Am avut şansa să stau pe scaunul din Philadelphia, pe care
s-au perindat semnatarii Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale
Americii din 4 iulie 1776. În acel document fondator scria: ”Noi considerăm
adevăruri evidente prin sine că toţi oamenii au fost creaţi egali, că printre
acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. Autorul acestei
afirmaţii este Thomas Jefferson, devenit al treilea preşedinte al Statelor
Unite. Acolo, într-o sală modestă, cu geamuri înalte, interiorul mai păstrând
atmosfera epocii, m-a stârnit întrebarea: oare ideile radicale din Declaraţia
de Independenţă au ajuns şi pe la noi? Am căutat să-mi lămuresc singur întrebarea.
Aflu că prin cărţi şi periodice de limbă franceză, germană, greacă şi rusă s-a
luat cunoştinţă de acest document de răscruce pentru istorie. Tinerii români
întorşi de la studii din apusul continentului erau purtători de idei noi.
Ştirile mai veneau prin negustori, cărăuşi ori călători. Căutând prin arhive să
aflu când şi cum au ajuns idei din Declaraţia de Independenţă în spaţiul de
răspândire a limbii române, am avut plăcuta surpriză să constat că nu eram
străini de aşezămintele fundamentale ale republicii nord-americane. Sunt autori
care configurează influenţe asupra unor evenimente care ne-au marcat istoria.
La Academia Domnească din Iaşi, în 1801, profesorul Daniil Philippide călătorea
purtând cu sine celebrul document. În Moldova, la un an după semnarea
Declaraţiei de Independenţă, au loc conspiraţiile boierilor. În Transilvania,
în 1782, are loc incidentul de la Câmpeni, care va culmina cu răscoala lui
Horea. Am întâlnit afirmaţii care situau răscoala lui Horea, alături de celebra
Declaraţie, ca fiind cea mai importantă mişcare care a prefaţat Revoluţia
Franceză din 1789. La Dublin apărea un articol în care scria: “Răscoala lui
Horea este justificată pe baza principiilor Declaraţiei de Independenţă şi a
dreptului de rezistenţă la opresiune”. Şi asta a spus-o Jacques Brissot, una
dintre figurile cele mai luminoase ale Revoluţiei Franceze. Nouă ani după
răscoala lui Horea, doi români ardeleni din regimentele grănicereşti de la
Năsăud, Costa Chirilă şi fiul lui, au fost învinuiţi de tribunalul din Pesta că
au difuzat scrisori despre Statele Unite. La Biblioteca Academiei Române se
află o Istorie universală, tipărită la Paris în 1788, care cuprinde textul
integral al documentului american. Boierul moldovean Nicolae Rosetti vădeşte
interes pentru noile instituţii din Statele Unite. Ecouri clare ale Declaraţiei
de Independenţă vibrează în Actul de Unire şi Independenţă, iscălit în anul
1838 de un mare număr de membri ai Adunării Naţionale a Valahiei, în frunte cu
Ion Câmpineanu. Acel document proclama că “nesfiala cu care Înalta Poartă şi
Rusia au siluit şi încă siluiesc cele mai sfinte libertăţi le pune semnatarilor
datoria de a mântui suveranitatea română, de a întoarce o patrie slobodă şi
independentă”. Se mai vorbeşte de obligaţia de a lua iniţiativa, de a se apăra
împotriva tiranilor, de a izbăvi patria, căci izbăvirea norodului este cea
dintâi lege.
Noua generaţie, din rândul căreia aveau să se ridice membrii
societăţilor secrete, condusă de Mitică Filipescu în 1840, precum şi fruntaşii
mişcărilor ce aveau să izbucnească în 1848 în Muntenia, în Moldova şi în
Transilvania s-au adăpat de la acelaşi izvor. Dar cea mai elocventă mărturie a
influenţei actului de la 4 iulie 1776 o constituie traducerea integrală în
limba română de către Simion Bărnuţiu, în anul 1846 (Ion Comşa).
Adunarea de la Blaj, Proclamaţia lui Nicolae Bălcescu, ori
Dorinţele partidei naţionale, document care aparţine lui Mihail Kogălniceanu,
au fost sub înrîurirea actului american. Primul consul al SUA în Principate,
Henry T. Romertzeş, pe care Al. I. Cuza l-a primit în audienţă, notează certa
simpatie a domnitorului pentru instituţiile republicane. Aceste câteva repere
vin să ne lumineze că ideile care au stat la baza făuririi Americii au răzbătut
până la noi. Adică nu am fost rupţi de lumea care se configura, deşi eram la
Porţile Orientului. Stând în scaunul lui Thomas Jefferson, după aproape două
veacuri şi jumătate, mi s-a părut firesc să mă întreb dacă spaţiul spiritului
românesc a ştiut despre un document care a zidit Lumea Nouă.
Thomas Jefferson a fost una dintre figurile cele mai
reprezentative ale epocii. Nu a fost numai un om politic, preşedinte al
Statelor Unite, ci şi un adevărat om universal. S-a afirmat că a fost singurul
ocupant al Casei Albe care a îmbinat fericit o întinsă cultură cu o judecată
avizată în multe domenii. El a cerut ca pe obeliscul de piatră brută să fie
scris atât: Aici odihneşte Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de
Independenţă. Şi aşa a rămas. Reamintesc că Jefferson cunoştea opera lui
Dimitrie Cantemir.
Autor: Gheorghe Pârja
Sursa: Graiul Maramureşului
