Războiul doare pâna târziu....

Vîrtelniţa vremii deapănă mereu caierul timpului.

Printr-o ciudăţenie a memoriei şi-un  inexplicabil joc al hazardului, din caierul aducerilor aminte mi se dezghioagă, vii, din coaja timpului, fapte şi întâmplări cărora ,,atunci cînd au fost” nu le-am tălmăcit rostul.

Bat o lungă cale înapoi, în timp, pentru a desprinde din tărâmul tăcerilor singurătăţii mele, întâmplări ce s-au topit, de fapt, aidoma unui fum în scurgerea implacabilă a vremii, dar care-şi cer dreptul de-a grăi prezentul.

Pe cărările sensibile, sufletul mi-a rămas fidel locului în care am văzut lumina zilei:FĂRCAŞA. La vârsta de 1 an, întreaga familie, ne-am stabilit în Baia Mare,unde  taică-meu, Onţ Dumitru, a intrat în serviciu.

La izbucnirea celui de-al II-lea război mondial, tătucu a fost pe front, iar măicuţa, Onţiu Ana (născută Ghiman) a rămas la Depozitul de distribuire a produselor petroliere. Pe mine m-a trimis în Fărcaşa, la maica (bunica dinspre mamă, fiinţă a cărei inimă fierbinte şi darnică mi-a încântat copilăria), Ghiman Maria- moaşa comunală din acea vreme (Măria Dochii), crezând că e un loc mai liniştit. Dar n-a fost să fie aşa. Urgia a trecut chiar peste Fărcaşa, lăsând răni adânci.

Pătrund cu ochii minţii în trecutul zbuciumat al Ardealului nostru românesc. Deşi eram la vârsta preşcolară, viaţa m-a făcut să cunosc ravagiile războiului. La început, în curţile unor gospodari erau cantonate maşini germane. Am cunoscut ostaşi manieraţi, ordonaţi, ce ne serveau şi pe noi, cei mici, cu miere de albine, când roiam în jurul lor.

Fără să înţeleg de ce, într-o zi s-a făcut evacuarea oamenilor din sat. Cu mic,cu mare cu animalele din grajd după noi , într-un vacarm de sunete amestecate( mugete, scârţâit de roţi, gemete mocnite, iar în depărtare, răpăit de mitralire) ne-am adăpostit într-o pădurice de-alungul văii Bârsăului.

Ţăcănitul mitralierelor era tot mai insistent, continuând cu intensitate neîntreruptă. Băteau arme şi tunuri de toate calibrele. Ne ţiuiau gloanţe ucigaşe pe la urechi.  Când pânzele înserării se îngroaşă în văzduhul plin de murmurul  undelor tulburi, s-a auzit uruitul avioanelor ce semănau explozii de bombe.

În acele momente am cunoscut adevăratul botez al focului în lupta puternică dusă pe linia frontului ce a trecut chiar  prin Fărcaşa. Retragerea nemţilor s-a făcut cu lupte grele şi cu pierderi mari atât în rândul armatei cât şi al localităţilor pe unde a trecut tăvălugul conflagraţiei. În timp ce în pădurea Bârsăului vuia orgia mitralierelor într-o uvertură a morţii, prin mulţimea speriată s-a auzit o chemare ce zbura şoptit din gură în gură: ,, Nu cunoaşteţi o moaşă? Nu se pricepe  cineva la moşit? Unei femei din Bârsău îi venise sorocul naşterii, un copil îşi cerea dreptul la viaţă. În întunericul nopţii, sub bombardament de artilerie, maica ( care era moaşa) m-a apucat de mână şi urmându-l pe viitorul tată, ne-am furişat spre o casă, în a cărei linişte eu, cu ochii împaiănjeniţi de somn şi oboseală, am adormit la lumina unei lămpi cu fitilul micşorat la minimum.

Ceas vitreg. În noaptea cu umbre fără de hotar, în amărăciunea cu gânduri fără de măsură şi pleaope lipsite de răgazul odihnei somnului, noapte ce a fost menită să dea tribut de sânge făcând să înflorească florile morţii, ziua începea să se întemeieze cu tăria vieţii biruitoare.

 Dimineaţa, când în partea lui soare-răsare se tivise dungă gălbuie şi creştetul copacilor cu crengile sfâşiate se scălda-n lumină, timpul învălui totul în tăcere. Convoiul de oameni şi animale am pornit-o înapoi spre sat, unde am găsit prăpăd de nedescris, o privelişte monstruoasă ne-a lovit în faţă; un aspect sinistru: case arse, transformate în redute, pereţi singulari, găuriţi de gloanţe sau fără geamuri,  mormane de moloz, etc. Deşi eram mică, mi-au rămas întipărite pe retină momentele în care maica( vaduvă din primul război mondial, rămasă cu 3 copii de crescut) cu urlete de bucurie împletite cu durere şi-a îmbrăţişat şi sărutat stâlpii tărnaţului fiindcă şi-a găsit casa în picioare, doar cu pereţii ciuruiţi de schije. Împrejur, case dărâmate, oameni care plângeau deznădăjduiţi, prăpăd mare!

În acestă vale a plângerii, de parcă nu erau necazuri destule, mi-a fost dat să cunosc o altă grozăvie a războiului, pe care n-o pricepeam pe-atunci.

Femeile tinere din sat, la apropierea nopţii, se îmbrăcau cât mai zdrenţăros, se dădeau cu funingine pe faţă şi braţe pentru a-şi ascunde tinereţea şi se adunau în grup, să doarmă mai multe împreună, pe jos chiar. Aceasta, pentru că (am priceput mai târziu) unii ostaşi ruşi, la întunericul nopţii, intrau forţat în case pentru a se distra cu femeile tinere.

Măicuţa, care s-a grăbit să vină după mine în Făcaşa- aflând de linia frontului, seara n-a vrut să procedeze ca restul femeilor ; nu i-a venit să creadă că se poate întâmpla ceva rău, şi s-a culcat în pat luându-ne pe 3 copii mai mici lângă ea; pe jos s-au culcat câteva persoane deghizate în vârstnice. În miez de noapte uşa a fost trântită în lături, o lanternă-şi zvârlea răutăcios fascicolele de lumină spre patul în care dormeam  noi. Cuvinte străine ne-ntelese, urlete de copii speriaţi şi măicuţa a fost ,,invitată” brutal să-i urmeze pe intruşi, iar noi am rămas cu groaza în suflet.

În timp ce împrejur noaptea îşi întindea stăpânirea, cunoscând locul, ocrotită de întuneric, cu mult curaj şi prezenţă de spirit, măicuţa a zbughit-o pe lângă posesorul lanternei, a traversat în fugă curtea proprie, uliţa, curtea vecinului, a străbătut gradini(s-a tras după ea) şi a ieşit în altă ulicioară pe care locuia sora ei, mătuşa Armina Raţ; a urcat direct în podul casei de unde nu s-a mişcat până dimineaţă.

N-a mai vrut să petreacă nici o noapte în Fărcaşa. M-a luat de mână şi pe jos, încet-încet am pornit spre Baia Mare. Podul peste Lăpuşel fusese aruncat în aer. Pe improvizaţii, ostaşii români ne-au trecut apa şi cu greu am ajuns acasă.

Astfel am cunoscut o parte din feţele războiului, parte a istoriei trăită şi privită în mişcare cu scene de film ce se succedeau unele după altele.

                                        După 70 de ani

              Înv. Pens. Stegeran Maria (născută Onţiu)

P.S. ÎNDEMN

Îmi doresc mult ca neamul meu să fie la înălţimea strămoşilor noştri, să aibă demnitatea lor, simţul istoriei, simţul datoriei şi împlinirea menirii ce-o avem pe pământ. Pentruu aceasta, părinţii să nu uite că au datoria de-a le face cunoscut copiilor, locul de unde-şi trag seva rădăcinilor ,,arborelui” din care fac parte, să le vorbească despre nepreţuitul chip al PATRIEI şi să-i legene cu dezmierdările LIMBII ROMÂNE!

05.07.2013