Motorul de căutare Google marchează printr-un logo special 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, unul dintre clasicii literaturii române. Pe prima pagină a Google apare chipul lui Caragiale şi un plic de scrisori. Tot anul acesta se vor împlini şi 100 de ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale.
Pe prima pagină a Google apare bustul lui Ion Luca Caragiale, suprapus peste însemnul „Google”. Tot pe prima pagină apare şi o scrisoare, făcându-se referire la una dintre cele mai cunoscute opere ale marelui scriitor, „O scrisoare pierdută”. Nu este pentru prima dată când Google sărbătoreşte o personalitate din România. Pe 29 februarie 2011 Google a celebrat 135 de ani de la naşterea sculptorului Constantin Brâncuşi. Logo-ul Google era alcătuit din imagini cu sculpturile artistului, printre care Sărutul sau Dominşoara Pogany. De asemenea, Google l-a omagiat pe 19 august 2011 şi pe George Enescu, cu prilejul sărbătoriri a 130 de ani de la naşterea compozitorului român. Pentru a exemplifica această sărbătoare, Google l-a prezentat pe George Enescu în timp ce cânta la vioară, iar pe cuvântul Google apărea un portativ cu note muzicale.
Totodată, şi instituţiile de cultură din România vor sărbători cei 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale. În acest sens au fost organizate mai multe evenimente culturale.
Viaţa lui Caragiale
Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, judeţul Prahova, localitate care astăzi îi poartă numele. A fost primul născut al lui Luca Caragiale şi Ecaterina. Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești.
Între 1868 şi 1870 frecventează cursurile Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti, clasa de declamaţie şi mimică, avându-l ca profesor pe unchiul său, dramaturgul Costache Caragiali. În 1870 renunţă la postul de copist pe care îl ocupă la Tribunalul Prahova şi se angajează ca al doilea sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. În această perioadă, începe să publice în gazetele politice şi umoristice de orientare liberală, Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, şi este girant responsabil la Alegătorul liber (1875 - 1876) sau corector la Unirea democratică (1876 - 1877). În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).
Între 1877 şi 1881, colaborează cu articole, reportaje, note sau traduceri la ziarul politic al junimiştilor, Timpul, şi tot acum frecventează şedinţele Junimii, în revista căreia îşi va publica, alături de M. Eminescu şi I. Creangă, principalele piese de teatru (O noapte furtunoasă, 1879; Conul Leonida faţă cu Reacţiunea, 1880; O scrisoare pierdută, 1885; D'ale carnavalului, 1885; Năpasta, 1890). În 1879 face prima călătorie în străinătate, la Viena, ca invitat al lui Titu Maiorescu. În 1881 este revizor şcolar în districtele Suceava şi Neamţ, de unde se mută, la cerere, în 1882, în circumscripţia Argeş-Vâlcea.
Ca funcţionar la Regia Monopolurilor, în 1884, o cunoaşte pe Maria Constantinescu. Din această legătură se va naşte Mateiu I. Caragiale. În stagiunea 1888/1889, Caragiale este director general al teatrelor, calitate în care se ilustrează, în ciuda şicanelor sistematice, ca un foarte exigent regizor şi organizator. În anul 1889 se căsătoreşte cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.
Caragiale a fost și director al Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național, după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36 de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au obținut succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și „sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și junimist, Timpul (1878 - 1881).
Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care au fost publicate toate piesele sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, a cărei premieră a avut loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezența reginei. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Național din București și i-a prefațat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale.
La 9 mai 1892, Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferință cu titlul Gaște și gâște literare, împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinți că a obținut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relațiilor personale între critic și autorul articolului Două note. Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a trimis acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naștere.
„Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.
Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său: „Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”
In anul 1912 refuza sa participe la festivitatile organizate in tara cu prilejul implinirii varstei de 60 de ani. Moare la Berlin in acelasi an, in noaptea de 8 spre 9 iunie. Este inmormantat, provizoriu, intr-un cimitir protestant. In toamna lui 1912 sicriul cu ramasitele sale este adus in tara si inhumat la cimitirul Bellu.
La data de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. „Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”[necesită citare] Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”, precizează Wikipedia.
Potrivit site-ului cimec.ro, "literatura lui Caragiale reprezintă cea mai expresivă şi mai îndrăzneaţă tentativă de acreditare artistică din întreaga noastră literatură, printr-un program cu mai multe componente estetice, reprezentate cu un anumit grad de intensitate, cel puţin o dată, într-o anumită fază de joc.Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic şi realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, aşa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar şi un genial dialectician, capabil să se exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru şi în proză, în schiţele telegrafice din varianta momentelor sau în povestirile de mai mari dimensiuni din Schiţe nouă, în fine, în publicistica de partid sau în literatura epistolară. În acelaşi timp, prin refuzul de a se inhiba în faţa tabuurilor estetice şi sociale din epoca în care a trăit, Caragiale s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult în direcţia înţelegerii mecanismelor de existenţă ale unui text literar, dar şi în direcţia descifrării resorturilor profunde ale specificului nostru naţional".
Maia Avram
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu