Istoria literară este o știință amplă care adună, din grija criticilor și a istoricilor literari, toate creațiile unui popor, rânduite după curente, epoci dar și după valori.
Așa cum istoria unui neam este oglinda luptelor și biruințelor, tot la fel este, cu siguranță, și o istorie literară. Ea va arăta, peste timpuri, care au fost și sunt valorile literar-artistice ale unui popor. Din această perspectivă, dl Al Florin Țene are dreptate: generațiile viitoare vor cunoaște scriitorii, după felul în care vor fi consemnați în Istoriile Literaturii.
Și atunci ce este, sau mai bine spus, ce era de făcut pentru ca Istoriile Literare să consemneze doar valorile literare? Întrebarea se referă în primul rând la perioada anilor comuniști, dar și la perioada postdecembristă.
Alexandru Florin Țene este, după opinia noastră, un scriitor cu o conștiință nu doar de artist-creator, ci și de patriot. Acum, în anul centenarului domnia sa se frământă pentru România, pentru tot ceea ce înseamnă țara noastră! Social, politic, moral, dar și literar- artistic!
Chiar dacă un asemenea demers, ca cel din MANIFESTUL CENTENARULUI, poate părea unora strident într-un timp al postmodernului, al occidentalizării și al globalizării, credem că reîntoarcerea la valorile autentice ale neamului, care ne-au definit întotdeauna ca entitate distinctă între celelalte popoare ale lumii, este binevenită!
Cu atât mai mult, cu cât toți românii, chiar dacă pe diferite voci și din motive diferite, susținem bucuria formării României Mari și sărbătoarea CENTENARULUI!
Prezentul MANIFEST transmite rezonanțele puternice ale unor indignări adunate de autor ani de-a rândul și de aceea, capătă tonul dur al unei acuzații!
Este, poate, tonul manifestului scriitorului francez Emile Zola din „J,accuse”!
După o trecere în revistă a principalelor momente istorico-literare din secolele trecute, dl. Alexandru Florin Țene se oprește obsesiv asupra perioadelor literare din timpul epocii comuniste și actuale.
După ce exemplifică „mecanismul” felului în care mulți dintre autorii români au pactizat cu comunismul, aducând osanale regimului și fiind răsplătiți în diferite moduri, inclusiv cu excursii în străinătate, Al Florin Țene acuză vehement, scriitori precum Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar, Aurel Baranga, – autori care au introdus realismul socialist în literatura română. Nu sunt scutiți nici personalități de renume din cultura noastră, precum Augustin Buzura, DR Popescu, Nicolae Breban care „au îndulcit realismul socialist”.
Sunt acuzați de pactizare la ideile realismului socialist* nume mari pe care, de ce să nu recunoaștem, le-am admirat de-a rândul anilor: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, Marin Preda, Titus Popovici, Miron Radu Paraschivescu și chiar Nichita Stănescu.
Alexandru Florin Țene condamnă scriitorii, revistele care i-au găzduit și criticii care i-au susținut: „Această nouă generație , sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realitățile existente, într-o perioadă când poporul român era înfometat”. În aceeași felie sunt așezați și scriitori foarte cunoscuți precum Ion Caraion, Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș, despre care, personal, mărturisesc sincer că nu am crezut cuvântul domnului Țene și m-am documentat serios. Ca și despre ceilalți critici și istorici literari.
Adevărul poate deveni, pentru aceia care îl caută, chiar înspăimântător! Din două motive:
– Cum se poate ca atâtea nume mari ale Literaturii Române să fi pactizat, ba mai mult, să fi slujit prin literatură, realismul socialist al epocii comuniste?
– În egală măsură, ne putem întreba „Dacă scriitorii – poeții, prozatorii, dramaturgii- de mare talent nu ar fi făcut eforturi de a crea artă, chiar apelând la diferite subterfugii, nu am fi riscat oare ca ISTORIA LITERATURII ROMÂNE să rămână o imensă coală goală în perioada dintre 1945-1990?
Credem că meritul domnului Alexandru Florin Țene este tocmai de a repune această problemă în discuția acestui timp. Pentru a fi cizelate paginile din Istoriile Literare și scriitorii -slujitori ai realismului socialist- să apară la un capitol special, după cum spune autorul, la capitolul ”Și alții, precum au procedat francezii care au colaborat cu naziștii”.
Dar, mai ales, pentru ca generațiile noi să cunoască adevărul întreg!
Argumentele sunt aduse din critici literari considerați autentici al căror spirit românesc este nealterat de idei străine neamului, precum Titu Maiorescu, Nicolae Iorga sau Mihail Kogălniceanu. Criticul pe care mulți l-am glorificat, Nicolae Manolescu, este desființat prin simpla amintire a articolului „Realism-Realism socialist” articol publicat în ziarul Contemporanul. La fel și criticul și istoricul literar Al. Ștefănescu, în special pentru că, la fel ca Manolescu, nu a acordat credit și aprecieri scriitorilor care au scris „în spirit democratic, fără constrângerea ideologică a comuniștilor”: Vintilă Horia, Paul Goma, Herta Muler, Vintilă Corbu și alții.
„În acest sens, ACUZ pe toți scriitorii care au lucrat în redacțiile ziarelor, revistelor literare și editurile comuniste de genocid moral și cultural la adresa poporului român!”
Soluția scriitorului Alexandru Florin Țene pentru marii scriitori români pactizanți într-o măsură mai mare sau mai mică cu „regimul comunist criminal” este simplă: să fi fost incluși în Istoriile Literare dar sub nota simplă „COLABORATORI AI REGIMULUI COMUNIST”. Căci astfel, spune domnia sa, generațiile care vor urma vor putea să analizeze operele acestora prin oglinda societății pe care au servit-o: comunismul.
Ca o contrapondere la „valorile realismului socialist”, autorul MANIFESTULUI ne propune sprijinirea de către critici și istoricii literari a creatorilor autentici, în operele cărora vibrează valorile pământului românesc, istoria neamului nostru, glasul frumuseților din veacuri al românismului.
Da, este vorba de o întoarcere la finețea care răzbate din fibra pământului nostru strămoșesc, singura creație care ne poate reprezenta ca popor în mijlocul celorlalte nații.
Se are în vedere aici noul curent literar propus și teoretizat chiar de domnul Alexandru Florin Țene, proglobmodernul!
Este ceea ce transmit ultimele rânduri ale MANIFESTULUI: „În concluzie, cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de <nimeni în drum> cum spunea țăranul celor care își pierdea vremea în birt”.
„Primește critica oricui, dar rezervă-ți hotărârea” spunea cândva marele și nemuritorul Wiliam Shakespeare.
Sigur, acest material își are locul și rolul lui în acest an al CENTENARULUI. Important ar fi să fie receptat de cine trebuie, de cine ar responsabilitatea să trieze, să reanalizeze valorile culturale românești.
Să nu uităm că „Lucrurile mărețe se obțin încet. Dar nu obții nimic dacă stai pe loc.” — (Zig Ziglar – Hilary Hinton )
Voichița T Macovei
* Realismul socialist reprezintă doctrina comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii, directive care mai târziu – după cel de-al doilea război mondial -au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice. În anul 1934, la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietică, Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al URSS, ține o cuvântare prin care definește trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă în Uniunea Sovietică. Așa cum reiese din statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.” Astfel, operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care – prin comportamentul său – trebuie să fie modelul „omului de tip nou”, cetățeanului societății comuniste. Prin aceasta, realismul socialist, departe de a fi într-adevăr „realist”, prezintă viața într-o perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar într-o utopie. Umorul, ironia, satira, experimentările stilistice, stigmatizate ca „decandentism burghez” și „formalism”, devin – cel puțin în mod oficial – imposibile, dar, oficios, se multiplică. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Realism_socialist)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu