Dacă privim
regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm cu nestatornicia sorţii
omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu
toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor noastre,
precum puterea gravitaţiunii le face pe toate a pluti cu repejune în chaos, tot
astfel, alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la
care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.
Oricât de mici am fi pe acest glob, atât de neînsemnat în
univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru
anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se
petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre
a-şi face viaţa grea şi dureroasă! S’ar crede că, cu cât cunoştinţele
înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre
mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al
desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin
decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi
trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de
acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-i mişcă, mai puţin
înseninătoare decât o picătură în ocean, decât o clipă în eternitate.
Dar nu este astfel. Se vede că aceeaşi necesitate absolută,
care dictează în mecanismul orb al gravitaţiunii cereşti, domneşte şi în inima
omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi
acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii
mecanice.
De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari
sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate
acestea tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească.
E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după
situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar
cu toate aceste, în naivul lor chip de-a vedea, se ascundea un adevăr, acela
că, precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe
pământ se’ntâmlplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.(…)
Cu toate acestea, nu credem că moartea unui om, oricâtă
însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu
totul. In acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va
alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire
între furtuna ce vine din apus, pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare
ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi
politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei
preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu
nimicirea totală.(…)
Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea
prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne
de copilărie. Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor
înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele
ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le
deslege. Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc
de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei lui, el
s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale…
Fără îndoială, ceea ce are să se’ntâmple se va’ntâmpla, dar e păcat şi nu e
demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor sa joace mica
comedie a luptelor sale dinlăuntru.
Mihai Eminescu (Articol publicat în ziarul TIMPUL, la
1 ianuarie 1883)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu