POESIS - IOAN ES. POP

sunt un bărbat singur

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiţi care umblă şi caută

alţi nefericiţi — numai că între nefericiţi şi nefericiţi

sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulţi, alţii au speranţe

deşarte — nu există doar nefericiţi

de-un singur fel.

iar când, totuşi, se unesc,

nefericiţii fac revoluţii, după care

li se ia totul.

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare

pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare.

pentru mine va fi o zi mică.

mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,

îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,

dar numai pentru că aşa se cuvine

într-o asemenea zi mare.

nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt

pe stradă aşa cum o vor face toţi.

o să stau îmbrăcat două ore în baie,

o să fumez mai multe ţigări pe balcon

şi o să-mi tot repet că nenorocul meu

nu-i altceva decât norocul altora.

pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,

mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât

şi voi reîncepe să beau pe ascuns,

cum o făceam la paisprezece ani.

fireşte, cum o să fiu foarte singur,

nimeni n-are să mă deranjeze.

voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,

tremurând de frică să nu greşesc paşii,

voi afla de ce nefericirea

la mine se-ntăreşte ca cimentul,

apoi, după atâta alergătură, se va face

nouă seara, da, şi voi lua

un pumn de somnifere, să scurtez

ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,

deşi m-am trezit atât de târziu,

deşi mă culc atât de devreme.

banchetul

aşa a fost mereu în casa noastră:

trei paturi prin care trebuiau să treacă

pe rând toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a

urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege

şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

noi suntem ultimii născuţi. celor nou născuţi

li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.

suntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem

că în casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră

e doar patul luminat de sub fereastră.

trec ani buni până băgăm de seamă că părinţii

stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat

la care lumina ajunge cu mult mai greu.

ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mai încet decât noi.

dar trec ani buni până să înţelegem asta.

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul

cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat

şi când aflăm încetăm să mai râdem -

noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume

şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni

nu-l ia în seamă,

ni se spune doar: acolo este bătrânul casei, este tatăl tuturor,

deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.

apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea

îl auzim pe cel din colţul opus cum gâfâie neplăcut -

dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

îmi locuiesc încă patul de lângă fereastră dar nu mai râd

de cel care gâfâie în colţul opus:

în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.

şi când e scos într-o zi afară, e scos din încăpere

cu umbră cu tot şi pentru noi rămâne un mare

necunoscut.

mi se dă voie să pipăi doar scândura nouă a sicriului.

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece

cu umbră cu tot în patul celui plecat,

eu trec în patul lui, o carne tânără ocupă patul meu

dinainte,

dar totul se petrece încet şi dintr-un

pat în altul se trece după multă aşteptare, a câştiga

următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,

unei încleştări lungi şi ascunse,

cei din primul pat râvnesc deja la al doilea, se

vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt

mânat noaptea de-o râvnă grozavă să-i iau locul

celui din al treilea pat, cel care gâfâie acum

tot mai neplăcut în colţul lui întunecat

şi într-o zi patul al treilea este iar uşurat şi

cel de acolo e scos afară şi bine vârât în patul al patrulea

peste care se pune capac, să nu cumva să se întoarcă,

pentru că

patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi

năpustit ceilalţi

şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud

cum cineva începe să gâfâie în patul din fund şi acela

sunt chiar

şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc,

n-aş fi vorbit niciodată.

până la şase ani nu mi-au cerut-o

şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

ascundeam acolo o ştiinţă

pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

nu i-am iertat nici pentru faptul

că m-au dat la şcoală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalţi, care vorbeau de zor

şi dădeau din mâini şi din picioare,

năucindu-mă cu viaţa lor.

chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare şi zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omeneşti,

dar în gâtlej e un muget analfabet şi inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus,

s-a dus şi îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la şase ani,

s-a dus şi omul care putea fi alt om,

tăcând în aşa fel încât la capătul

multor ani de muţenie, să poată dezvălui

ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

şi maşinile mai îngăduitoare.

Nota noastră - Ioan Es. Pop, născut la 27 martie 1958, în Vărai județul Maramureș, este un poet și publicist român reprezentativ optzeciştilor. A absolvit în 1993 Facultatea de Filologie, secția limba și literatura română - limba și literatura engleză a Universității de Nord din Baia Mare.