Adevărul sondajului este însă relativ, căci pentru cetăţeni
are importanţă nivelul de trai dintr-o epocă, iar la acest capitol Ceauşescu ar
ieşi pe ultimul loc.
Drumul României de la democraţia populară la cea liberală a
fost plin de obstacole politice şi erori de guvernare, pe care alte state nu
le-au avut. De exemplu, românii au acceptat retrocedarea imobilelor în
totalitate (restitutio in integrum), ceea ce ungurii n-au acceptat. Invocînd
faptul că economia nu poate face faţă efortului de restituire, vecinii de la
vest au plătit despăgubiri limitate. La noi, după 29 de ani, nu s-a încheiat
retrocedarea bunurilor naţionalizate sau confiscate de comunişti, iar valoarea
despăgubirilor plătite moştenitorilor este de ordinul miliardelor de euro
(poate de aceea au ungurii autostrăzi). Tot noi am privatizat şi băncile de
stat, uitînd că instituţiile de credit sînt pîrghii ale suveranităţii unei
ţări.
La fel, statul român a pornit pe calea privatizării
întreprinderilor, prin diverse metode avantajoase pentru “investitori”, care
însă n-aveau de gînd să producă ceva, ci să se îmbogăţească peste noapte.
Trebuie să recunoaştem, politicienii în vremea cărora s-au făcut privatizările
n-au fost înţelepţi, au votat ca terenurile să fie retrocedate şi
întreprinderile de stat să fie vîndute la preţ mai mic decît valoarea fierului
vechi. În acest fel s-a ajuns ca avuţia naţională să fie înstrăinată şi
procesul continuă prin vînzarea către cetăţeni străini a terenurilor agricole
retrocedate şi a caselor-castelelor naţionalizate. Oare e de rău?
Prin aceste erori strategice (renunţarea la pîrghiile
financiare, comerciale şi economice), statul a slăbit şi, aproape peste noapte,
investitorii de mucava au devenit bogaţi, ceea ce am acceptat cu toţii (la
urne) şi speram să fim printre cei norocoşi, de vreme ce am votat deschiderea
ţării spre democraţie liberală şi capitalism. Prin forţa lucrurilor, bogaţii îi
pot cumpăra pe săracii care se vînd, deşi legile tind să menţină egalitatea
între cei avuţi şi cei sărmani, fără să reuşească, iar cazurile de pauperitate
sînt atenuate în mică parte de protecţia socială.
România asigură drepturile şi libertăţile oamenilor, munca
are preţ mai bun, iar solidaritatea umană rezistă la atacurile globalizării,
însă ţara este blocată politic de lupta dintre putere şi opoziţie, cuplarea la
civilizaţia occidentală fiind încetinită. Partidele ar trebui să-şi recunoască
reciproc gradul de libertate de care au nevoie pentru a-şi exercita rolul
democratic şi a-şi asuma obligaţiile. Iar oamenii politici să practice
libertatea, dar fără să aibă pretenţia să fie mai mare decît a celor cu care se
află în raporturi sociale.
În secolul XXI, ţara s-a dezvoltat, oamenii trăiesc mai bine
din munca lor şi statul nu le împiedică libertatea de-a face ce vor. Dar nu
este suficient, cer în stradă şi mai mult. Salariaţii se simt slugi la stăpîn,
se revoltă împotriva sistemului, pretind drepturi economice, reclamă munca
stînjenitoare, nivelul de trai încă scăzut faţă de occident, vor să facă ceva
pentru lumea în care trăiesc, să-i reducă defectele, vor un sfîrşit al mizeriei
şi al colonialismului postmodern… (Cea mai bună cale de evoluţie este cea
politică!)
Să iertăm gafele politicienilor şi să mergem mai departe,
împreună cu proprietatea privată, piaţa liberă, statul liberal şi globalizarea.
Putem să uităm că întreprinderile de stat şi cooperatiste aparţineau întregului
popor (şi cu cît ceva aparţinea mai multor oameni, cu atît era mai mică grija
faţă de acel bun), deci Nicolae Ceauşescu poate fi socotit ţapul ispăşitor, nu
cel mai valorizat preşedinte.
Autor: Nicolae Goja
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu