe drumul spre stânga (mai era drum în jos şi unul la dreapta, pe culmea dealului, peste Livadă). Ajungând mama cu carul la Curmătura Mică, fireşte că nu a luat-o pe drumul spre dreapta, ci în jos, spre Scăldătoare. Când au văzut bivoliţele, din deal, locul de la Scăldătoare, şi-au amintit probabil de acest loc şi au pornit la o fugă nebună în jos şi nu s-au mai oprit decât la fântâna de acolo, unde au băut apă, cu sete, din halăul cel mare de alături. Tatăl meu a văzut de la Drâmboaia cum coboară mama cu bivoliţele în viteză, „ca un camion”, lăsând în urmă o dâră mare de praf. A fugit spre Scăldătoare, dar bivoliţele erau deja liniştite, însă mama era foarte speriată şi de la acest episod s-au hotărât să le vândă şi să cumpere vaci, că-s mai blânde. Probabil mama nu le va fi adăpat înainte de a porni cu carul la Drâmboaia. Dar auzeam că bivolii au mai făcut trăznăi şi altora, când vedeau, vara, vreo baltă, fugeau cu tot cu car, chiar încărcat, să se scalde. Aşadar, fântâna cu apă foarte bună şi rece de la Scăldătoare are şi o poveste legată de familia noastră.

Să ne gândim, în final, că aceste fântâni nu existau doar în timpul nostru, ci ele vin din timpuri preistorice, aşezate tot acolo, şi au întreţinut viaţa şi a strămoşilor noştri ce locuiau în timpuri biblice pe aici. De multe ori intuim viaţa îndepărtată a oamenilor din timpul frumoasei şi captivantei civilizaţii biblice, dar nu ne gândim (cu oarecare şovinism, se poate interpreta) că atunci erau şi pe la noi strămoşii noştri, ceea ce nu este drept să nu ne gândim şi la ei. Avem chiar şi martiri ai noştri, care nu sunt deloc mai prejos decât cei din antichitate, şi de multe ori sunt daţi exemplu doar cei din antichitate. Dacă dragele noastre fântâni ne oglindesc în ochiurile lor, cu acurateţe, chipul nostru – pentru că este firesc să privim în fântână imediat ce ajungem acolo – câte chipuri din fiecare generaţie până la noi, să luăm tot perioada biblică drept reper, nu s-au văzut acolo şi ce minunat ar fi fost ca acele chipuri să se fi înregistrat într-o casetă, ne-am vedea strămoşii chiar şi pe cei foarte îndepărtaţi.

Din păcate, fântânile cele bune de altădată zac azi în ruină, părăsite, şi apa cea bună a lor este otrăvită de infiltraţiile îngrăşămintelor chimice şi ierbicidelor din terenurile de deasupra lor.

 

Preluare https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2020/12/03/elogiu-fantanilor-publice-din-satul-copilariei-mele/