Editorial. Încă mai aştept felicitările de la lovitura de stat

                                   de MIHAI BACALU

         

Oare ce oi fi căutat pe străzile din centrul oraşului Cluj Napoca, în timpul revoluţiei? Sau a loviturii de stat, sau mă rog a evenimentelor, sau ce or fi fost, încă mă apasă şi pe mine.

La comemorarea de un sfert de secol, când s-a trezit unul să sară la primar că şi-a amintit brusc că e anticomunist, toţi cei care au îngheţat sub burniţă, la reconstituire, hop, huiduieli, că nu-şi amintesc să fi fost chiar aşa. Că au stat mai mult pe asfalt nemişcaţi, că a durat mai mult preludiul.

Eram o grămadă de participanţi la acele evenimente. Chiar aşa, dar eu ce am căutat acolo? Fiecare a avut o motivaţie proprie. Unul îşi căuta copiii şi a ajuns în topul milionarilor, altul făcea comisioane între universităţi şi zona de practică de la CUG şi a ajuns în cartea recordurilor.

Altul a păzit Casa de Cultură a Studenţilor şi a ajuns premier. Cel care l-a trimis cu bâta este director de hotel. Unul este la bibliotecă, altul la armată. În fine, majoritatea s-au ajuns.

Eu de fapt vindeam felicitări la o tarabă, una părăsită de vreun vânzător de bilete de loz în plic. O caut în continuare, la fel de sărac precum în anii 80. Nu chiar la fel. Atunci mai duceam lapte la oameni la uşă. Era criză de lapte, aveam două salarii, unul de director, din ciubucuri, şi unul de lăptar. Vremuri apuse.

Când făceam şi eu bani suplimentari de Crăciun, s-au trezit nişte beţivi filosofi cu talent actoricesc să se ia de nişte şoferi de Lada cu număr de CCCP, că dacă nu au film în aparat pentru grupul ţintă de la Pescarul. De frică să nu-mi tragă cu sticlele de votcă în felicitări, le-am ascuns în masa de lozuri, cu tot cu mapă. De atunci le caut fără oprire.

Ca să nu atrag atenţia, să le găsească şi să mă caute de origine, veneau printr-un student medicinist din Bucureşti, m-am lipit şi eu de provocatori, să nu atrag atenţia. M-am ţinut de ei până lângă soldaţi, dar când am văzut că armează puştile, am aplicat lecţia din poligon, culcat şi salt înainte când reîncarcă.

Pentru că nu aveam la mine Smena lu tata, să fac poze pentru concurs, am fugit pe lângă coloane, din care săreau gloanele ca din poligon, la celălalt punct de tragere, de la Astoria, cu Călin, prietenul lui Angela şi cu Relu, colegul Lianei de servici. Nu am putut sta mult, că mi-era că-mi găsesc scutierii felicitările. Am revenit, imediat ce i-au culcat pe cughişti cu mai multe rafale. Nu au apucat toţi să se ferească şi au rămas ţepeni pe pod.

Revenit în centru am fost nevoit să mă lipesc din nou de un grup de viitori posesori de diplomă de revoluţionar, pentru a nu atrage atenţia. Degeaba am golit rezerva de sticle goale de bere de la Zahana în parbrizul pompierilor, că s-a trezit unul deştept să mergem la doamna Cornea.

După ce am luat-o în custodie de la securiştii din poartă am revenit în centru, decis să-mi recuperez felicitările. Degeaba, băieţii disciplinaţi îşi curăţau armele lângă cadavrele de lângă măsuţă. Am mai zăbovit cu grosul trupei, chiar dacă a trebuit să ne culcăm ritualic pe asfalt, la fiecare sfert de oră, când băieii trăgeau după ciorile care reveneau de la masă de la groapa de gunoi.

Nu am reuşit să scap de grosul convoiului, şi am încercat joncţiunea cu ceilalţi provocatori de la Fabrica de bere, dar am revenit în centru, cu un obiectiv clar. Deja făceau curăţenie, nu mai erau nici cadavrele, nici cioburile, nicio şansă să trec neobservat. Am plecat cu Radu spre casa lui din Mărăşti, să nu atrag atenţia. Acolo nu am putut sta prea mult, oricum nu am prins decât o victimă care se zborşea la trăgători. S-au uitat ai mei la mine ca la strigoi.

A doua zi i-a lăsat pe revoluţionari să-şi caute diplomele şi să ocupe sediile de partid. să confişte fără chitanţe valuta de la Moga şi mi-am văzut de drum, să recuperez felicitările.

Zona era înţesată de civili. De unde să ştiu care erau adevăraţi şi care erau revoluţionari. Am amânat deschiderea sertarului din nou.

Nu m-am putut bucura prea mult de prima intrare prin cele două sedii ale miliţiei. Am mai încercat odată să recuperez felicitările, dar în centru nu puteai intra de câtă lume se adunase.

A trei a zi deja nu puteai intra în centru, că-ţi puneau revoluţionarii arma la tâmplă. Atenţie că sunt terorişti prin zonă. Dacă-mi iau felicitările. Cum mă achit cu furnizorul? Ce cadouri mai iau de Crăciun Lianei, dacă nu vând nimic şi nici nu iau comision?

Speranţele au început să renască, atunci când am ajuns din greşeală la Casa de Cultură a Studenţilor, să-l caut pe Adrian, unul dintre puţinii revoluţionari autentici,. M-au confundat cu un activist de profesie şi mi-au dat imediat funcţie, insignă şi pază armată permanentă. În sfârşit, aveam cum să-mi recuperez felicitările.

Nici vorbă, lucrurile se complicau. Începeau să vină străinii, erau impresionaţi de numărul mare de victime, 11.000 de morţi anunţaţi la televizor, eram ai tari ca desantul din Panama. Cum să laşi atâţia străini să zburde liberi prin oraşul nostru? A trebuit să amân recuperearea valorilor.

Au sosit primele transporturi cu sucuri de ananas şi delicatesuri. Le spuneau ajutoare. Atâtea sucuri nu am mai reuşit să gust în 10 ani de lăptărit. A meritat să rezist pe baricade, să văd cum pleacă arhiva boşilor de la centrul universitar, să văd pozele din Paris Match cu revoluţia, înainte de publicare, să-i ascult pe primii viitori poliţişti de la Delicte, care au trecut graniţa spre Ungaria în primele zile după revoluţie.

Am mai încercat odată să mă apropiu de masa cu lozuri de lângă coloane, dar m-au luat pe sus cu convoiul de morţi şi a trebuit să citesc discursul unuia, care nu făcea parte din front, dar care se pretindea reprezentant al revoluţionarilor.

În sfârşit ne-au trimis acasă după vreo două săptămâni. Au venit cei adevăraţi, nu ne-am săturat de joacă, ne-a întrebat de la obraz directorul Casei de Cultură. Atunci am înţeles că a venit timpul să-mi recuperez în sfârşit felicitările. Degeaba, a început sesiunea, am amânat două săptămâni, profii se uitau la mine ca la o arătare extraterestră.

Am uitat de tot de felicitări, studentul a plecat în Canada cu containerul, după ce a scăpat şocat de un tanc, ca prin minune, la Timişoara. Mi-am amintit de felicitări după un an, la prima comemorare. M-am apropiat de tonetă şi când să trag sertarul, hop un alt vânzător de felicitări era luat la întrebări de un agent fiscal. M-am îndepărtat precaut.

Peste încă un an mi-am amintit din nou de tonetă, dar numai la finalul ceremoniei, în cimitirul eroilor. Studentul ajunsese deja în SUA, mi-era să nu îmi ceară banii pe felicitări.

La un moment dat, când alaiul comemorativ scăzuse după câţiva ani evident, am încercat să deschid sertarul cu felicitările, dar părea înţepenit, am renunţat. Anul următor taraba era ocupată. Apoi toneta a dispărut. Am căutat-o în tot oraşul.

Între timp revoluţionarii erau tot mai puţini şi tot mai nervoşi, mai ales că paznicul de la Casa de Cultură le luase banii de ţigări şi băutură. Cum să le cer lor despăgubiri pentru felicitările mele? Dacă se întoarce studentul meu, între timp ajuns medic în Noua Zeelandă şi îmi cere banii?

Începeam să regret că nu am cerut şi eu diplomă de revoluţionar. Dar dacă mă întrebau ce căutam în centrul oraşului, cum să le spun că vindeam fără autorizaţie felicitări dintr-o activitate evident ilegală, care putea fi interpretată ca evaziune fiscală?!