Îmi amintesc de Crăciunul de acasă, de
ultimul Crăciun liber, cel din 1947, în ţara noastră, de lauda adusă unei Forţe
spirituale supranaturale, din vremurile păgâne până azi, chiar şi sub călcâiul
opresiunii credinţei în Dumnezeu.
Nu totdeauna aveam zăpadă de Crăciun, dar
negreşit aveam ger şi o noapte senină, cu lună plină. Se intra la slujba din
seara de ajun la ora 19. Clopotele sunau vesel.
Moş Ion Şteţ, fătu cel bătrân, cu părul
pieptănat radial din creştetul capului peste frunte, tâmple şi ceafă, nu mai
putea urca în turn. Bocănea prin tinda bisericii, sprijinit de cârjă, în
căutarea de ajutoare pentru clopotit. Întodeauna se prezentau mai multe decât
avea nevoie bătrânul.
„Întâie tragi cu clopotul cel mijlociu
de trii ori: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit!”, ţinea el
de fiecare dată să amintească tinerilor aleşi în special de Paşti, Rusalii şi
de Crăciun să tragă clopotele. „Apoi îl opreşti oleacă, să prindă a cânta tăt
aşe, de trii ori clopotul cel mic şi abde după acee le trajeţ pi tete tri
deodată, să să fugăre unu pi altu!”
Din vara anului 1944,bătrânul făt nu
mai amintea de clopotul cel mare, mândria lui dintotdeauna, comandat în America
şi plătit cu dolari de sătenii care au lucrat o vreme acolo. Numele multora era
gravat pe el, inclusiv al lui, în bronzul acela de calitate, care când suna,
mai ales în seara de Crăciun, răsuna peste şapte sate, fără poveste! L-au luat
horthyiştii, fără voia sătenilor, a Oşenilor, să facă din el gloanţe, iar
octogenarul slujitor al bisericii nu şi-a putu îneca durerea pierderii
clopotului până la moarte.
După litia serii de Ajun, floarea
bărbătească a satului se aduna în cerc în faţa bisericii, sub teii „înalţi cât
turnul”, pregătindu-se să dea semn de măreţie sărbătorii. Îmbrăcate în hainele
lor de pânză albă de cânepă, înfofolite-n uioşe şi sumane de lână, încălţate cu
cizme sau opinci, fetele şi femeile de toate vârstele, bătrânii şi copiii
făceau cerc în jurul bărbaţilor şi împreună cu preotul alcătuiau o comuniune
românească şi creştină de gând, ce păstra tradiţia, forţa, bucuria şi pacea
CRĂCIUNULUI.
Cercul de bărbaţi începea colinda.
Melodia pornea de la o notă de jos a portativului unei game majore şi creştea
aidoma unor paşi de uriaş, ce, câlcând peste stânci, se avântau spre înălţimi.
Odată ajunşi, înalţă o coroană de glorie pe care o învârtesc peste capetele
muritorilor, lăsând să cadă din ea tot atât de energic şi abrupt, cascade de
note rupte brusc, întinse peste coame de munţi şi nori şi apoi întoarse din nou
pe drumuri de milenii la rădăcina bisericii de la care au plecat. Suflarea
satului se oprea întreagă acolo undeva pe culmi, fără să simtă gerul ce uneori
pişca viclean obrazul în noaptea de Crăciun. Călătoreau cu toţii cu mare
smerenie şi bucurie, împreună cu cei Trei Crai.
Trii Crai di la Răsăritu
Trii Crai di la ră-să-rit
Cu steaua-au călătoritu
Cuuu steaua-au că-lă-torit
Ş-au mărs după cum cetimu
Ş-au mărs după cum ce-tim
Până la Ierusalimu
Pââână la Ierusalim
Şi-aculodac-au agiunsu
Ş-aculo dac-au agiuns
Steaua lor li s-o ascunsu
Steaua lor li s-o ascuns
Măăărs-o ii de-o întrebatu
Măăărs-o ii de-o întrebat
De naştere de-mpăratu
De naştere de-mpărat
La Irod cel supăratu
Laaa Irod cel supărat
Că noi steaua i-am vădzutu
Căăă noi steaua i-am vădzut
Pân-aice în loc sfântu
Pââân-aice în loc sfânt.
Colinda povestea despre furia lui Irod
şi uciderea pruncilor, despre împărăţia lui Cristos împărat.
Când colinda înceta, peste întreaga
asistenţă se lăsa liniştea. Oşenii nu cunoşteau aplauzele. O linişte în care
tuturor le era necesară întoarcerea interioară de la Ierusalim.
Colinda se repeta cu aceeaşi forţă şi
emoţie în ziua întâi şi a doua de Crăciun, după slujbă.
În seara de Ajun, după Craii din faţa
bisericii, grupul de tineri cobora spre casa parohială, să-l colinde pe popa.
Acolo erau serviţi cu un pahar de ţuică de prună, fiartă încă din toamna aceea
la pălincia satului, şi cu câte o felie de cozonac cu nucă sau cu brânză de
vaci. De la casa parohială, feciorii se răspândeau cu colinda, în grupuri, la
fete în sat.
Femeile îl colindau pe popa după ce au
terminat feciorii; şi ele erau ospătate cu aceleaşi bunătăţi. La urmă intrau în
casa preotului bărbaţii, senatorii, senatorii de vârstă, cantori şi bătrânul
făt rupt din vechile icoane.
O, Regină, Maică Sfântă
Florile dalbe (refren)
Ţie îngerii îţi cântă
C-ai născut pe Împăratul
Peştera i-a fost palatul
Coliba s-a făcut casă
Ieslea leagăn de mătasă
Culcă-te-mpărat ceresc
În sălaşul păstoresc
Bucură-te Pracurată
Maică binecuvântată,
De naşterea lui Cristos
Soarele cel luminos!
Bărbaţii rămâneau de vorbă şi la colindă
cu părintele, aproape toată noaptea de Crăciun. Aceia dintre bărbaţi care nu
l-au colindat pe popa în seara de ajun, o făceau în prima sau a doua zi după
slujbă sau de Anul Nou. Aşa se făcea că de Crăciun, la casa parohială, începând
cu pruncii şi sfârşind cu bătrânii satului, femei sau bărbaţi, se bucurau
împreună de sărbătoarea Naşterii Domnului.
Munchen, 1985
Apărut în „Perspective”, 1985
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu