POEME DE DUMITRU FÂNĂŢEANU

         Iubirea

                     Soţiei mele, Firuţa

Mi-a picurat în suflet

esenţa clipelor de neodihnă,

semn al lacrimilor

                          în singurătăţi.

Sub cearcănele timpului

cohorte de umbre

se desfată în lăcomia

tainei cea trufaşă,

cum drumurile lui Orfeu

străbat prin vreme

suave năluciri

în vicleşuguri şi dezmăţ.

Se încovoaie sufletul

în toamna vieţii

şi în nesaţul propriului dor,

răsfrâng al infinitului ecou.

Mâine, în paradisul inimii

va ninge...

       Speranţa

Mă risipesc în măreţia amiezii

unde timpul e un cântec

trecut în veşnicie.

Speranţa e ca lumina

rămasă pe ierburi.

Se golesc clipele de tăcere,

ca o dimineaţă de iunie

delicată şi tandră.

Sufletul mi-a rămas

              în amintiri

cum pe cer, curcubeul

de mii de ani, străluminat.

   În zarea nemuririi

Lumina care s-a-ntrupat

din preaplinul dragostei cereşti

în credinţă a renăscut neîncetat

speranţă a vieţii ca-n poveşti.

Urcă primăvara-n muguri

înspre mâine, în culori

Dorul urcă-n veşnicie, prin păduri,

amieze apăsate de ninsori.

Sfântă-i zarea nemuririi

şi pământul e un schit.