Spirit enciclopedic de anvergură mondială,istoric,scriitor,publicist,demnitar de stat,cu o operă uriaşă,ce depăşeşte 16ooo de titluri,titanul Iorga a avut şi vocaţia călătoriilor,documentărilor de teren,din dorinţa de a cunoaşte personalităţile de vază în locurile în care trăiesc.
De un interes aparte în această direcţie l-a reprezentat Ardealul pe care l-a vizitat în anul 1906,vizând marii bărbaţi ai neamului românesc de aici,la oameni pilitici la literaţi ori savanţi,precum academicianul Ioan Mihaly de Apşa,până la modeşti preoţi şi dascăli ai satelor.
Pentru meleagurile "de sub Codru"dovedeşte prin însemnările sale,o înclinaţie şi o afecţiune aparte datorită personalităţii de prim rang în galeria politicienilor de vârf al luptei de emancipare naţională ce trăia aici George Pop de Băseşti(1835-1919).Sunt impresii de mare profunzime care reuşesc să se constituie într-o cronică vie asupra realităţilor româneşti din această parte de ţară văzute la începutul veacului trecut.Sunt temeiurile pentru care decupăm un capitol din ampla sa lucrare memorialistică"Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906"Editura Ministerului de Interne,Bucureşti,1929.
I.
ÎN SĂLAGIU.
De la Letca linia ferată ce vine din Dej se suie şi mai departe pe cursul Someşului fără valuri,curgînd lin în fundul văilor.Supt marea lumină desmierdătoare ,dealurile împădurite ale Sălagului îşi desfăşura strălucitele odăjdii de roşu şi auriu.
În poalele lor sînt prinse satele româneşti cu bisericile de zid puternice care înalţă una după alta turnurile albe.După Surduc ajungem la Jibou unde numărul nostru e mic pe lângă al străinilor.Marea aşezare din dreapta căii e străbătută de două clopotniţe duşmane.De aici linia cea mare apucă spre Naghi-Karolyi,pe care ai noştri ,care au şi o mare parohie în orăşel,îl numesc Careii-Mari.Pe acolo e calea spre Dobriţin,al cărui nume vechiu slavic a fost prefăcut în Debreczen de ungurii năvălitori şi în sfărşit spre Tisa,spre sfârşitul lumii romăneşti.
Deocamdată urmăm drumul Someşului ascuns de dealuri,care au făcut pe cărturarii noştri să numească această ţară a Sălagiului:silvania.Pe Odorheiul Someşului trenul încetinel apucă spre staţia Şulimetei,de unde iarăşi linia se încreangă,aruncând o ramură spre Cehul sau Cehul Silvaniei,pe cînd trunchiul ţinteşte spre Baia Mare.
valea aceasta nouă n-are un râu care să se vadă,căci apa Sălagiului e numai o scurgere săracă,prezărită într-o râpă.Dar cele mai line dealuri desfăşoară la soare coastele lor străbătute de plugul roditor.E încă o ţară de pîne la picioarele muntelui,şi de aceia marii proprietari totdeauna să şi-o însuşească.
După o scurtă oprire la un sătucean care face abia să se zărească umilele-i acoperişuri de stuf şi de şindrilă veche,suntem la staţia îndoită" Volcsok-Iliesfalva",unde ne aşteaptă trăsura venerabilului şef politic românesc George Pop de Băseşti.
Satul Băseştilor se atinge odată,sub dealurile de bielşug.Aşezat într-un loc aşa de prielnic,în margenea codrilor şi cu ţarini la îndămână,el nu se simte de aceste înlesniri.Pe drumurile de tină adîncă şi cleioasă,se ivesc la întîmplare căsuţe cu pereţii joşi şi strîmbi,de-asupra cărora spînzură stuhul scărmănat. In clădirile mai bune,unde se văd boltiri de zid în faţă,ca podoabă,stau jidovii ,cari ,mai pieptănaţi,mai unguriţi decît ai Maramureşului,nu fac ispravă mai bună decît aceia.Sînt vreo sută de capete in acest vechiu sat românesc,boltaşi,precupeţi şi chiar stăpîni de pămînt,"de holduri".N-au sfială de nimeni,batjocuresc pe preotul nostru,înteţesc împotriva lui pe ţăranii momiţi de băutură,şi se poartă ca nişte stăpîni.Din Băsesti ei au făcut un punct central,şi îşi au aice o mare sinagogă şi chiar o şcoală ,unde copiii de toate vrîstele mişună în mocirlă.Acum numai o jumătate de veac erau numai trei familii.şi ispita şi stoarcerea ce pornrşte de la evrei va fi făcut pe ţăranii de aici ceia ce sunt.La intrarea în sat o ceată dintre ei trece pe lîngă noi fără a zice "bună ziua"ţinîndu-ne cu ochi răi.Cutare dintre locuitori nu merg la biserică,nu cred în cruce,nu primesc predica,nici tainele,ce botează din nou şi se zic Nazaricuşi sau Nazarineni,după un eres nou şi prost,născocit de Sîrbi şi răspîndit de Unguri.Ba în satul vecin Odeşti,adunătură de căsuţe mai ca şi acestea,sînt şi de aceia care vreau pămîntul domnului şi birul Împăratului,şi pentru aceia se zic "suţulişti"sau socialişti.În acest sat şi în multe altele,obiceiul nunţii cu petrecere,dar fără preot şi fără declaraţie la primărie e încă foarte răspîndit,cu toate că unii preoţi,care au însă de lucru cu parohieni atît de cerbicoşi,duc luptă învierşunată împotriva concubinagiului.
Totuşi vede o şcoală foarte bună şi o mare biserică,asemenea cu cele din Moldova.Într-o casă cu două rînduri e aşezată o societate creştină de consum.E vorba să se facă şi o bancă:ea va fi Codreana.
Aceste mijloace de luptă pornesc înainte de toate de la hotărîrea proprietarului,Domnul George Pop,El nu este un străin,ci un nemeş din sat a cărui familie s-a ridicat prin preoţia străbunilor,prin protopopia unui ascendent mai apropiat,prin funcţiunile de Stat pe care le-a ocupat bunicul.Dintr-o moştenire de o sută de iugăre,acest om harnic a ştiut să facă un strălucit domeniu de 3.200 de iugăre care e unul din cele mai frumoase în aceste părţi şi cuprinde măierişti,ferme cum zicem noi,în trei sate,în Băseştii înşişi,în Tămăşeşti şi în Băiţa.Avînd o singură fată,el ajută larg şcoala,pe mulţi săteni şi chiar pe cîţiva studenţi.La şsptezeci de ani,nu e numai "domnul"moşiei ci şi adevăratul ei stăpîn,supraveghetor şi lucrător:pentru toată grija cămpului zilnic îi stă calul la scară.
Dimineaţa întovărăşesc pe găzduitorul mieu la slujba bisericească.În clădirea încăpătoare şi cuviincios decorată,nu aflăm săteni,între altele şi fiindcă e o zi de lucru ,şi cu nesiguranţa batjocoritoare a vremii nici o clipă nu trebuie pierdută pentru arăturile şi semănăturile de toamnă.Dar copiii din cor au venit să cînte,nu ca să-mi arate mie ce pot,ci pentru că aşa e datina aici:să se înceapă cu cîntările din biserică ceasurile de învăţătură din şcoală.
Slujba se face foarte frumos,;şi e o minune cînd supţirile glasuri argintii înalţă vioiu armonia rugăciunilor,la îndemnul învăţătorului care-şi face datoria cîntînd la strană Sînt foarte mititei,foarte cuminţi,aşa de săraci,de rupţi,de cîrpiţi şi de zdrenţuiţi,aşa de golaşi cu bietele lor picioruşe pline de noroiu până peste glesnă şi cu trăistuţele prinse de umăr,şi cîntă totuşi cu atîta inimă,ca nişte sărmane păsăruici îngheţate,de ţi-e milă,şi totuşi mai mult drag de dînşii.Pe pupitru,lîngă mine,bătrînul de şaptezeci de ani şi-a cufundat fruntea în mîni şi ascultă cu ochii umezi aceste glasuri şi rugăciuni pe care în acelaşi loc le-au înălţat preoţi şi protopopi din neamul lui îngropaţi în această ţărînă.E o tovărăşie de suflete între aceşti oameni,de vrîste şi de stări totuşi aşa de deosebite,cum s-ar cădea să fie în orice colţ românesc,şi chiar în boereasca noastră Românie,pentru binele acestui popor obidit şi fără mîngîiere!
(NICOLAE IORGA "NEAMUL ROMÂNESC ÎN ARDEAL ŞI ŞI ŢARA UNGUREASCĂ LA 1906" EDITURA MINISTERULUI DE
INTERNE,BUCUREŞTI,1929)
EMIL DOMUŢA
E primăvară acum la noi
