Niciodată n-am fost
mai mîhnit ca acum. Şi nu atît lipsa banilor îmi amărăşte sufletul, cît
abrutizarea societăţii româneşti. Unde te duci, unde te-ntorci, numai porci!
Fiecare îşi vede de interesul lui. Dacă te pune necuratul să ceri cuiva o sumă
de bani împrumut, vezi cum s-au ticăloşit oamenii: te amînă prietenul, sau
cunoştinţa, o vreme, te duce cu vorba, după care dispare ca măgaru-n ceaţă. Îi
laşi vorbă să te sune, dar, pauză – omul e ca şi mort. Ce primitivi! Îl întreb
pe un fost parlamentar PRM, acum cîteva minute, ce face, iar el – retras pe
moşia de la ţară, pe care a cumpărat-o dintr-o privatizare cu cîntec – îmi
răspunde: „Facem cîrnaţii!”. Pe mine arde cămaşa de grijă, nu ştiu cum să mă
mai descurc, iar omul pe care l-am făcut deputat trăieşte bine, la aer curat,
în sînul naturii, nu are obligaţii, nu are salarii de dat şi face… cîrnaţii!
Dar am făcut eu, oare, vreun parlamentar? „Nu m-aţi făcut dvs., domnule
preşedinte, ci eu m-am zbătut, am alergat” – mi-a răspuns un altul. „Măi,
omule, dar eu te-am pus pe listă şi am semnat pentru tine, mi-am asumat
răspunderea” – îi zic. „Aaaa, aia e cu totul altceva!” – mă sfidează individul.
„Carevasăzică, te-ai făcut singur parlamentar?” – continui eu, numai pentru a
vedea pînă unde poate ajunge neruşinarea umană. N-are rost să merg mai departe.
Fiecare dintre cititorii mei a întîlnit în viaţă persoane cărora le-a făcut
bine, dar s-au pomenit înjuraţi pentru faptul că respectivele creaturi au o
datorie morală şi aşa ceva nu poate fi suportat.
Dar, nu despre mine vreau să scriu. Va veni, ea, vremea
„Memoriilor” şi mulţi se vor ruşina de ceea ce voi relata acolo. Dar, oare, mai
au puterea să roşească? Nu li s-a tăbăcit, iremediabil, pingeaua obrazului?
Nu-i nimic, eu îmi fac datoria de scriitor. Şi nu atît pentru a-i da în vileag
pe nişte oameni de nimic – ci pentru tipologii, ca să fie de folos celor ce vor
veni după mine şi să fie vaccinaţi cu antiviperin, împotriva unor asemenea
şerpi. Acum, aş vrea să scriu despre Crăciun. Cîtă diferenţă faţă de Crăciunul
copilăriei! Pe cît eram de săraci, pe atît eram de fericiţi.
Oamenii aveau o altă calitate morală. Exista o solidaritate
în suferinţă şi în speranţă. Oficial, se spunea Moş Gerilă, după modelul
rusesc. Dar din colinde nu îndrăznea nici o oficialitate să-l scoată pe Moş
Crăciun. Sau pe Mesia-Cel Uns. Steaua era stea adevărată, din poleială şi
hîrtie creponată. Pluguşorul era Pluguşor. Sorcova – Sorcovă. Acum, lumea nu
mai trăieşte, ci face play-back, uitîndu-se la televizor ca la o icoană
făcătoare de minuni (minciuni). E uşor să dai vina pe comunism, ca pe un ţap
ispăşitor. Dar nu comunismul e de vină pentru îndobitocirea românilor, în
aceşti ultimi 25 de ani de capitalism de junglă. Îmi aduc aminte de o zi de
decembrie 1981: mi-a telefonat Suzana Gîdea, ministrul Culturii, să mă invite
la CC al PCR, în biroul tînărului secretar cu presa şi propaganda Petru Enache.
Tema? Scriitorii să facă nişte „colinde revoluţionare” (?!). În cabinetul
acelui fermecător om care a fost Petru Enache i-am întîlnit pe Adrian Păunescu,
Dinu Săraru, D.R. Popescu şi alţi scriitori importanţi. Am ascultat ceea ce ni
se cerea. La un moment dat, am luat cuvîntul şi eu – cel mai tînăr dintre ei
(aveam doar 32 de ani). Am început prin a spune că, în Antichitatea precreştină,
la 25 decembrie se sărbătorea Dies Natalis Solis Invictus – Ziua de Naştere a
Soarelui Invincibil. Pe făgaşul acelei sărbători s-a aşezat, în mod firesc,
Crăciunul, al cărui nume vine de la Cronos, data fiind calculată după
Bunavestire: 25 martie – 25 decembrie, adică 9 luni. (Deschid o paranteză:
Christmas înseamnă Mesă, sau Liturghie, pentru Christ). Le-am mai vorbit celor
prezenţi şi de calculul astronomic al Erei Creştine, stabilit de un strămoş al
nostru, din Secolul VI, Dionisie cel Mic (în greceşte Exiguul). Au rămas, cu
toţii, ca la dentist. La sfîrşit, Dinu Săraru mi-a spus: „Vadime, dar aşa carte
ştii tu?”. Da, aşa carte ştiu eu, şi am mai învăţat între timp. La acea
întîlnire, Adrian Păunescu (cu care eram certat atunci) a recitat poezia care
avea ca leit-motiv rugămintea către Moş Gerilă „Să ni-l aducă pe Moş Crăciun”.
Frumoasă şi temerară metaforă! Unde erau „dizidenţii” care se bat, azi, cu
cărămida în piept ? Nu erau, fiindcă ei n-au avut o valoare reală niciodată.
Au trecut atîţia ani de atunci. Colinde revoluţionare n-am
făcut, fiindcă aşa ceva era un non-sens. În definitiv, ce să mai revoluţionezi
la Creştinism – cînd opera lui Isus Christos a reprezentat cea mai copleşitoare
Revoluţie din Istorie? Au murit atîţia oameni între timp. Încerc să-i înţeleg
pe revoluţionari: ce au vrut ei şi ce a ieşit! A ieşit totul pe dos! L-am văzut
azi, la televizor, pe căpitanul MApN Ionel Boieru, cel care a condus plutonul
de execuţie la Tîrgovişte: indiferent ce ar spune astăzi, după 25 de ani, el va
rămîne în Istorie ca un ucigaş. Ironia sorţii face ca un alt Boieru, cu prenumele
Traian, să fi omorît o altă mare personalitate a Istoriei Naţionale: pe Nicolae
Iorga. M-am uitat şi la completul de „judecată”: Virgil Măgureanu, Gelu
Voican-Voiculescu, Mugurel Florescu, Gică Popa, Constantin Lucescu şi alţii.
Toţi, absolut toţi, sînt vinovaţi în faţa românilor şi, mai ales, în faţa lui
Dumnezeu. Şi asta nu numai pentru că au ucis doi bătrîni suferinzi – ci pentru
că au pîngărit ziua naşterii Mîntuitorului.
Dar cei mai vinovaţi dintre toţi sînt Ion Iliescu, Petre
Roman şi Silviu Brucan. Un triumvirat alogen, care avea misiunea să „livreze
coletul” pînă la Crăciun. Degeaba se scuză unii şi alţii – mai ales Şarpele cu
Ochelari şi Pistruiatul fără Gît – ei toţi au fost complici în acea conjuraţie
satanică. Citesc prin ziare că sîntem liberi. Liberi la ce? Liberi să murim de
foame? Liberi să cerşim prin Europa? Liberi să fim sclavi într-o ţară făcută
harcea-parcea, care nici măcar statutul de colonie nu-l are, fiind un lagăr de
exterminare? Am mai scris-o şi mă văd nevoit s-o repet: o revoluţie care nu e
urmată şi de o evoluţie e un dezastru.
Ciclul diabolic al celor 25 de ani s-a terminat. În loc să
începem o viaţă nouă şi să revenim la normalitate, ne scufundăm şi mai rău.
Impunerea la conducerea României a unui specimen de altă etnie şi de altă
religie, cu foarte multe bube-n cap, ne-a pus capac. Ne-a luat piuitul. Iată că
Dumnezeu le dă românilor, în continuare, cît nu pot să ducă. După acest şoc
colosal, ce urmează? Pierderea Ardealului, la ordinul Berlinului? Iar face
Germania ordine în Europa? Secvenţa din filmul „Actorul şi sălbaticii”, cînd
Toma Caragiu interpretează un Moş Crăciun cu zvastică e mai actuală ca oricînd.
Din nenorocire, românii nu mai au puterea să reacţioneze. Nervul rezistenţei
le-a fost extirpat. Ei nu se mai luptă cu hoţii – ci se încaieră unii cu alţii,
pe o tigaie dry-cooker sau niscaiva alimente expirate. Marii borfaşi au dat
tunuri de sute de milioane de euro, dar, după cîteva zile la zdup, stau în
arest la… domiciliu! Averile lor au rămas intacte, ba chiar au crescut.
Stăpînii americani se prefac că ne încurajează în lupta împotriva corupţiei, cu
o condiţie: să nu le atingem, lor, interesele! Ei au voie să facă orice, doar
ne dau democraţie, pe săturate, pînă pleznim. Şi, ceea ce e mai grav, e că
miroase a război. Crăciunul actual ştim cum arată: mohorît. Dar Crăciunul
viitor? Cîţi dintre noi îl vor apuca? Doamne apără şi fereşte!
CORNELIU VADIM TUDOR
22 decembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu