SEMNAL EDITORIAL - GRIGORAȘ CIOCAN

În drum spre tipar - volumul „Trăiesc în Amintiri", autor Grigoraș Ciocan

sau

„Amintiri care trăiesc"...

(scurt cuvânt de întâmpinare)

 

Mereu surprinzător, scriitorul Grigoraș Ciocan, fapt ce spune multe. Sau, altfel spus, autorul Grigoraș Ciocan, se ține de cuvânt. De această dată, ne propune, un volum de proză, în care și-a adunat amintirile din anii tinereții. Le-am parcurs și am rămas plăcut impresionat. „Povestea bunicilor mei", „La film cu vecinul Iulian", sau „Amintire de la Orăștie", „Amintiri din armată", dar și celelalte, stârnesc hazul și interesul pentru lectură, mai ales pentru cei care au trecut prin perioada aceasta, când, încă, se mai făcea armata.

Aș generaliza, și aș rosti, cu încredere, că fiecare, avem câte o astfel de amintire - ba cu bunicii, ba din armată. Uite că, Grigoraș Ciocan, cu asumare și mult curaj, ne pune în fața faptului împlinit. Mai răsfoiesc manuscrisul și aflu alte lucruri frumoase - despre perioada când a fost la muncă în străinătate. Cu siguranță a fost o perioadă ce nu poate fi uitată. O perioadă de dor și amar, ce și-a pus amprenta asupra tuturor celor din familie - soția, copiii, părinții. Știam dintr-un alt volum despre acestea, ba chiar am participat la o lansare de carte, în minunata Țară a Lăpușului, într-un trecut an. Atunci i-am cunoscut familia - o familie frumoasă, creștină, cu frică de Dumnezeu și cu credință. Doamne, cum trec anii! Doamne, cum trecem noi!

Temerar și dezinvolt, Grigoraș Ciocan, ne mărturisește prin ce momente a trecut, de-a lungul timpului: „Am scris puțin din amintirile mele trecute, ca să le citească cei care m-au cunoscut și iubit. Nu am multă carte și nici nu mă țin că sunt pictor sau un poet. Sunt un om din popor cu un puțin har care mi l-a dat Bunul Dumnezeu și Lui, îi mulțumesc. Și la câțiva prieteni - Nelu Danci, Augustin Neaga, Vasile Bele și Ioan Romeo Roșianu - toți poeți și scriitori", afirmă înspre final, eu preluând citatul.

În partea a doua a volumului, „apare", poetul Grigoraș Ciocan - bancuri versificate (a se vedea „Visul", „Ce atâta grabă" sau „Ion și Mărie" și nu numai!), poezii religioase („Cred într-un singur Dumnezeu", sau „Fiecare avem o cruce"), dar și câteva „versuri alese", publicate în volume, în anii trecuți. Plăcut surprins am rămas, de noua abordare poetică - acrostihul (câteva portrete literare, unor prieteni de suflet - Gelu Dragoș sau Nelu Danci. Ba chiar și eu sunt „beneficiarul" unui astfel de portret literar, motiv pentru care aduc adâncă mulțumire. Știam despre acestea, pentru că le-am publicat și în revista „Din vatra satului", în care scriitorul/autorul/poetul Grigoraș Ciocan publică destul de des.

„Întorcând anii", un volum semnat de către Grigoraș Ciocan, a fost premiat, în cadrul proiectului „Premiile revistei Din vatra satului" - este vorba despre un proiect demarat în anul 2024 - „Cărți și reviste premiate". Felicitări, scriitorului pentru râvna și ambiția de a se face cunoscut, de a creea, de a tipări sau publica - lucruri frumoase sufletului.

Tipărind sau publicând, clar, a stârnit interesul criticilor, care l-au apreciat, fiecare în felul său. Amintesc, în grabă câteva nume: prf. drd. Petronela Apopei (RIP), prof. Gelu Dragoș, prof. Olimpia Mureșan, dr. Adriana Crăciun, prof. Valentin Lupea, scriitoarea Dana Zen, prof. dr. Terezia Filip, Ionel Sima (RIP), Gheorghe A. Stroia sau Ioan Romeo Roșianu (RIP). Au mai fost și alții care au dorit să scrie câte ceva despre activitatea literară a scriitorului Grigoraș Ciocan, mulțumindu-le, tuturor și fiecăruia în parte.

Mă văd „obligat", într-o formă sau alta, să repet (scriind) ce am afirmat cu multă vreme în urmă, atunci când l-am cunoscut personal (citez din mine!): „Grigoraș Ciocan, va continua să ne surprindă!". Și, uite, că asta face! Și,așa va face! Felicitări, Grigoraș Ciocan, și pentru această apariție editorială.

Partea cea mai interesantă, afirm eu, este faptul că volumul mai cuprinde câteva lucrări de pictură și grafie, semnate de către Grigoraș Ciocan și... (surpriza maximă!), nepoata acestuia - Sonia Cristina Marc. Iată, un minunat „dialog", bunic-nepoată, care, uimește și încântă în același timp. Amândurora, se cuvine, a le transmite sinceritatea felicitărilor!

Vorba românului „așchia nu sare departe de trunchi", se adeverește, nu-i așa? Până la urmă, acest volum, se dovedește a fi, un document, o frântură din viața familiei Ciocan. Dacă ar fi să rostesc doar trei cuvinte, despre volum și autor(i), acestea ar fi: eleganță, bucurie, frumos!

Felicitări, nepoatei autorului, Sonia Cristina Marc - succes în toate cele propuse!

Felicitări, autorului! Poți fi mândru (și sigur ești!), că ai o asemenea nepoată.

Recomand, volumul…

Așa ca pentru final, mai în glumă, mai în serios, parafrazând, un „clasic în viață", „încă o întrebare", vin și întreb: „care este următoarea provocare"?

Chiuzbaia, 31 martie 2026

 

P.S. - dacă este poveste și poezie, atunci să fie și poezie-acrostih de poveste...

 

TRĂIESC ÎN AMINTIRI* - acrostih

(* cel mai recent volum semnat de către scriitorul Grigoraș Ciocan)

 

Timpul își așteaptă visele în

Roua zorilor necălcată decât de

Ăst răsărit de catifea.

Inima unui nufăr împreună cu

Euterpe adună umbra tinereții din

Speranța cuvântului - șoapta și

Clipa cern tăcerea mieilor...

 

Încă o sărutare pictată cu zâmbet

Netrist înflorește în amonte...

 

Azi, trupul foșnetului de vânt

Miroase a primăvară

Iar adevărul țese verdele-miracol al

Noilor cuvinte din limpezimea mirului.

Te-am pus în următorul dans, privire,

Inima și-a început urcarea înspre lumina unui

Răsărit albastru - scara colindului își cere

Iertare refrenului pașilor rătăciți...

(a se citi și pe verticală, prima literă din fiecare vers).

                                                              Vasile Bele, UZPR

 

Declarația zilei - Christian W. Schenk

Oare de când a ajuns Uniunea Scriitorilor din România să trateze valoarea autentică drept accident neplăcut, iar mediocritatea ascultătoare drept mare virtute instituțională, numai fiindcă geniul deranjează, în timp ce nulitatea, bine pieptănată și bine relaționată, aplaudă frumos și nu pune întrebări?!

Ciudata tăcere în jurul analfabetismului funcțional

                                    de Gheorghe Pârja

Știți, nu cred că așa ceva există, cum se mira personajul lui Marin Preda când s-a întâlnit cu girafa. Așa ceva nu există! Tot așa procedez și eu când aud, cam de multă vreme, că în societatea românească 40% din populație este analfabetă funcțional. Adică citește un text și nu înțelege ce a citit. Procentul neplăcut se păstrează constant. Dar mirarea mea vine și din faptul că sunt absolvent al unui liceu pedagogic, am fost puțină vreme învă­țător, iar reflexul didactic nu a dispărut.

Privesc cu interes școala și mecanismul de transmitere a cunoștințelor. Nu uit cum îi învățam pe alumnii mei din Breb să mânuiască alfabetul și să descifreze misterul numerelor. I-am iubit mult pe acei prunci de țărani, cărora le-am dăruit un fior din lumina învățării. După o lună de la chemarea mea la oaste, la un regiment din Beiuș, am primit într-o zi 26 de scrisori de la foștii mei elevi din Breb. Și acum am în fața ochilor caligrafia frumoasă a literelor și gândurile mișcătoare ale elevilor din clasa a III-a. Acele scrisori au rămas pentru mine cea mai emoționantă diplomă.

Lumea s-a schimbat profund, dar sensul învățării a rămas același: de la mentor la discipol, adică de la profesor la elev. Mă tulbură procentul de care aminteam al fenomenului numit, discret, analfabetism funcțional! Un fel de căruță fără roți. Adică: nu merge. Nedumerirea merge și spre cei care răspund de educație. Care se complac să constate, să critice, dar fenomenul trist nu primește motive de bucurie. Nici lămuriri autorizate cu putere de îndreptare. Se recunoaște că este un risc de securitate națională, dar căruța stă pe loc.

Dacă este așa cum spune procentul, lumea în care trăim e tot mai greu de deslușit. Că, spun ce am spus-o de atâtea ori, educația este viitorul unei națiuni! Dar cu citate înțelepte nu poți mișca acea căruță împotmolită. Din simplul motiv că aceia care trebuie să facă lumină nu înțeleg ceea ce citesc. Ori cei care înțeleg au păreri care nu mută căruța din loc. Fostul ministru al educației, Daniel David, referindu-se la acest analfabetism, și-a manifestat nemulțumirea față de activitatea pe care o desfășoară profesorii din România. Oficialul i-a certat pe dascăli, spunând că sunt principalii vinovați pentru analfabetismul funcțional în rândul elevilor.

A spus ministrul și a plecat repede din post. De ce nu a sugerat ceva măsuri pentru a asigura securitatea națională? Profesorii i-au răspuns fostului ministru că a folosit afirmații „calomnioase, injuste și ofensatoare”. Eu le dau dreptate oamenilor de la catedră deoarece în procesul educativ nu sunt singuri. Mai este familia, societatea și nu în ultimul rând conducerea ministerelor, care s-au perindat prea mult în ultima vreme. Oare toate deciziile venite de sus sunt în favoarea educației? Aici să răspundă cei implicați, cei de la catedră, cei din bănci și cei de acasă.

Despre învățământul actual se pronunță fel și fel de comentatori. Puțini vin cu soluții și, dacă ele se formulează, cine ține seama de ele? În documentarea mea am descoperit opinia doamnei Ioana Necula, expert în educație și fondator al uneia dintre cele mai mari instituții private de învățământ din România. Doamna se întreabă: ce se întâmplă într-o societate în care cunoașterea este înlocuită cu pseudoadevăruri? Răspunde analiza ei, într-un context dominat de dezinformare. Polarizarea și presiunea rețelelor sociale, lipsa gândirii critice devin cele mai mari porți de vulnerabilitate. Am căutat vocea unui profesor de la catedră, care are păreri despre acest subiect. L-am găsit pe domnul profesorul clujean Horia Corcheș, cu neamuri în Maramureș, cu un text care mi-a sprijinit acest articol. Scrie profesorul: „Într-o sală de clasă din școala dintr-un sat oarecare, profesoara de limba și literatura română ține o lecție de literatură. Profesoara trece pe la elevi, le indică să scrie titlul din manual în caiet. Dar elevul, din clasa a șasea, nu recunoaște și nu înțelege literele. Din lecție nu poate fi vorba să fi înțeles ceva.”

Povestea este mai lungă și cu multe detalii. În asemenea situații, această întâmplare școlară seamănă cu un om trimis să stingă un incendiu cu o cană cu apă. Când un copil ajunge în clasa a șasea fără să recunoască literele, nu avem doar o problemă școlară, avem deja schița unui destin social, spune profesorul. Nu este numai un eșec educațional, ci o formă de abandon colectiv, întâmplat sub ochii tuturor: familie, comunitate, autorități, instituții. Problema nu începe în clasa întâi, ci mult mai devreme și se prelungește în vieți de adulți, rămași prizonieri în afara alfabetului. Copiii derutați sunt ascunși în statistici. Două lumi în lumea școlii românești: una cea descrisă mai sus, și una a excelenței, a olimpicilor, a unor tineri care gândesc cu siguranță viitorul. Pe care i-am văzut într-o seară la o televiziune locală. Închei cu nedumerirea din titlu: ciudata tăcere în jurul analfabetismului funcțional! Eu am tras semnalul, cei înțelepți să vină cu soluții. Așteptăm cam de multă vreme.

Top 5 MOARA LUI GELU din 31 martie 2026, ora 13,oo

 

Scrisoare deschisă adresată de primarul Băii Mari premierului Ilie Bolojan

 

Stimate domnule Prim-ministru,

Vă rog să iertați natura publică a scrisorii pe care îmi permit să v-o transmit, cuvintele sunt aceleași pe care aș fi vrut să vi le adresez în persoană, astăzi, dacă ați fi binevoit a accepta invitația Asociației Municipiilor din România la dezbaterea programată la București.

Vă rog, de asemenea, să nu vă grăbiți a lua această remarcă drept atac, ci mai degrabă ca pe o exprimare a dezamăgirii pe care mulți primari, lideri de comunități din România prezenți astăzi în sală, poate chiar și membri ai Guvernului pe care îl conduceți, o resimt. Mulțumesc însă domnilor miniștri Cseke Attila și Dragoș Pîslaru pentru prezență și implicare, pentru răspunsurile directe și concrete la întrebările noastre.

Încep prin a vă transmite că am fost și sunt un admirator al primarului Bolojan, fapt care se regăsește și în declarațiile mele publice din ultimii ani. Nu mă feresc să spun însă că fac parte din criticii premierului Bolojan, iar în cele ce urmează vă voi spune și de ce.

Dumneavoastră știți poate mai bine decât mulți ce înseamnă să conduci un oraș. Știți ce înseamnă să lupți pentru fiecare leu de finanțare, să construiești proiect cu proiect, să convingi, să negociezi, să treci peste provocări și să găsești soluții. Știți foarte bine și ce înseamnă să aștepți și cum fiecare zi, săptămână și lună de blocaje, de amânări, pot să afecteze o întreagă comunitate pentru mulți ani.

Oradea de astăzi, un oraș apreciat și remarcat nu doar în România ci și în Europa, nu s-a construit din nimic și peste noapte. S-a făcut și cu fonduri europene, și cu fonduri guvernamentale, și cu o administrație care a știut să le folosească. Fapt pentru care vă felicit, sincer și fără rezerve.

Tocmai de aceea mă așteptam de la dumneavoastră, mai mult decât de la oricine, la înțelegere față de orașele care se află acum acolo unde Oradea era cândva. Mă așteptam să vă preocupați de comunitățile care se dezvoltă și care știți mai bine decât oricine că, odată cu această dezvoltare, nu vor aduce bunăstare doar cetățenilor lor, ci și României.

Înțeleg constrângerile bugetare. Niciunul dintre primarii României nu cred că cere risipă. Cerem, în schimb, echitate. Cerem ca tăierile să nu cadă în mod disproporționat pe umerii comunităților care abia au început investiții serioase, care abia au prins curaj să depună proiecte, să creadă că și ele au dreptul la dezvoltare.

Baia Mare este unul dintre aceste orașe, iar angajamentul pe care mi l-am luat în urmă cu un an și jumătate, atunci când am depus jurământul de primar, a fost să construim împreună un oraș în care merită să trăiești, să rămâi și să îți clădești un viitor. Mă asigur că îmi respect acest angajament. Astăzi Baia Mare este un întreg șantier, după cum ar putea să vă confirme orice băimărean. Avem proiecte, avem finanțări europene angajate, avem viziune.

Ce ne lipsește însă este certitudinea că Guvernul este partenerul nostru, nu un obstacol pe care trebuie să-l ocolim. Și Baia Mare are dreptul la șansa pe care Oradea a avut-o. De aceea, domnule Prim-ministru, vă invit la dialog. Vă invit în Baia Mare să vedeți ce se construiește. Vă invit să găsim împreună soluții pentru noi și pentru toate comunitățile care speră astăzi la dezvoltare.

Nu vă transmit aceste gânduri în calitate de președinte al Partidului Social Democrat filiala Baia Mare. O fac în calitate de primar al acestei comunități, de tată, de cetățean al României, de om care își dorește mai mult pentru țara și orașul său.

Cu respect și cu speranța că vă veți apleca asupra nevoilor reale ale țării noastre,

Ioan Doru Dăncuș

Primarul municipiului Baia Mare

Nichita și podul lui Apollodor

                                   de Gheorghe Pârja 

Astăzi este 31 martie, ziua când a venit pe lume poetul Nichita Stănescu, în anul 1933, Ploiești, în Piața Sârbească. S-a întâmplat să-l cunosc în studenția mea bucureșteană. Vremea a trecut, dar nu ne-am uitat. Așa, la sugestia unor prieteni din Marmația, în frunte cu profesorul Ioan Ardeleanu-Pruncu, am plecat în toamna anului 1979 în Capitală, pentru a-l convinge pe marele poet să ne fie oaspete la manifestările lirice de la Sighetul Marmației și Desești. L-am convins și a venit în Maramureș.
Despre acel eveniment am scris în cartea „Călătoria îngerului prin Nord”. În cei 43 de ani de când Nichita s-a mutat la Cimitirul Bellu, având la căpătâi o cruce de lemn din Maramureș, am evocat multe întâmplări cu poetul, prin Nord. Apoi l-am cunoscut pe Adam Puslojic, poetul sârb care a fost frate de Cuvânt cu Nichita. Cu Adam am fost foarte bun prieten. Am scris împreună o carte cu titlul „Nichita Stănescu și alți poeți din lume”. Dialogul nostru a avut loc sub podul lui Apollodor, constructorul care a făcut un pod peste Dunăre, cu scopuri de cucerire.
Cei doi poeți au legat prin Cuvânt malurile fluviului. Amândoi au fost frați de Cruce în numele poeziei. Amândoi, în ani diferiți, au numărat în nopți senine stele pe cerul Maramureșului. Amândoi au călcat pe covorul de iarbă al curții mele părintești. Am avut șansa să cunosc mersul pe suflet, cu inteligență și talent, a doi mari poeți europeni. Fascinantă și pilduitoare rămâne prietenia celor doi. Cu Nichita am botezat, în octombrie 1979, Serile de Poezie de la Desești. Iar Adam, în fața bisericii, a rostit: Aici, la Desești, m-am întâlnit cu Dumnezeu, frate, Nichita!”
În timpul prieteniei noastre, Adam mi-a dăruit o casetă cu un interviu realizat de el cu Nichita, la Belgrad, în anul 1983. M-am gândit să vă propun câteva secvențe, relatate de Adam în carte, despre gloria lui Nichita în Serbia. Pe atunci Yugoslavia. Revăd și interviul care începe cu afirmația lui Nichita: „Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită.” Scriitorii sârbi îl prețuiau mult. În anul 1982, poetul român a obținut marele premiu internațional Cununa de Aur de la Struga, pe malul lacului Ohrid, din Macedonia. Apoi a fost invitat la Belgrad, să fie sărbătorit de mișcarea clocotristă, un fel de avangardă a post­modernismului.
În Piața Slavia, din centrul Belgradului, lângă un imens ceas solar, s-au adunat vreo 30 000 de oameni și a avut loc un recital din poezia lui Nichita. „A fost ca la Revoluție. De fapt, a fost o revoluție culturală. Dar Nichita este în egală măsură al nostru, cum e al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut”, îmi spunea Adam. Atunci a primit și cheia orașului Belgrad, care era dăruită doar președinților și regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare arhitect și sculptor, care prețuia poezia lui Nichita, și îl aștepta solemn pe laureat cu presa de față. În timp ce se îndrepta spre edil, Nichita a făcut un gest care a ocolit protocolul. S-a lăsat în genunchi și așa a continuat să meargă.
Primarul a procedat la fel și așa a înaintat spre Nichita. În genunchi s-au îmbrățișat. Multe alte episoade de acest fel spune Adam în cartea noastră. Liricul pod construit de Nichita cu poeții sârbi a rămas o pildă de prețuire reciprocă. Adam a venit la Desești de dragul lui Nichita. Măreață polenizare de spirit!
P.S. Astăzi, la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, din Baia Mare, va fi evocată personalitatea poetului Ioan Moldovan, fost profesor aici. Parteneri: Colegiul Național, Revista de Cultură „Nord Literar” și Reprezentanța Maramureș, Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Cu acest prilej ne vom aminti și de Nichita Stănescu, de ziua nașterii lui, poetul care a schimbat fața poeziei românești contemporane.

=La mulți ani. domnule profesor Ioan Potop!=

Am primit acest mesaj din partea domnului profesor Ioan Potop:

„La această vârstă de 86 de ani, celor care mi-ați urat sau nu, la mulți ani, oriunde vă veți afla, vă transmit toată simpatia și admirația mea, ca pacea sufletească in fiecare pământean să înflorească, și in tot anul să rodească. Cu simpatie si respect, Ioan Potop, 30.03.2026”.

Din motive de sănătate, poetul Ioan Potop(n.30.03.1940) nu mai frecventează Cenaclul Scriitorilor din Maramureș, dar este sufletește alături de noi. Mulțumim, domnule profesor, vă dorim sănătate!

Colectivul Cenaclului Scriitorilor din Maramureș,

președinte,

Florica Bud

„Ioan Potop radiografiază păcatele umane, pasiunile ardente, meditând asupra stării civile sau erodării masculinității”. ( Prof. dr. Daniela Sitar-Tăut )

„Poetul IOAN POTOP. Debutează literar în anul 2011, cu volumul FACTORII ABIOTICI ȘI BIODIVERSITATEA MUNCILOR BĂII MARI (ZONA CENTRALĂ), apărut la Editura ENESIS. Tot în acest an, 2011, mai apare la aceeași editură, volumul POVESTIRI ADEVĂRATE ȘI RITMATE, iar un an mai târziu, vede lumina tiparului, volumul CĂUTĂRI, (2012). Apoi, fiecare an aduce câte o realizare literară – PRIVIRI ÎN INTERIOR (2013), PRIVIRI ÎN ÎMPREJURIMI ȘI SPRE ÎNĂLȚIMI (2014) și CURGEREA SIMȚIRII ÎN FIREA TRĂIRII (2015). După un an de „pauză literară”, în care nu a tipărit dar a pregătit, apare volumul TĂRÂMURI SUFLETEȘTI – 2017, urmat de acest volum, DORUL, LIANTUL IUBIRII, primit cu dedicație și iscălitură, de la autor, motiv pentru care îi aduc emoționante mulțumiri, și îl asigur de întregul meu respect și apreciere.”(Vasile Bele, Revista „ Bibliotheca Septentrionalis”)

Semnificațiile zilei de 31 martie 2026

 

Evenimente 31 martie

1437: 

A izbucnit răscoala țărănească de la Bobâlna.

1778: 

Exploratorul englez James Cook a ajuns pe Insula Vancouver și a revendicat-o în numele Regatului Marii Britanii.

1854: 

Semnarea tratatului de la Kanagawa de către SUA și Japonia, care a semnificat sfîrșitul izolării pe care o impuseseră Japoniei shogunii Tokugawa la începutul sec. XVII.

1871: 

S-a concesionat, pe timp de 45 de ani, unei societăți belgiene, reprezentate de Harry Hubert de Mervée Slade, dreptul de construire și exploatare în București a tramvaielor cu cai, denumite pe atunci drumurile de fier americane.

1876: 

România: Căderea guvernului conservator.

Cele două cauze au fost: problemele legate de insolvabilitatea concesiunii Strousberg, care tărăgăna, și incapacitatea de a adopta o poziție clară în problema orientală (care se deschisese odată cu răscoalele antiotomane ale Bosniei și Herțegovinei).

1877: 

Războiul de independență: Guvernul României a hotărât mobilizarea generală a armatei.

1885: 

Marea Britanie a impus protectoratul sau asupra Bechualandului.

1889: 

A fost inaugurat Turnul Eiffel, cea mai înaltă clădire din lume la acea vreme (300,24m) și percepută de către o parte a populației Parisului ca o "rușine" care ar trebui să rămână doar 20 de ani.

1917: 

A intrat în vigoare pentru prima dată ora de vară în SUA.

1917: 

SUA a intrat în posesia Insulelor Virgine din Marea Caraibelor.

1931: 

Un cutremur a distrus Managua, Nicaragua; au murit 2.000 de oameni.

1938: 

Carol al II-lea a desființat toate partidele politice și a instituit Consiliul de Coroană ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri "consilieri regali" numiți de rege, cu rang de miniștri de stat.

1948: 

Adrian Enescu, muzician și compozitor român cunoscut în special pentru activitatea sa în domeniul muzicii de film

1959: 

Al 14-lea Dalai Lama, Tenzin Gyatso, a ajuns la granița cu India, unde i s-a oferit azil politic

1961: 

Adrian Pleșca - solist al trupelor Timpuri Noi și Partizan, membru în Corul academic Radio.

1966: 

Lansarea navei spațiale sovietice fără echipaj uman, Luna 10, primul vehicul spațial care a intrat pe orbita Lunii.

1967: 

Jimi Hendrix și-a ars chitara la ''London's Astoria Theatre''. A fost spitalizat pentru că și-a ars mâinile.

1970: 

Explorer 1 a reintrat în atmosfera Pământului (după 12 ani pe orbită).

1994: 

Într-un articol din revista Nature, William H. Kimbel, Donald C. Johanson și Yoel Rak au raportat găsirea primului craniu complet al unui Australopithecus afarensis la Hadar, Etiopia.

1995: 

Zborul 371 al TAROM s-a prăbușit lângă localitatea Balotești, la scurt timp după decolarea de pe Aeroportul Internațional Henri Coandă.

Celebrări 31 martie

1933: 

S-a născut Nichita Stănescu.

1930: 

S-a născut Petre Gigea.

1891: 

S-a născut Ion Pillat.

1596: 

S-a născut René Descartes.

1909: 

S-a născut Robert Brasillach.

1926: 

S-a născut John Fowles.

1914: 

S-a născut Octavio Paz.

1924: 

S-a născut Leo Buscaglia.

1809: 

S-a născut Edward Fitzgerald.

1959: 

S-a născut Cristina Felea.

1959: 

S-a născut Valeriu Matei.

1930: 

S-a născut Florin Mihai Petrescu.

1954: 

S-a născut Dan Sandu.

1952: 

S-a născut Adrian Vasiliu.

1950: 

S-a născut Yvan Amar.

Comemorări 31 martie

1631: 

A murit John Donne.

1997: 

A murit poetul Gheorghe Tomozei - FOTO.

1727: 

A murit Isaac Newton.

2007: 

A murit Romulus Cojocaru.

1929: 

A murit James Brander Matthew.

Sursa: Wikipedia

Lumea Poeziilor - Nichita Stănescu

 

Dinu Popescu: CASUS BELLI: DINCOLO DE CORTINĂ

 

Cu sau fără Trump la Casa Albă, America oricum ar fi fost acum implicată într-un nou război.

În toate analizele legate de partenerul strategic pe care le-am postat în ultimii ani am reluat ideea asta: America e un stat care nu poate prospera decât prin întreținerea unor conflicte perene. Divide et impera.

Vă invit într-un periplu prin America de ieri și de azi, pentru a înțelege:

 Cum va arăta lumea de mâine 

 De ce în secolul XXI încă asistăm la războaie sângeroase

 Cine sunt arhitecții ororilor și ce au ei de câștigat 

 #America secolului XXI e schimbată radical față de America secolului XX: din „țara tuturor posibilităților”, unde emigrau plini de speranțe oameni din toată lumea, a devenit lumea tuturor ororilor.

În primul rând, America nu mai poate clama statutul de far al „lumii libere”. După decenii de promovare a ideologiei politically correct și încurajare a cenzurii și autocenzurii prin politicile woke, exercitarea libertății de exprimare a devenit o aventură riscantă cu potențial letal. 

Evident, următorul punct pe agenda în desfășurare este suprimarea libertății de gândire în cel mai insidios mod posibil: nu prin restricționarea libertății, ci prin imolarea gândirii per se…

…A avea capacitatea să gândești cu mintea ta e un DAR care te transformă într-o armă periculoasă, deci cultivarea acestei abilități trebuia oprită înainte să ajungă să conteste și să amenințe statu-quo-ul. Așadar, sistemul educațional a fost „optimizat” pentru a servi acestui scop, iar rețelele sociale și felurite alte moduri de distragere a atenției și intoxicare a creierelor și corpurilor fac o treabă minunată în a altera până la disoluție setea de a discerne dincolo de propagandă.

 Apoi, înlocuirea criteriilor meritocratice cu programul DEI (Diversity-Equity-Inclusion) a contribuit la un tsunami al deprofesionalizării, care a afectat toate domeniile și a transformat America într-o societate necompetitivă pe piața muncii.

Practic, statul a redus constant investițiile într-un sistem care să furnizeze educație calitativă pentru noile generații (în teorie un drept garantat, educația a devenit o marfă de lux în SUA).

 Mai departe, anii de ideologizare a publicului prin intermediul Hollywood, a „dezvoltării personale” orientate în jurul cultului victimizării – care te asigură că ești perfect oricum ai fi și, dacă te nemulțumește ceva, cu siguranță alții sunt de vină – au facilitat apariția unei uriașe mase de indivizi incompetenți, iresponsabili, apatici, frustrați și intoleranți la frustrare…

…al căror principal raison d’être este de a fi consumatori docili (de orice) și masă de manevră – la nevoie. Atât.

 Peste toate, monopolul de stat, visul suprem al lumilor socialiste, a fost desăvârșit în… patria capitalismului. Numai că nu e monopol de stat, ci monopol PRIVAT. Altfel spus: corporatocrație.

Un singur fond de investiții – BlackRock – deține astăzi un număr de acțiuni semnificativ sau majoritar în peste trei sferturi din corporațiile americane (și nu numai).

 Asta înseamnă că un singur om, Larry Fink (CEO al BlackRock și chairman al World Economic Forum), are oricând puterea de a influența componența și deciziile consiliilor de administrare ale companiilor aflate în portofoliul BlackRock (spre exemplu Apple, Microsoft, Amazon, Mastercard, Visa, Exxon, Nvidia, Tesla și Coca-Cola).

Mai jos în organigramă, majoritatea companiilor mijlocii și micilor întreprinzători au dispărut, fiind înglobați de entități multinaționale care, la rândul lor, sunt deținute de fondul de investiții mai sus amintit.

 Să luăm ca exemplu presa: 

În urmă cu jumătate de secol, în America existau zeci de proprietari de posturi TV și de radio naționale, sute de „moguli” statali și mii de ziare și reviste, fiecare cu fondatorul/patronul său.

Spre finalul anilor 80, platformele media din SUA erau controlate de aproximativ 50 de societăți comerciale. În 2011 mai rămăseseră doar 6 jucători, restul fiind absorbiți (achiziții/fuziuni) sau scoși din business.

 Astăzi, mass-media americane (televiziuni & radio, publicații tipărite și site-uri de știri) sunt deținute aproape în întregime de doar 3 companii – aceleași care dețin și casele de producție de film, casele de producție muzicală, editurile importante și tipografiile.

 La rândul lor, pachete mari din acțiunile acestor corporații sunt deținute de hulpavele entități BlackRock și Vanguard; iar Vanguard Group este cel mai mare acționar instituțional al BlackRock, deținând în jur de 10 procente din acțiuni. Fascinant, nu? 

(Un lucru similar s-a petrecut și în România după 1989: atunci, s-au lansat sute de ziare, azi au mai rămas doar câteva, organizate în trusturi de presă cu televiziuni, posturi de radio și site-uri care, la capătul suveicii, au același mogul.)

Practic, tocmai monopolul pe care apologeții capitalismului îl blamau în criticile lor la adresa socialismului a devenit capătul de drum al oricărei lumi capitaliste.

 Nici în materie de revoluții tehnologice, inovare sau calitate America nu mai impresionează demult, locul fiindu-i luat de China. Tot China a câștigat și războiul economic, în vreme ce războiul complexelor militar-industriale a fost câștigat de Rusia.

 Nu fiindcă rușii ar fi superiori Americii din punct de vedere al tehnologiei militare, ci fiindcă, într-un război de uzură, costul lor e MULT MAI MIC raportat la eficiența militară, deci pot face față o perioadă mult mai mare de timp unui conflict, chiar dacă sunt supuși sancțiunilor internaționale (cum s-a demonstrat în Ucraina).

 Anul acesta, războiul din Iran a dovedit încă o dată cât de energofagă, costisitoare și fragilă e industria americano-israeliană de armament: doar SUA au avut nevoie de un miliard de dolari/zi(!) pentru întreținerea conflictului din Iran, în vreme ce drone iraniene produse la un cost de <10.000 de dolari/bucată au penetrat un scut israelian ce valorează sute de milioane. 

În rest, pentru soluții definitive, s-au fabricat destule arme nucleare, capitol unde Rusia din nou e fruntașă – ca număr de focoase și putere explozivă a acestora.

 Ca atare, ajunsă în faliment economic, cognitiv și moral, America are nevoie de război pentru a-și alimenta singura industrie care o mai poate salva ca națiune, industria care a scos-o mereu la liman: complexul militar-industrial.

Dar, pentru ca banii să curgă în continuare dinspre contribuabili spre Pentagon, apoi către Lockheed Martin și Raytheon, e nevoie de perpetuarea narativului cu „jandarmul planetei”. E necesar să creezi amenințări, iar „partenerii strategici” să fie dispuși să le creadă.

 E nevoie ca populațiile să fie ținute în această constantă aprehensiune, astfel încât să nu se revolte când banii obținuți de stat prin intermediul taxelor și impozitelor sunt direcționați nu către educație, sănătate, cercetare și inovare ori măsuri sociale, ci către comenzi de tancuri, rachete și alte tehnologii de distrugere a vieții și mediului înconjurător.

 Iar aici intră în scenă centrele de influență transnaționale. Păpușarii. Dinastiile din spatele cortinei. Cei care nu au patrie, ideologie politică sau doctrină economică ori socială.

Cei care nu dau doi bani pe… bani, fiindcă, spre deosebire de restul, înțeleg că banii sunt doar bucăți de hârtie (precum hârtia igienică). Hârtii cu cifre. 

În spatele cortinei, banii sunt creați din nimic – tipăriți când e necesar, devalorizați prin inflație când ajung în buzunarele greșite și, în general, lipsiți de orice însemnătate obiectivă, ei servind unei simple iluzii: pentru a continua cursa, hamsterul cu conștiință de sine are nevoie de un sens.  Voila!

La vârful centrelor de influență transnaționale nu se duelează concepte create artificial, ce există doar prin faptul că mentalul colectiv le recunoaște ca atare – țările, monedele, alianțele și doctrinele -, ci se fac afaceri a căror miză este puterea. Influența. Permanentizarea controlului. 

 Pe front, tineri care nu se cunosc și nu se urăsc sunt dispuși să se ucidă… la ordinul unor lideri pe care, în genere, nu i-au ales cu adevărat și nu îi pot schimba (iluzia alegerii și iluzia democrației reprezentative nu sunt echivalente cu alegerea autentică și democrația participativă).

 În societate, sute de milioane de oameni de toate vârstele lucrează de zor zi de zi, acceptând placizi ca, la finalul lunii, să constate că trăiesc doar pentru a munci și a plăti taxe pentru „privilegiul” de a-și vinde timpul pentru o brumă de hârtii… 

…Hârtii despre care, pe de o parte, află de la politicieni că sunt greu de obținut. Că trebuie alocate cu parcimonie când e vorba de investiții în sănătatea publică, în educarea noilor generații, în eradicarea sărăciei și susținerea cercetătorilor ce caută leacuri pentru bolile care încă decimează umanitatea;

 apoi constată cum ACEIAȘI POLITICIENI nu par a avea vreo măsură când e vorba de a cheltui aceleași hârtii, zeci și sute de miliarde, pe declanșarea și întreținerea unor conflicte fără mize, de unde, în final, e ab initio evident că nimeni nu câștigă prea multe, toată lumea pierde enorm.

Mă rog, APROAPE toată lumea!

 Așadar, da, e firesc să vituperăm împotriva unor figuri precum Putin, Zelenskyy, Trump, Ursula von der Leyen sau Netanyahu, căci ei sunt cei ce au misiunea contextuală de a oferi vulgului casus belli și de a comunica maselor narativul oficial acceptat.

Menirea lor e de a fi personajele proteiforme trimise la înaintare, pentru ca adevărații lideri să rămână absconși.

 Însă esențial este să nu uităm niciodată că, și dacă azi la Casa Albă nu ar fi fost Trump, alternativa nu ar fi fost o lume pașnică, prosperă și liberă. Dacă nu am fi avut războiul din Orient, cu Biden/Kamala Harris la Casa Albă, azi Occidentul probabil s-ar afla în război fățiș cu Rusia și/sau China. Încă nu e exclus să se ajungă acolo.

 Netanyahu are nevoie de un Israel beligerant pentru a rămâne la putere și a-și conserva imunitatea.

Zelenskyy are nevoie să întârzie cât mai mult negocierile de pace cu Ucraina, căci, odată încheiat conflictul, privirile se vor îndrepta către corupția ce a înflorit în jurul său la Kiev.

Nu mai vorbim de liderii statelor #UE. Datorită (nu din cauza) declanșării conflictului din Ucraina, chestionarea lor cu privire la modul dezastruos și oneros în care au gestionat pandemia a fost pusă între paranteze sine die… 

…Odată încheiat conflictul, ar trebui, pe lângă asta, să dea socoteală și pentru sutele de miliarde de euro rupte din bugetul Uniunii și trimise în buzunarele oligarhilor ucraineni. Ce interes ar avea pentru a urmări pacea?

 Nu în ultimul rând, nici Putin nu ar avea prea multe motive de a renunța la atitudinea belicoasă. Dacă înainte de 2022 se confrunta cu încercări timide de disidență, acum e mai popular ca niciodată în rândul rușilor, având asigurată liniștea pe plan intern.

În ciuda sancțiunilor, nu doar că Rusia a reușit să prospere din punct de vedere economic, dar renunțarea de către UE la petrolul și gazul ieftin a pus industria europeană pe butuci.

 Una din regulile de bază în Arta Războiului impune să nu îți întrerupi sub nicio formă dușmanul când greșește.

Când America se îngroapă singură în conflictele fără miză ale Israelului, iar UE se autosabotează – distrugându-și economia, ignorând cu o încrâncenare lugubră oportunitățile de sub nas și refuzând categoric să se adapteze la o lume aflată în plin proces de transformare -, ce motiv ar avea Putin sau Xi Jinping pentru a interveni? Cui bono?

 S-a ajuns în cel mai periculos punct: cel în care niciun factor de decizie nu mai are vreun interes efectiv în a face vreun compromis. Din contră! Cu toții au doar de câștigat – la nivel individual sau de gașcă – în situația în care conflictele se mențin ori iau amploare.

 Chiar și #Trump, pe fondul unei intensificări a ostilităților, ar putea să suspende alegerile din toamnă sau chiar să forțeze modificarea Constituției, pentru a mai obține un mandat.

Niciun scenariu, oricât de improbabil ar fi părut în urmă cu un deceniu, nu mai poate fi exclus azi. Inclusiv perspectiva escaladării nucleare. Ar mai fi de mirare? 

Mai presus de toate, când vorbim de centrele de influență transnaționale, CINE cu CINE se duelează e întotdeauna irelevant. Aici un singur lucru e tot timpul clar: cine câștigă. Iar răspunsul e simplu: nu cei „BUNI” SAU cei „RĂI”, ci mereu aceiași.

 Nu există o parte bună a istoriei, la fel cum nu există una greșită. Cu Trump sau fără Trump, America, singura țară unde sclavia și segregarea rasială au continuat să existe până spre final de secol XX, nu are cum să fie îndrituită moral să pretindă vreodată că ar fi de partea bună a istoriei, decât într-un festival al ipocriziei. Mai ales când e singura țară ce a utilizat bomba atomică împotriva civililor, laolaltă cu arme chimice.

 Istoria e o poveste scrisă și rescrisă permanent de învingători, în funcție de interese contextuale, pentru a crea iluzia legitimității unui regim sau altuia.

În sala de spectacol se află publicului plătitor. Pe scenă sunt fantoșele, cu ale lor drame și capricii. Entertainment. Deasupra scenei se află păpușarii. În spatele cortinei se ascund învingătorii.

 Iar NOI CE FACEM? Noi muncim, contribuim și murim. Nu înainte să ne războim între noi. Astfel, ei rămân întotdeauna la distanță și sunt mereu în siguranță.

 Cât despre război? 

„Războiul nu este făcut ca să fie câștigat, ci ca să dureze. Scopul războiului modern este, în esență, să distrugă ceea ce oamenii produc prin munca lor.

 O societate în care unii conduc și alții ascultă poate exista doar dacă majoritatea rămâne săracă și ținută în ignoranță. De aceea, războiul este organizat astfel încât să țină MEREU populația înspăimântată și aproape de penurie.

 Războiul nu este dus, de fapt, pentru a învinge, ci pentru ca cei aflați la putere să își păstreze controlul și să mențină neschimbată structura societății.” – George Orwell

Ai citit până aici? Felicitări! Informația e putere,  lasă un comentariu și distribuie pentru a o oferi și altora (sau pentru a-i enerva și pe alții). Weekend plăcut, excelențelor!  Gândiți LIBER(i)?

PS: Liderii politici care fac apologia înarmării afirmând că „Si vis pacem, para bellum” dovedesc că nu au învățat nimic din istorie. Iar cine nu învăță lecțiile trecutului…

Si vis pacem, para pacem! Altfel, vom rămâne pentru totdeauna condamnați să reproducem cuvintele filosofului spaniol George Santayana:

„Doar cei morți au văzut sfârșitul războiului” – un citat care adesea îi este atribuit în mod greșit lui Platon, dar apare în lucrarea Soliloquies in England and Later Soliloquies (1922), scrisă în urma traumei colective provocate de ororile Primului Război Mondial.

Apropo, are cineva idee la ce mai folosesc azi instituții precum OMS, ONU și Curtea Penală Internațională?

Autor: Dinu Popescu