Hainele cele noi ale Împăratului

A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau atât de mult hainele, încât ar fi fost în stare să îşi dea întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă ori când se ducea la teatru sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege „E la sfat!”, astfel se spunea despre dânsul „E la dulapul cu haine!”.

În cetatea regelui era mereu mare veselie: treceau pe acolo tot felul de străini, era zarvă mare. Într-o bună zi, iată că ajunseră în cetate şi doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau ţese cea mai frumoasă stofă din întreaga lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din acea stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era mărginit la minte.

„Astea da haine straşnice!” gândi împăratul. „Cu ele îmi voi cunoaşte mai bine supuşii şi-am să-i pot deosebi pe cei deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă magică.”

Şi le dădu pe îndată o sumă imensă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede. Aceştia întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar ei, în loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele goale.

„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei” îşi zise în sinea lui împăratul. Şi i se umplu inima de grijă gândindu-se că proştii şi cei nepregătiţi pentru slujba lor nu vor putea să vadă acea stofă minunată. Nu numai că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi mai înţelept să trimită întâi pe altcineva care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost ori de netrebnic era vecinul lui.

„Am să-l trimit pe cel mai vechi şi mai bun dintre miniştrii mei”, gândi împăratul. „Vreau să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine decât oricine să judece lucrul acesta, fiindcă se deosebeşte de toţi şi prin deşteptăciunea, şi prin vrednicia lui.”

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la războaiele lor goale.

„Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic.” Dar nu zise niciun cuvânt.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi îl întrebară cum i se par culorile şi desenul. Apoi îi arătară şi războaiele lor. Bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu văzu nimic, pentru simplul fapt că nici nu era nimic acolo.

„Doamne! se gândi ministrul cu îngrijorare, sunt chiar atât de mărginit? Nici în ruptul capului nu trebuie să bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă pentru mine!”

– Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

– Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai frumoasă decât aceasta! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, împăratul va fi foarte mulţumit.

– Asta ne bucură grozav, ziseră cei doi ţesători, apoi începură să îi arate desenele şi culorile închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare atenţie, ca să îi poată spune împăratului toate tainele lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur. Aveau nevoie de foarte multe, din ce în ce mai multe lucruri pentru stofa cea nouă! Bineînţeles, ei puneau de-o parte toate cele primite de la împărat, războaiele lor rămânând mereu goale.

După un timp, împăratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult până s-o isprăvească. Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: privi ce privi, dar nu văzu nimic.

– Nu-i aşa că e minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite, ce nu se vedeau deloc.

„Cu toate acestea, prost nu sunt!” gândi omul. „Te pomeneşti că n-oi fi vrednic de locul meu… Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd.”

Apoi lăudă şi el stofa. Şi se arătă nespus de încântat de alegerea culorilor şi a desenului.

– E de-o frumuseţe neînchipuită! îi spuse el împăratului.

Astfel, tot oraşul ajunsese să vorbească numai despre stofa aceea minunată. În sfârşit, vru şi împăratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi de cei doi credincioşi ai lui ce „văzuseră” deja stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur ori de mătase.

– Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de măria-ta! Şi arătară cu degetul războaiele goale, de parcă ceilalţi s-ar fi cuvenit să vadă într-adevăr ceva.

„Ce-i asta, se gândi împăratul, eu nu văd nimic! Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de prost? Ori sunt nevrednic? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi, zise:

– Într-adevăr, este de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără să îndrăznească să spună adevărul. Toţi curtenii priviră unii către ceilalţi, fără să vadă însă ceva şi îi ziseră şi ei împăratului:

– Într-adevăr e de toată frumuseţea!

Curtenii îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la următoarea paradă.

– E neînchipuit de frumoasă, e fermecătoare, e admirabilă! strigară toate gurile, în timp ce mulţumirea domnea pe feţele tuturor. Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii.

În ajunul marii parăzi, ei vegheară toată noaptea şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea văzu osteneala ce şi-o dădeau să facă hainele noi ale împăratului. În sfârşit, se prefăceau că scot stofa din război, că taie în aer cu nişte foarfeci mari, că cos cu ac fără fir. Apoi, într-un sfârşit, spuseră că haina-i gata!

Când împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

– Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia, înălţimea-ta! Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nicio grijă să nu aveţi că haina aceasta o să vă fie vreodată grea. Asta este, de altfel, şi cea mai însemnată însuşire a stofei noastre magice.

– Negreşit! răspunseră aghiotanţii. Dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

– Dacă măria-ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împăratul se dezbrăcă, iar pungaşii se făcură că îi dau hainele una după alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în fata oglinzii.

– Doamne! Ce bine vine, parcă e turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Atunci marele maestru de ceremonii intră şi spuse:

– Vă aşteaptă la uşa baldachinul sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

– Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, ca să îşi poată privi mai bine înfăţişarea măreaţă.

Curtenii, care erau nevoiţi să-i ducă trena, se prefăcură că ridică ceva de jos. Apoi, îşi ţinură mâinile în sus, nevoind să lase să se observe că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu lui măreţ, toţi oamenii pe care îi întâlnea, în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce haină strălucită! Ce trenă frumoasă are! Şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se observe că el nu vedea nimic. S-ar fi dat de gol numaidecât că e prost ori că e nevrednic de slujba lui. Astfel, niciodată hainele împăratului nu stârniră o admiraţie mai mare!

– Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.

– Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti mama lui. Şi de îndată rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

– Un copilaş zice că împăratul nu are haine deloc!

– N-are haine deloc! strigă, în sfârşit, norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că aveau dreptate. Aşa era… Totuşi, socoti în gând şi luă următoarea hotărâre: „Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârşit!” Aşa că îşi ridică cu şi mai multă mândrie capul, iar curtenii ţinură ca şi mai înainte, cu respect, trena care nu era…

O POVESTE DE HANS CHRISTIAN ANDERSEN