ÎNCEPUT DE AN ȘCOLAR

                           

                

                                   Ceasul deșteptător sună la ora șapte, așa cum îl fixase de seara bătrânul pensionar, ca nu cumva să întârzie la deschiderea noului an de învățământ de la fosta sa școală. Știa că această festivitate are loc la data de 15 septembrie, și se aștepta  să fie invitat, ca în fiecare an de când s-a pensionat. În acest an n-a primit invitația. A fost trimisă, dar încă n-a ajuns?. Poate că e grevă la poștă. Nu admitea că ar putea fi uitat. Era hotărât să meargă, pentru că dorea să revadă școala, foști colegi, dar mai ales să retrăiască bucuria sutelor de copii adunați în curtea școlii, alături de  învățători și profesorii diriginți preocupați să  pună ordine în gălăgioasa gloată, ce încă mai credea  că vacanța nu s-a chiar terminat. Dar mai era  și bucuria secretă, pe care o resimțea de fiecare dată, când  directorul anunța:

-Festivitatea noastră este onorată și de prezența unor  profesori pensionari ai școlii, printre care și  fostul director, ctitorul  acestui nou și impunător local, de care ne bucurăm noi astăzi!... Oare actualul director va face o asemenea remarcă? Poate că va fi un  director nou, care s-ar putea să nu fie preocupat atât de mult de istoria școlii.

             Cu aceste gânduri, pensionarul părăsi patul și se aproprie de fereasta micuței sale camere, să privească la vremea de afară. Socotea că dacă va fi  urât, cu ploaie și vânt, nu va risca  deplasarea.  Presupunerile neliniștitoare s-au risipit, când prin geamul întredeschis a fost mângâiat de câteva raze de soare. A zâmbit speranței că  ziua ce se anunța, ar putea fi una din acele minunate și călduroase zile de septembrie, așa cum numai aici, la Cluj,  se cunosc toamnă de toamnă.   

            Ar fi bine să mă grăbesc, se hotărî pe dată bătrânul dascăl, amintindu-și cum timp de atâția zeci de ani se grăbea în fiecare dimineață, să nu întârzie la școală. Făcu apoi cîțiva pași prin cameră și schiță câteva exerciții de indreptare a spatelui. De durerile de spate se plângea  cel mai mult, atunci când se făcea că uită durerile de genunchi. Își certa mereu spatele: ba că  nu-l mai ascultă și nu vrea să se îndrepte, ba că e tot mai ghebos și că scârție ca o ușă stricată. Dar, nu-i nimic. Îmbrăcat în  costumul meu cel negru, și  sprijinindu-mă de baston, cred că voi arăta cât se poate de drept, se încuraja în gând. Când a luat costumul pe care intenționa să-l îmbrace, observă  două locuri unde moliile au lins firele de lână, încât se vedea pe acolo ca prin sită. Așa-i, dacă n-a fost aerisit de mult timp. Ei, cu acesta n-am ce face. Dar mai am atâtea alte costume. Găsi și scoase din dulap un costum mai vechi, ce părea ferit de asemenea neplăceri. Cred că se potrivește, chiar dacă  nu s-a întâlnit cu fierul de călcat cine știe de când.

            Numai că nu pot merge așa, cu fața asta mototolită și plină de țepi, și-a spus după ce a trecut cu  palma peste obraz. Iar eu mergeam la școală întotdeauna bărbierit. Hotărît și cu pași cât putea el mai vioi, dar   sprijinindu-se de mobilele aflate în drum, intră în mica sală de baie la care avea acces în înghesuitul apartament, unde era găzduit de familia fiicei lui, de când era văduv. Aici  trăia alături de o nepoată și soțul ei, iar de curând și de o strănepoată, bucuria luminoasă a tuturor celor din familie.

De data aceasta, operația cu barba i-a luat mult mai mult timp decât ar fi crezut. Degetele de la mâna dreaptă, cea care suportase cel mai greu paralizia provocată de accidentul cerebral, încă nu-l ascultau pe deplin. Dar nici lama nu mai taie ca  altă dată..

Când a  terminat și  s- a privit în oglindă, a apreciat că ar arăta totuși acceptabil, pentru o ieșire între oameni. A căutat în dulap cămașa cea mai albă. Când s-o îmbrace,  vede cu mirare cât de mult s-a lărgit  la guler.  Să nu fie  cămașa mea?. S-o fi încurcat cu ale soțului nepoatei?…Și cum voi  ascunde  “Mărul lui Adam”, pe care-l știu  prea ieșit în evidență? Cred că voi  strânge gulerul cămășii cu o cravată. Doar am atâtea, adunate de-a lungul anilor. Dar o cravată mai puțin colorată, a hotărît. Să nu fiu obiect de bârfă.

Dintr-un dulăpior scoase toate cutiile unde se odihneau perechile de pantofi, de mult timp nefolosite. Alese o pereche ce i s-a părut cea mai potrivită. Când să incerce, veni și de aici o neplăcere și o posibilă întârziere: pantofii erau mult prea largi, încât se temea că-i vor cădea din picioare. Și-a amintit atunci constatările medicilor din toate clinicile prin care a trecut, referitoare la pierderea masei musculare. Preocupat de modul în care ar putea rezolva noua situație, dar și descurajat de atâtea piedeci, a încercat să umple  pantofii cu vată. N-a fost mulțumit, întrucât vata se aduna în vârful pantofilor..Poate două perechi de ciorapi ar putea  masca  spațiul, care odinioară era umplut de ceva musculatură . A fost rezolvarea cea mai la îndemână..

            După ce și-a pus  costumul ales, s-a privit în oglinda din hol șI iarăși a fost cuprins de îndoială, când a văzut cum atârna pe corpul  scheletic un veston mult prea larg. Haina aceasta pare a fi de împrumut, a zis  nemulțumit. Va fi  în bătaia vântului și va flutura ca faldurile unui steag. Să risc  să apar așa în fața atâtor oameni? Cred că ar trebui să îmbrac  peste cămașă  o vestă, sau un pulovăr. Să mai umplu ceva din spațiul mult prea gol. Și-mi va ține și de cald. Doar  toți medicii mi-au atras atenția să mă feresc de frig .  Astfel, nu mai am nevoie nici de pardesiu. Voi fi la adunare în talie, tinerește, aproape ca altădată. Iar la rever aș putea purta cele două decorații, primite la terminarea construcției noului local al școlii, acest complex cu 24 săli de clasă, 6 laboratoare, cantina și cele două cămine, fiecare de câte 300 de locuri.  Oare se face să apar la acest eveniment afișând asemenea distincții, s-a întrebat.? N-ar putea fi luată drept  lăudă, sau chiar  sfidare?  N-am atins demult decorațiile. Și totuși, nu le iau! . Poate doar Meritul Sanitar, primit pentru inaugurarea primului spital școlar din acest oraș: cu trei medici, trei cabinete și patru asistente medicale, distincție care a iscat  glume printre colegi, pentru că a fost acordată  unui civil, nu unui medic. Cred că nu e cazul  să mă afișez nici cu această decorație, pe care strălucește  Crucea Roșie. Mai bine să rămână la păstrare, pentru nepoți. Doar toată viața am fost un supus  slujbaș, care a executat ordine și dispoziții. Bine știu, că am fost numit în funcția de director al acestei școli, prin ordin de sus, cu sarcina concretă să mă ocup de construirea unui nou local de școală, când cel vechi, rămas din vremea imperiului austriac, a fost rechiziționat și transformat în sediu al partidului comunist. Uneori am impresia că decorațiile au fost acordate mai mult acestei clădiri, modernă și funcțională, decât celui care timp de trei ani s-a crezut constructor, sacrificat precum Meșterul Manole. Cam așa a concluzionat bătrânul dascăl, când   s-a hotărât să ia drumul școlii sale.

            la ieșirea din blocul în care locuia, s-a oprit pe trepte, să facă un control al ținutei. Să vadă dacă n-a uitat ceva.

-Bun! Bastonul e la mine! Cum era să-l uit? Doar numai astfel, sprijinit, pot face  câțiva pași. Batistă mi-am luat. Și-mi pare bine că mi-am pus și pălăria. Văd că la soare  e destul de cald. Dar ceasul? Oare l-am uitat? Când a pus dreapta, să controleze mâna  stângă, a realizat că vechiul ceas-brățară era la locul lui. Cine știe  când l-am pus?  Din automatism?  Bine că nu l-am uitat! Dar când și-a aruncat ochii pe cadran, s-a speriat: era aproape ora zece. Voi fi în întârziere? Ei, atunci să mă grăbesc! Să încerc câțiva pași spre portiță și dacă rezist, am să ies în strada principală, unde sigur  voi da de un taxi.

            Răzimat în baston la marginea trotuarului, și mutând greutatea corpului de pe un picior pe altul, pensionarul încerca să se țină cât mai drept. N-a așteptat prea mult, până când lângă el s-a oprit un taximetru:

            -Hai, bătrâne, urcă! l-a invitat șoferul, deschizând ușa. Spune, unde vrei să te duc?

            Această întâmpinare, pe un ton prea familiar din partea unui tinerel ce   părea pus pe glume, l-a blocat pe bătrânul dascăl.  A rămas fără grai,  cuprins  și de-o ușoară amețeală.  A văzut cum mă clatin pe picioare și de aceea mi-a zis “bătrâne”, a găsit el o scuză. Înțeleg.  După ce șoferul, devenit foarte serviabil,  l-a ajutat să urce în mașină și l-a instalat pe scaunul din dreapta, a reușit să pronunțe câteva cuvinte, în  șoaptă:

            -La școala mea!

            -Dar care o fi acea școală, care ziceți că-i a dumneavoastră? a întrebat șoferul, schimbând tonul.  În  orașul nostru sunt zeci, poate sute de școli. Cu siguranță că nu sunt toate ale dumneavoastră.  Mie să-mi dați  numai strada și numărul și atunci știu la care din aceste școli să vă duc. Apoi a repetat întrebarea pe un ton mai ridicat, presupunând  că bătrânul pasager ar putea fi și cam tare de urechi. Încet, încet acesta și-a revenit , reușind să indice adresa corectă și zâmbind trist:

            - Ai dreptate, tinere: școala nu e a mea. E a copiilor, sute și mii de copii care învață acolo. Eu doar cât am pus umărul la ridicarea ei.

            Taxiul l-a lăsat  în fața  fostei sale școli, la a cărei fațadă scăldată de soare fostul profesor a privit câteva momente. De când n-o mai admirase? În lungile insomnii pe paturile de spital o revedea adesea. ..De când nu s-a mai bucurat de imaginea aceasta, ce i-a fost hrană zilnică timp de atâția ani?  Și cât de mult  a dorit acest moment! 

Cum dinspre școală nu se auzea zumzetul specific prezenței elevilor, a înțeles că toată suflarea este  în curte. Ocolind clădirea pe latura de răsărit, se îndreptă încet spre locul de adunare: curtea largă și parcul cu pomi și arbori ornamentali, plăcerea umbroasă a recreațiilor copiilor.  Ca și altădată, acolo era o mare de oameni. Careul larg era format din toate clasele, pe cicluri de învățământ. Mai toți copiii aveau în brațe buchete de flori, ce urmau să fie oferite doamnelor învățătoare și profesoare. Alături de elevi, mulțimea părinților forma un zid, care  pensionarului i s-a părut de netrecut . Nici n-a încercat, știindu-se neinvitat. A aruncat doar o privire spre masa prezidiului, unde a văzut figuri  necunoscute : în față, pe scaune, un rând de doamne, iar mai în spate, câțiva domni. Tocmai vorbea unul dintre aceștia, și din ce spunea a înțeles că este  primarul orașului. Mic și rotofei, acesta  lăuda primăria  pentru grija față de școală, placă pe care pensionarul o mai ascultase.

Văzând că a sosit cu întârziere la festivitate,  s-a mulțumit să dea un ocol mulțimii de oameni,  căutând  o bancă pe care să se poată așeza. Știa că sunt multe bănci în parc, răsfirate pe mai toate aleile. Vroia să-și tragă sufletul, cum zicea  când se simțea obosit. A făcut turul parcului, căutând să recunoască din copacii plantați pe vremea lui. Băncile erau însă pline cu părinți și copii.  Și cum nu s-a aflat nimeni să ofere  loc  unui bătrân,  ce abia-și târa picioarele, a făcut  cale-ntoarsă  spre clădirea principală, unde spera că va găsi un scaun.

Deodată, pensionarul se simți prins de braț și apelat de o voce feminină:

-Domnule director!   Mă bucur că  sunteți iarăși printre noi, cu tot mersul dificil, așa cum mi-am dat seama,  când am văzut că  pășiți  ajutat de baston. Vă rog să-mi permiteți să vă conduc undeva, unde am putea găsi un scaun sau o bancă. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine, de profesoara Viorica Grosu, pe care ați primit-o la catedra de biologie în urmă cu treizeci și cinci de ani?.

-Cum să nu-mi amintesc , domnișoară, cu cât entuziam ați purces atunci la treabă. Și  cred că  vă amintiți cum ați fost lăudată pentru primul dumneavoastră succes: organizarea acelui frumos și funcțional  laborator de biologie și științele naturii... Rămân surprins  și nu pot să nu mă-ntreb: cum și când au trecut atâția ani?. Dar cum se face că nu sunteți alături de clasa dumneavoastră?

-Sunt în ultimul meu an de învățământ, la sfârșitul căruia mă așteaptă pensionarea. Atunci, am apreciat că nu e  cazul să mai preiau o clasă, ca dirigintă  , pe care n-aș fi putut s-o conduc timp de patru ani. Dar cum aici în curte nu vom găsi un loc unde să vă odihniți, a continuat mai tânăra colegă, vă propun să mergem în școală, la sala profesorală, sau la direcțiune, locuri pe care le cunoașteți atât de bine. Adunarea va mai dura. Poate va fi și un scurt program artistic.  Până atunci, clădirea școlii e aproape goală. Ați putea vedea și admira în liniște, ce și cum s-a schimbat câte ceva, de când ați plecat dumneavostră. Cum ne-am modernizat și ce dotări noi au apărut.

Ocolind iarăși adunarea din curte, ajutat de binevoitoarea  colegă, în drumul spre clădire  fostul director voia să se informeze despre unele noutăți din   școala sa.  În primul rând dorea să afle cine este noul director, căruia i-ar fi putut reproșa, eventual, că nu l-a invitat la festivitate ca în  anii precedenți.

-Dar cine conduce școala  acuma?.  Apoi  pe un ton de scuză: știți, domnișoară colegă, eu am sosit cu puțină întârziere și n-am mai apucat să ascult cuvântul de deschidere al directorului.

- E o lume nouă aici la noi, i-a răspuns ea.. N-avem director, bărbat. În schimb, avem două directoare. Principala e o tânără doamnă,  profesoară de matematică. Și director adjunct e tot o doamnă, profesoară de fizică. O să vă conduc la direcțiune și o să vă prezint ca fost  director al acestei școli. Cu siguranță că dânsele nu vă cunosc, dar nu se poate să nu  fi auzit de dumneavoastră, măcar din paginile revistei de cultură pedagogică pe care o conduceți de atâția ani.

-Da, nu pot să nu remarc ponderea disciplinelor științifice, sau „realiste”, cum li se mai zice, sugerând că „umanioarele” ar fi rupte de realitate. Deși nu e chiar așa. Numai să nu fie neglijată nici cultura generală, baza pe care se clădește toată știința și tehnologia modernă, a pledat  cu însuflețire profesorul pensionar .

Ajutat de atenta sa colegă, a urcat  încet  scara principală dintre parter și etajul unde se află direcțiunea și sala profesorală. Când a ajuns la baza scării s-a oprit câteva clipe. A îmbrățișat din privire cunoscutele trepte, pe care altădată le sărea în fugă. Dar asta a fost cam demult... .Acuma le număra în gând și le mângâia cu vârful bastonului pe fiecare, la rând.. Când a ajuns sus, a simțit în aerul de pe întinsul coridor toate mirosurile, ce-i aminteau curățenia generală a clădirii la început de fiecare an școlar. A tras în piept de câteva ori din aerul  de  pe vremea lui, pe care mai mult l-a gustat, decât l-a inspirat...

 Pe pereții coridorului de la primul etaj al clădirii a admirat și aprobat dulapurile individuale, în care elevii își țin cărțile și rechizitele. A fost condus și în câteva săli de clasă, unde a văzut că vechile bănci au fost înlocuite cu mese individuale, adaptabile fiecărui elev. Iarăși o treabă foarte bună, la care am visat și noi pe vremuri, a gândit apreciativ. Într-o clasă în care pe masa fiecărui elev se afla un calculator, a  văzut că locul tablei negre, pe care se scria cu creta albă, a fost luat de un mare ecran, destinat demonstrațiilor. A fost invitat să ia loc în bancă și i s-a prezentat modul de funcționare a tablei electronice, și cum au acces elevii prin calculatoarele individuale.

-Ei bine, domnișoară colegă, nu pot să  nu vă admir, și să vă felicit, prin dumneavoastră și conducerea actuală a școlii, pentru asemenea impresionante realizări, la care în anii mei de abia se putea visa. Mi-ar plăcea și mie să lucrez în asemenea condiții și cu asemenea mijloace moderne, a concluzionat  profesorul pensionar..

-Veți avea ocazia să vă exprimați opinia în fața coducerii actuale, care se va bucura de asemena aprecieri. De aceea vă conduc la sala profesorală, unde  încurând  va fi prezentă doamna directoare și tot corpul didactic.

Când au ajuns  la sala profesorală, au văzut că acolo erau  pregătiri pentru o mică agapă, unde direcțiunea va invita oficialitățile, care au onorat festivitatea de început de an școlar. Cum nu era printre invitați, pensionarul a înțeles să se retragă, deși ar fi preferat un moment de odihnă pe unul din scaunele ce înconjurau masa de consiliu și pe care le cunoștea așa de bine...S-a mulțumit să-și treacă palma peste spătarul unui scaun.

-Domnule director, am să vă conduc în biroul directorului adjunct, a  propus colega. Doamna directoare va fi mult timp ocupată cu oaspeții și cu  părinții elevilor. Dar o voi ruga pe adjunctă să stea de vorbă cu dumneavoastră. Sunt convinsă că va fi de acord.

In camera care pe vremea lui era secretariatul, fostul director a fost instalat într-un fotoliu în fața unui impozant birou directorial, al „subdirectorului”, cum știa el vechea denumire. Și pe acest birou trona acuma un calculator.

-Cât de amabilă și de atentă a fost cu mine domnișoara colegă, și-a zis, după ce–a băut un pahar cu apă și a simțit că i-au revenit puterile. Dar eu i-am zis tot timpul “Domnișoară”. Oare trebuie să-mi reproșez? Dacă e căsătorită, și am greșit formula de adresare? Dar cum n-a ripostat, înseamnă că nu s-a căsătorit, dedicându-și viața școlii și elevilor săi. Dar și căsătorintă fiind, cred că la fel ar fi procedat.  Frumos exemplu de dăruire, de sacrificiu! Păi, da! Doar acesta este specificul profesiei noastre. Merită felicitări și toată considerația!

Fostul director făcea eforturi să nu ațipească, ori să fie găsit chiar adormit în acel comod fotoliu, ce invita la odihnă, când în cameră a apărut vice-directoarea școlii. Așa s-a prezentat, după ce s-a așezat la birou. Era o doamnă  tânără și frumoasă, care fostului director i s-a părut a fi mult prea crudă pentru asemenea funcție de răspundere. Dar tinerica aceasta, cum o numea deja în sinea lui, i-a întins mâna cu un zâmbet încurajator:

-Mă bucur să vă cunosc și personal, domnule profesor, întrucît până acuma știam despre dumneavoastră  mai mult din paginile revistelor ce apar în orașul nostru, și la care am văzut că sunteți colaborator. Adică vă știu mai mult ca scriitor, decât ca profesor, mai ales după ce v-am văzut numele în colecția “Scriitorii Transilvaniei”.. Răsfoind însă anuarele, am aflat că ați fost mulți ani profesor și director al acestei școli...

- Da, doamnă directoare, am slujit  școala și învățământul românesc timp de patruzeci și patru de ani, a răspuns pensionarul, cu un adânc  oftat.

-Adică o viață de om, cum se zice, a remarcat tânăra directoare.  adăugând exclamativ: frumos, meritoriu!... Dar  acuma  vă rog să-mi spuneți, cu ce vă pot fi eu de folos? Cu alte cuvinte,  ce așteptări ați putea avea de la actuala conducere a  școlii?

-Doamnă directoare, îmi dau seama cât sunteți de ocupată în această  zi , așa că voi  căuta să nu vă răpesc prea mult timp, a început timid, fostul director.  Ei bine, am vizitat câtea săli de clasă și-am rămas impresionat de dotările actuale.  E de apreciat ce progrese ați făcut, de când eu n-am mai fost pe aici. .Am fost și bolnav un timp, dar  mi-am revenit, când am recuperat ceva din abilitățile motrice ...Acum, vă rog să-mi permiteți exprimarea unei dorințe personale, ce  mă urmărește în toți acești ani. De la pensionare, zi și noapte mă visez în clasă, în fața elevilor, ținând o anumită lecție...Uneori am  coșmaruri, visând că am întârziat din cauza troleibuzelor și autobuzelor... Visez că am ajuns la școală după ce s-a intrat la lecții, și eu am pierdut prima oră.  Aștept panicat, până la pauză, să-i întreb pe elevi cum am putea recupera ora de psihologie. Și tot în vis, le-am propus că poate...În ora de Educație fizică...

- Nu! dom- profesor, strigau în cor. Noi vrem să facem și gimnastică și sport. Dar dumneavoastră puteți face lecția cu cei ce rămân în clasă, fiind scutiți. Și cum toți suntem la internat, în ora de meditație învățăm împreună din notițele lor.

-Ei bine, doamnă directoare, asta e!. Doresc  întoarcerea la catedră! Măcar pentru câteva zile, măcar pentru câteva ore...Și cum am văzut prin ziare că  Inspectoratul școlar face mereu  apel la dascălii pensionari, pentru a umple golurile lăsate de cadrele tinere, ce părăsesc postul din învățământ pentru locuri mai bine plătite, în altă parte...M-am gândit  că...Apoi, emoția i-a sugrumt  graiul... După o scurtă ezitare, a prins curaj:

- Știți, aș putea  să înlocuiesc colegi nevoiți să absenteze de la câteva ore, sau câteva zile, din motive de sănătate, ori  alte situații familiale. Am făcut acest lucru și altădată...Mă pomeneam dimineața cu un telefon de la  o colegă, mamă a trei copii: domnule director, mi s-a înbolnăvit grav  cel mic, și trebuie să merg cu el la doctor. Vă rog să intrați în locul meu la cele trei ore de chimie, pe care le am astăzi. Intram și suplineam. Evident, nu făceam lecție de chimie. Discutam cu elevii probleme de psihologie, de filosofie;  făceam mai mult dirigenție.  Cât despre suplinire la limba română, sau la istorie? De-abia așteptam să fiu solicitat.

-Vă înțeleg , domnule profesor, a intervenit tânăra directoare,  iar dorința dumneavoastră se înscrie oarecum în situația actuală a școlii românești, de a nu putea reține tinerele cadre de învățători și profesori, să aibă continuitate la catedră. În primul rând, din cauza celei mai scăzute salarizări în raport cu ceilalți bugetari. Și noi ne confruntăm cu asemenea situații  la unele discipline.

- La care anume?, s-a interesat pensionarul, întrezărind  o anumită posibilitate de a  reveni la catedră, măcar episodic.

-În primul rând la catedrele de informatică.  Aici sunt cele mai multe ore de curs, de când școala a devenit “Liceu de matematică-fizică”. Mai avem  o clasă de filologie și una de bibliotecari. Asta numai așa, ca să nu fim rupți de disciplinele umaniste.  Astăzi însă, accentul  cade pe  informatică, pe  instruirea și stăpânirea calculatorului, accesul la internet, cunoașterea diferitelor programe  digitale, cu denumiri în engleză, ori cu prescurtări ce par a ascunde anumite secrete față de novici. Instruirea elevilor în acest domeniu este asigurată de absolvenți ai Facultății de informatică, sau de matematică, precum și de ingineri, specialiști în  calculatoare. Iar asemenea specialiști „Aitiști”,cum mai sunt numiți , de la formula prescurtată, I.T. frecvent, “Programatori”, sunt căutați de mai toate sectoarele social-economice. Iar ofertele salariale sunt de patru-cinci ori mai mari decât în învățământ.  Și e greu de refuzat. De aici, marea fluctuație a cadrelor în acest domeniu. Iar până se găsesc alții...

- Înțeleg. E un domeniu în care dacă nu ai o pregătire corespunzătoare, ești depășit de avansul științific și tehnologic, a admis pensionarul... Dar la disciplinele umaniste?, a întrebat, continuând totuși să spere.

-O situație asemănătoare avem și la catedrele de religie, unde  sunt numite, adesea, tinere absolvente de teologie, având secundar o limbă modernă, preponderent engleza...Cele ce stăpânesc cât de cât această limbă, își găsesc repede post în altă parte și părăsesc școala după numai câteva săptămâni.

-Religie, ați spus? Adică religia a devenit obiect de învățământ? S-a arătat surprins pensionarul. Apoi, s-a lansat în amintiri...Doamna colegă, în Facultate, profesorul nostru de Filosofia Culturii, Lucian Blaga, ne-a ținut un curs de Filosofia Religiei timp de un an, cu ample dezbateri la seminar. Ce plăcut ar fi să am ocazia să prezint  elevilor din clasele de liceu probleme de istoria religiilor, cu referire la operele unor mari gânditori români, deschizători de drum în acest domeniu- ca Mircea Eliade și Lucian Blaga.

 -O, nu! Să nu vă-nchipuiți așa ceva, l-a întrerupt directoarea, căutând să readucă discuția la probleme concrete...Da, religia este astăzi obiect de învățământ. Aș zice că sunt chiar mai multe obiecte, întrucât fiecare cult religios recunoscut de statul român, urmărește cunoașterea și însușirea  catechismului , a dogmelor , pe baza unor manuale și programe stabilite de conducerea cultului respectiv. Toate sectele, și cele cu sediul în America, ca și cele ce apar pe la noi, au dreptul să-și instruiască adepții prin ore zise de „Studiul Religiei”. Să nu vă entuziasmați, pentru că nu de filosofie e vorba aici, adică de știință. Eu, ca fizician, știu că filosofia este știința din care s-au adăpat toți marii savanți fizicieni și matematicieni la începuturile lumii moderne. Pe timpul lui Newton și Haley, de exemplu.

-Vă felicit, doamnă directoare, pentru modul în care vedeți lucrurile, pentru profesia de credință exprimată! Și-mi permit să apreciez, de la înălțimea anilor mei de experiență, că astfel onorați și catedra de fizică, la care predați, și funcția de conducere în care vă aflați.                  

-Să vă mai spun, a continuat directoarea, după ce s-a îmbujorat la asemenea aprecieri, că pentru a fi admis să predați, ori măcar să supliniți ore de religie, e necesar ca mai întâi să fiți agreat de conducerea respectivului cult și să obțineți o aprobare scrisă de la  episcop, pastor, ori predicator. Dar sunt slabe speranțe, pentru cineva care ar putea fi bănuit că gândește independent.

-Atunci, doamnă directoare,  la orele de limba latină dacă ar apărea nevoia de suplinire temporară, aș veni cu mare plăcere.  Aceasta și pentru că sunt la curent cu dezbaterile și polemicile legate de inventarea așa-zisei “Limba Moldovenească”, pe care autorii ruși vor s-o rupă de limba română. Se contestă astfel latinitatea limbii pe care o vorbimn noi, toți  românii,  în țară ca și în afara granițelor.

-O, aici speranțele sunt și mai reduse. Limba latină, pe care unii o consideră  „limbă moartă” , se  predă astăzi foarte restrâns,  doar la nivelul clasei a IX-a, și într-o singură oră pe săptămână. Această oră este inclusă  în completare la profesorii  de limba română.

- Atât de puțin? Pe vremea mea, latina era obiect de studiu în  anii de liceu, de școală normală, de seminar teologic, de la clasa a treia până la clasa  a opta. Dar cum s-a putut ajunge  la atâta desconsiderare?.. Adică s-a renunțat la cunoașterea bazelor limbii pe care o vorbim? E o mare greșeală, o crimă chiar, aș putea spune, s-a înflăcărat pensionarul, în apărarea tezei sale. Și nu pot să nu mă minunez că în țara noastră s-a putut lua o asemenea măsură. Astăzi, când latina este studiată chiar de vecinii noștri, ungurii. Apoi și polonezii. Ce să mai zicem de țările latine: Franța, Italia, Spania și Portugalia. Dar și în Germania și în Anglia știu că se acordă atenție deosebită studiului limbii latine.

-Doamnă directoare, în această situație, mă gândesc la un cerc de studiu al limbii latine, la care ar participa elevii interesați, cei din clasele superioare de liceu. Aș putea veni odată pe săptămână, să le prezint originea latină a atâtor cuvinte românești, al căror înțeles sporește când le știi rădăcina. Să-mi permiteți să vă dau doar un singur exemplu, dacă nu abuzez de răbdarea dumneavoastră, a continuat pensionarul încălzit și tot mai animat... Avem în limba română multe cuvinte construite cu două din prefixele latine în acuzativ: “inter” și „extra”. Două sensuri opozabile: „înăuntru” și „înafară” , „ interior ”și „exterior”. De la problemele cu interiorul corpului, trecând  la medicul internist și chiar pe la clinica de boli interne. Spun asta, fiindcă știu câți adolescenți se visează medici. Să amintesc, doar în treacăt, alt prefix în acuzativ: „trans”, aflat în numele iubitei noastre Transilvania, pe care-l rostim zilnic, căutând să înțelegem de ce a fost numită astfel această parte a pământului românesc?

-Vă înțeleg, domnule profesor. Dumneavoastră încă visați frumos. Felicitări! Numai că generațiile tinere visează altceva. Cu greu veți găsi dintre adolescenții de azi, care să fie amatori pentru un asemenea cerc de studii lingvistice. Majoritatea preferă calculatorul, prin care pot afla rapid tot ce-i interesează, fără prea mult efort.  Căci acesta este idealul multora, astăzi: efort cât mai mic, câștig cât mai mare...Apoi se lasă antrenați în jocuri electronice, ore în șir. Iar dacă ar lua ființă un asemenea cerc, ar fi datoria profesorilor de limba română să se preocupe,  să-l conducă,  să-l dezvolte.

 Pensionarul a tăcut dezamăgit...Ce să desprindă din spusele directoarei? Că bunele sale intenții nu se potrivesc cu cerințele învățământului de azi? 

După ce l-a servit pe  musafirul său cu o ceașcă de cafea, vice-directoarea s-a scuzat, motivând că e  datoare să fie prezentă și la întâlnirea cu oficialitățile.

Pus pe gânduri, fostul director  a rămas singur în  birou, ascultând cum zgomotele ce veneau din întreaga școală, se adunau și se contopeau în rumoarea specifică momentului, ca într-o melodie amplificată de rezonanța spațiosei încăperi. Retrăia cu bucurie acest moment de început de an școlar. Parcă-i vedea pe elevi cum intră nerăbdători  în sălile de clasă, cum se aranjează în bănci,  cum se bucură de primirea noilor manuale.

- Am la ce să mă gândesc, pentru că tânăra directoare, discret, mi-a dat multe de-nțeles. Pe de-o parte,  nu  respinge inițiativa mea, numai că o consideră nerealistă . Și ținând seama că este și reprezintă o autoritate, trebuie să-i dau dreptate. Mai departe, am să mă gândesc  la  mesajul indirect, transmis printre rânduri, cum se zice, deși convorbirea noastră a fost orală. De exemplu, când a subliniat că mă știe  din activitatea  culturală, din cărți și reviste, cred că a vrut să-mi arate cel mai potrivit domeniu de  manifestare pentru mine. N-a spus-o  direct, dar a sugerat că după atâția ani de activitate, nu e cazul să mă obosesc în supliniri în școală și posibile cercuri de studii. Să las asta pe seama tinerelor cadre. Oarecum, m-a îndemnat să mă limitez la revistele  ce apar în acest oraș universitar. Să  afirm acolo ideile la care țin.

După un timp, văzându-se tot singur, s-a hotărît  să plece, chiar dacă nu-și poate lua  la revedere de la cea care l-a primit. Admite că toată lumea e ocupată în această zi, iar conducerea are alte griji. Cred că am înțeles ceea ce  e de-nțeles, și-a zis:

 Fiecare epocă, fiecare etapă a vieții, cu frumusețile  și cu rigorile ei.

Totuși, s-a gândit că nu poate părăsi  școala, fără să revadă  biroul pe care scrie  „Director” ,locul în care  lucrase și el câțiva ani.  Ar putea cunoaște noua directoare, i-ar mulțumi pentru primire și ar avea și cui să spună la revedere. Prin ușa  larg deschisă,  a văzut că  biroul directorial era plin de oameni, ce ocupau mai tot spațiul. Unii aveau în mâini hârtii și dosare, alții pahare pline. Răzimat de tocul ușii, n-a putut vedea nici de la distanță persoana care onorează acum funcția. Nimeni nu l-a remarcat, nimeni nu l-a întrebat cine e și de ce stă în ușă, blocând intrarea.

Cu regretul că n-a reușit ceea ce și-a propus, i-a încolțit  speranța că  în viitor, va mai avea ocazia să revină la “școala lui”.  Poate că voi fi invitat la serbarea de sfârșit de an școlar. Și atunci va fi altfel. Doar   n-o fi asta ultima zi în școala mea, a gândit, când în suflet i s-a strecurat o anumită îndoială.

 Bătrânul profesor s-a desprins  încet din cadrul ușii, fără să-l bage nimeni în seamă.  Sprijinându-se de baston, a început să coboare scara spre ieșire. Când a ajuns afară, l-a izbit un aer mult mai de cald decât în clădire. Brusc, a avut senzația că a început să transpire. A simțit nevoia să se așeze pe banca ce se afla lângă trepte, și-a  început să-și facă vânt cu pălăria.  L-a rugat pe omul ce se afla la poarta școlii, să facă o comandă pentru un taximetru, care să-l ducă acasă. 

În timp ce aștepta mașina, a încercat o apreciere a  acestei zile. Ce-ar fi de regretat, s-a-ntrebat? Poate ocazia pierdută de a dărui celor tineri  ceva din experința și  din cunoștințele acumulate de noi, cei mai în vârstă. Și aceasta, numai din dorința de a antrena și implica  adolescenții în cunoașterea și dezbaterea unor  probleme de mare actualitate, care așteaptă să fie  rezolvate în viitorul ce le aparține. De exemplu, dreptul nostru, al românilor, la afirmarea identității naționale . Iar studierea limbii latine ar spori cunoașterea  latinității  limbii române, implicit a  unității de limbă și credință a neamului nostru. Câte n-aș fi putut să le spun adolescenților receptivi într-un cadru unde se poartă discuții libere!. Ei, dar să nu mă prea laud… Oare, ce și câte le-aș fi putut spune?  Eventual, câte   n-am uitat din  orele de limba latină, și din ce-am învățat atunci, pe de rost?  Căci așa era „metoda” :                                     

--Să-mi învățați pe de rost din carte, păcătoșilor! Așa ni se adresa preotul de religie, Popescu, suplinitor la orele de latină. Și-mi amintesc  ora următoare, când la lecția ce începea cu dictonul: „Aqvilla non capit muscas”, trebuia să declin substantivul: “musca, musce”, iar eu  am pronunțat diftongul așa cum l-am citit, pe românește: muscae.

-Așa, păcătosule? Din  două silabe, tu mi- ai făcut trei? Mus-ca- e? Auziți la el, păcătosu!  Și popa Popescu a repetat de câteva ori cele trei silabe, în hohotul de râs al întregii clase.  Treci la loc, păcătosule! Pentru astăzi ai nota trei.

Așa  a fost cu prima mea notă la limba latină. La început am învățat-o de frică. Să nu rămân corigent și să pierd bursa. Căci e un drum lung  peste ani, pînă am ajuns să îndrăgesc limba și să admir rigoarea construcției gramaticale. Dar când am aflat ce poezie, ce literatură, și câtă istorie s-a scris la Roma!... Cei trei vestiți poeți ai Epocii de aur: Virgilius, Horațiu și Ovidiu sunt și astăzi modele universale.  În cinstea lor, mii de copii români le poartă numele. Dar ce monument juridic au elaborat acești strămoși ai noștri: Dreptul roman, fundamentul justiției în întreaga lume.  Respect și admirație pentru tot ce ne-au lăsat moștenire! Și eu ce-mi doresc ? Ca această admirație  să fie  împărtășită  și de generațiile  tinere, de elevi și  studenți.

Dar pentru mine, ce concluzie ar trebui să trag din experiența acestei zile ?  Să renunț la asemenea intenții și dorințe, ori mai bine ar fi să mă resemnez ? Între renunțare și resemnare, pe ce cale să merg ? Dar dacă alegerea  nu mai depinde de mine ? Dacă este impusă de forțe superioare ? De ”Forța Destinului”, cum și-a intitulat un compozitor o cunoscută operă muzicală. Iar noi, românii, credem în soartă, în destin. În cultura noastră populară avem exemplul celebru, al ciobanului din cunoscuta baladă « Miorița”. Acesta își acceptă soarta, anunțată de miorița “laie-bucălaie”. Se supune, nu reacționează, nu  se apără în fața morții hotărâtă de cei doi: baciul ungurean și cu cel vrâncean. Supunându-se sorții, are o ultimă dorință: să fie îngropat alături de turma lui de mioare,„În dosul stânii, Să-mi aud câinii”.

Iar mama lui,  cea care-l plânge și-l bocește, să nu știe că a murit. Mai bine să știe că s-a însurat: ” C-o fată de crai, Pe-o gură de rai” și că la nunta lui a participat întreaga natură: “Brazi și păltinași, I-am avut nuntași, Preoți, munții mari, Păsări lăutari, Păsărele mii, Și stele făclii.” Iată modul românesc de  acceptarea  a sorți:  cu seninătate. Moartea e  privită ca o nuntă cosmică.

Așadar, ciobanul mioritic își acceptă soarta, o primește cu seninătate, atitudine în fața morții pe care Lucian Blaga, în cunoscuta sa lucrare ”Spațiul Mioritic”,  o consideră ca trăsătură caracteristică  întregului popor român.  E resemnarea, un substantiv feminin? Sau este numele sentimentului dramatic al acceptării destinului?. Ori, și mai puternic e verbul reflexiv: a se resemna, a accepta, a se supune. Eu Mă resemnez, tu Te resemnezi…noi Ne resemnăm. Această resemnare  presupune o puternică participare afectivă ,dar și volitivă. Să vrei să te resemnezi!. Să vrei să renunți la tot ceea ce semnifică acest cuvânt. 

E de observat că în limba română, dar și în alte limbi : „résignation„ în franceză, „resignatio„ în italiană, ba chiar și în engleză, „resign”, toate cuvinte cu sensul de renunțare, de cedare, de resemnare, în miezul termenului este rădăcina latină “SIGNUM”. Adică: semn, mesaj, indicație, pecete, caracter. La toate acestea renunți, atunci cânt te resemnezi, conform particulei “re”, ce sugerează anularea, combaterea, ștergerea semnificantului. De exemplu: facere, refacere. Nu mai primești și nu mai transmiți semne, informații. Nu mai comunici altora intenții și dorințe, proiecte.  Nu mai știi nimic din ceea ai știut. Ești dezbrăcat de tot ce-ți este caracteristic.

O asemenea resemnare totală îl apropie pe om de momentul dramatic al expierii, cum spune  ultima rugăciune pe care, în Franța, preotul creștin o adresează celui  pus în mormânt : ”Résigner son Âme à Dieu!”. Cel ce pleacă- dăruiește, depune sufletul său în mâinile  creatorului. La fel cum  sună și litaniile de îngropare la noi, la români: ”țărână din țărână”, pământul se dă pământului,  sufletul se dă lui Dumnezeu.

Numai că oameni fiind, cât timp trăim, nutrim speranța ca momentul   unei resemnări totale, deci aproape de ”Exit”, să fie cât mai mult amânat. Să fie împins cât mai mult în timp, cu credința din bătrâni: ”Cât o vrea bunul Dumnezeu”. Speranța în ziua de mâine, în zilele următoare, e sădită în sufletul nostru, și nu se dă ușor învinsă. Speranța e contrapunere la resemnare. Și cât sperăm, nu disperăm!

Așadar, pentru mine concluzia acestei dezbateri ar putea fi: nu „resemnare”, ci mai degrabă „renunțare” la ce nu poți rezolva pentru moment. Astfel, se întrevede posibila amânare a ceea ce ți-ai propus, cu  încrederea îndeplinirii în viitor. Ce nu poți face azi, ai putea face mâine.. Sunt convins că de-o asemenea credință am fost animat astăzi, când am părăsit școala, renunțând de data aceasta, dar în speranța reluării la o viitoare ocazie…Nu m-ar mira să mă pomenesc într-o zi invitat de conducerea școlii, la suplinirea unor colegi nevoiți să absenteze temporar. Știu prea bine că asemnea situații se ivesc zilnic într-o școală.

-Hei, domnu!... Dom-profesor..Treziți-vă, c-o să cădeți de pe bancă. Era portarul, care l-a ajutat pe pensionar să se trezească și să se îndrepte.

-Cum? Am ațipit?

- Ba ați dormit chiar bine. Eu v-am lăsat, că am văzut că sunteți obosit. Am intervenit numai când v-ați înclinat prea mult spre dreapta, că m-am temut să nu cădeți.

-Ce să cred?  Că toată dezbaterea și frământarea mea  între  a spera și a dispera a fost doar un vis?  S-a întrebat pensionarul, când   și-a mai  revenit. Ori a fost aievea, iar confruntarea cu mine însumi    m-a obosit și m-a îndemnat la somn. Oricum ar fi, trebuie să mă trezesc la realitate, să fiu  cu picioarele pe pământ, cum se zice. Care realitate? Aceasta. A lumii școlare, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. La care încă visez. Și pentru care ar trebui să fiu  pregătit, în cazul că voi fi solicitat. Să nu dezarmez!. Să nu mă resemnez! Doar  visul a fost oarecum încurajator.  

Atunci, chiar să văd :  cu ce aș mai putea fi eu de folos ? Păi, cu ce mai țin minte din ce-am învățat pe atunci...De exemplu, cunoașterea și înțelegerea  construcțiilor lingvistice cu prepozițiile în acuzativ, așa cum      i-am demonstrat și-am convins-o pe doamna directoare.  Le voi repeta și le voi revedea pe toate, de la:„ ante„, apud, ad, adversus” și până la ultimele: „ultra și trans”. Dar trecând pe la : „pro și pre”, și„ supra și versus”.  Și cu puțin efort, o să-mi amintesc și prepozițile în ablativ.

După atâta așteptare, văzând că taxiul nu mai sosește, s-a hotărît să plece singur, pe jos. „Per pedes”. Gândea că nu e chiar atât de departe Piața Mihai Viteazu, unde știa o stație de taxiuri.  

-De la capătul străzii Romei, o dau în Strada Lungă, pe lângă cinematograf și după câțiva pași am și ajuns, și-a făcut el planul. Cât timp îmi trebuie?  Câteva minute, cel mult un sfert de oră. Că vreme am. De ce să mă grăbesc? Și cum mă simt puțin odihnit, după somnul ce m-a cuprins pe banca din  fața școlii, cred că voi rezista. Iar plimbarea pe jos îmi va face  bine.

Cu tot regretul, pensionarul a părăsit școala, aruncând o ultimă privire spre fațada atât de frumoasă a clădirii.  Apoi, a pornit încet și foarte atent, cu pași mărunți. Pipăia trotuarul cu vârful bastonului, căutând să evite gropile, ca nu cumva  să  se împiedece. N-a ajuns bine nici la jumătatea drumului, când a simțit că  s-a făcut prea cald. S-a  oprit și s-a descheiat la toți nasturii vestonului.  A privit spre cer și a văzut că soarele  se afla sus de tot, chiar  în centru. Explicabil, e  la amiază. De aceea mi-e cald....

Pășind încet și cât mai atent, s-a-ncumetat iarăși la drum. N-a ajuns prea departe, când deodată  simte  că o alfel de căldură, mult mai puternică, îi cuprinde tot corpul.  Mai întâi pieptul, și de acolo coboară  spre picioare, pe care le înmoaie. În urechi aude  zgomote ce cresc în întensitate. Ochii au început să  i se întunece, când tot împrejurul a fost cuprins de o ceață neagră. Și-a pierdut echilibrul, bătând aerul cu brațele, când  bastonul i-a sărit din mână.  A căzut, leșinat, de-a latul trotuarului... 

            A început să  dea semne de viață  târziu, abia când a simțit că cineva îl stropește cu apă rece. O mână  caldă și ușoară îl mîngîia pe frunte. Atunci, a intrat într-un vis unde a văzut-o pe Aura, fata de la Poarta Sărutului. Era chiar ea! Era mâna ei. O, ce fericire! E  mângîierea ei.  Parcă  o  și aude, ca atunci:

–Să mă strângi  în brațe!..Și să mă săruți!...Nu!... Să nu mă săruți!.. Numai să te faci că...Ce-ai făcut? Tu chiar m-ai sărutat!..  Și încă pe buze, când eu ți-am spus că doar să te prefaci…Îți dai seama? M-ai supărat!...De mâine tot târgul va ști că am un iubit, care la rândul lui...Așa că de acuma va trebui să mă iubești și tu!...Să nu uiți, să mă iubești!...

Dar Aura a ieșit supărată din vis și  tot farmecul s-a destrămat. S-a străduit să deschidă  ochii, puțin câte puțin și a văzut că era culcat pe o targă într-o mașină, pe care  o recunoștea ca fiind  “Salvarea”. Ca prin ceață a văzut că alături de targă nu mai era  Aura din vis.. Erau două doamne necunoscute. Sunt asistentele medicale de la ”Salvare”, și-a spus, întrezărind un licăr de speranță și curaj, ca  de atâtea ori când era dus cu ambulanța de la un spital la altul. Le auzea pe cele două  asistente, cum îi tot pun întrebări, numai că el nu le poate răspunde. 

A fost trezit din somnolență de o voce mai aspră, bărbătească:

–Hai, fetelor, grăbiți-vă, că nu putem sta cu mașina aici până diseară. Mai sunt încă mulți alți bolnavi în orașul acesta, care așteaptă să fie  salvați!  Încercați să aflați identitatea omului nostru și o adresă, un domiciliu, unde  l-am putea duce.

–Noi am încercat, domnule șofer, a răspuns o asistentă, dar încă       n-am reușit să-l facem să vorbească, oricât l-am întrebat. Omul e foarte slăbit. Are pulsul numai treizeci pe minut. Și tensiunea e foarte scăzută: șapte cu patru. Ne temem să nu-l pierdem, înainte de a-l salva!

– Insistați, că nu se poate să nu dea niciun răspuns la întrebări repetate.

–Da, a bâiguit el ceva, a relatat una din asistente. Dar foarte slab. A repetat de câteva ori, așa ca o poezie, câteva cuvinte de neînțeles: ante, apud, ad, adversus...

- O fi pe ungurește? A întrebat cealaltă asistentă.

–Nu, tu. Nu-i pe ungurește, că eu știu. Doar sunt clujancă . Cred că e  pe nemțește.

–Poate că-i pe englezește, că  acuma  toată lumea știe câteva cuvinte englezești.

–Dar altceva n-a mai spus, întreabă iarăși șoferul?

-Ba da, a mai șoptit de câteva ori,  iarăși  foarte slab, cam așa: e-re-cu-pe... re-cu-pe...Apoi a tăcut.

-Atunci e clar, a intervenit șoferul. Ascultați-mă pe mine, că eu am mai trecut prin asemenea situații. Bolnavul nostru se vrea la recuperare. Poate că e chiar internat la Spitalul de Recuperare. Și de aceea n-are niciun act de identitate asupra lui. Doar știți că la internare, pacienții depun la administrație și cardul de sănătate și buletinul de identitate. Numai că acest spital  e  hăt în vârful dealului, în catierul Zorilor. Și nu pot să nu mă mir: cine și ce l-a făcut să străbată orașul de la vest la est?  Că e o distanță, nu glumă, pentru un om în vârstă. Dar e bine că măcar știm unde să-l ducem. Știm unde-i acuma locul bietului om.

                                                                       VALER POPA-Cluj-Napoca-2018