Evanghelia de Duminică: Paradoxul de la Gherghesa: Dumnezeu este mărturisit de demoni, dar refuzat de oameni. Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39
Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor,
care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din
cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în
casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut
înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu
Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă
din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în
obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie.
Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci
demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă
în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au
rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din
om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat.
Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin
sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe
omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la
picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a
fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul
Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El,
intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl
ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta
şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea
câte îi făcuse Iisus.
În duminica aceasta, a 23-a după Pogorârea Duhului
Sfânt, Biserica ne pune în față, prin Sfântul Evanghelist Luca, un episod
cutremurător, dar plin de înțelesuri duhovnicești, din lucrarea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Evanghelia ne aduce alături de Mântuitorul în Galileia,
acolo unde se desfășoară prima parte a lucrării Sale dumnezeiești. De altfel,
capitolele 8 și 9 din Evanghelia după Luca descriu încheierea activității în
Galileia, urmărind să ilustreze adeverirea mesajului pe care Domnul Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, a venit să-L aducă, anume că Împărăția lui Dumnezeu este
aproape și că viața în această Împărăție presupune schimbarea principiilor care
ritmau până atunci viața oamenilor. În același timp, pe parcursul acestei
ultime părți de activitate în Galileia, Evanghelistul
Luca
ilustrează câteva episoade care au drept scop revelarea Mântuitorului drept
Împărat, așezat de Dumnezeu peste această Împărăție.
Astfel, chiar înainte de episodul relatat de
Evanghelia de astăzi, Hristos se arată stăpân peste elementele naturii,
potolind furtuna de pe lacul Galileii (Lc 8, 22-25). După ce poruncește
vântului și valurilor să se oprească, scoțând la iveală și puțina credință a
ucenicilor Săi, Mântuitorul coboară pe țărm în partea vestică a lacului, locuită
de o populație păgână. Decizia de a opri pe un teritoriu păgân, profetică în
esența ei, vrea să arate că Împărăția pe care Acesta o vestește nu se limitează
la poporul evreu, așa cum, probabil, ar fi dorit aceștia. Intrarea pe un
teritoriu păgân, gest scandalos pentru orice evreu evlavios, presupunea, în
același timp, întinarea rituală, fiind marcată de evanghelist prin mai multe
elemente: existența demonilor, a mormintelor și a porcilor. Cu alte cuvinte,
din punct de vedere duhovnicesc, întregul peisaj descris de Evanghelistul Luca
se înscrie într-un registru infernal, teritoriul părând a fi sub stăpânirea
demonilor. De altfel, chiar demonul, vorbind în numele legiunii care-l stăpânea
pe nefericitul om, consideră că ținutul este proprietatea lui: „Ce ai cu mine,
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Lc 8, 28).
Altfel spus, „ce cauți pe teritoriul meu, de ce mă chinuiești în propria-mi
casă?”.
Puse în context, toate aceste detalii creează o
imagine mai amplă, de care este nevoie pentru a putea înțelege gesturile
Mântuitorului. Textul scripturistic nu o spune, însă probabil în acel ținut își
afla cartierul general o legiune romană (5.000-6.000 de soldați), pentru care
populația din acele părți creștea turme mari de porci, știut fiind că soldații
romani preferau carnea de porc. Pentru oamenii care trăiau în aceste locuri, și
care erau, probabil, terorizați de prezența trupelor militare cantonate în
vecinătatea caselor lor, turmele de porci aveau o valoare imensă, întreaga lor existență,
sau bună parte din aceasta, fiind pusă pe seama creșterii acestora. Pentru
acești oameni, porcii reprezentau criteriul unei vieți pașnice în împărăția
romană și erau gata să sacrifice inclusiv viața unui om. Coborând în această
parte a lacului, Mântuitorul Hristos face nu doar o minune, o exorcizare, ci
săvârșește o lucrare misionară, căutând să vestească Împărăția lui Dumnezeu și
să exemplifice ce înseamnă să trăiești în ea și celor care se aflau sub puterea
demonilor, fiind posedați fie direct, ca demonizatul din Evanghelie, fie
indirect, ca populația care-L întâmpină pe Mântuitorul, după vindecare, și care
e stăpânită de dorința de avere ce distorsionează realitatea creată.
Incapacitatea
de a sesiza valoarea vindecării
Deși nu apucă să vestească Împărăția cerurilor,
odată coborât din corabie, fiind abordat imediat de cel demonizat, Mântuitorul
este, aproape instantaneu, mărturisit drept Fiu al lui Dumnezeu de demonul care
vorbește prin gura omului. Prin această mărturisire, Evanghelistul Luca scoate
în evidență, după potolirea furtunii de pe Marea Galileii, că Iisus Hristos
este nu doar stăpân al forțelor naturii, ci este stăpân și peste demoni și că
are autoritate asupra lor. Ce s-a întâmplat mai departe este cunoscut:
demonizatul a fost vindecat, diavolii primind permisiunea de a intra în turma
de porci, evenimentele ulterioare descoperind drama prin care trecea sărmanul
om. Faptul că nici porcii (despre care evreii credeau că sunt animale necurate)
nu au suportat prezența demonilor și s-au aruncat în mare vorbește despre
dezechilibrul pe care răul îl produce în creația lui Dumnezeu, dar și despre
incapacitatea omului de a-l sesiza și a i se opune la modul concret. În cazul
nostru, discutăm despre bucuria gherghesenilor de a vedea un asemenea miracol
și de a-l ști pe cel demonizat redat comunității din care face parte, dar și
despre incapacitatea lor de a sesiza valoarea vindecării și salvării unui om.
„Prețul e mult prea mare!”, par a gândi conaționalii celui vindecat, văzând cum
turma de porci se aruncă în mare. Aici, mai ales în contextul societății
contemporane, poate apărea întrebarea: De ce Iisus a îngăduit paguba? Sfântul
Chiril al Alexandriei explică astfel: „[…] Hristos le-a îngăduit lor cele pe
care le cereau, pentru ca să învățăm dintre cele petrecute ce fel sunt demonii,
cât de cruzi sunt şi de fioroși […]”.
Evanghelia se încheie cu vestea că fostul demonizat
stă la picioarele lui Iisus, indicativ clasic al ucenicului, rugându-L să-l ia
cu El, după ce conaționalii săi Îl alungaseră. Mântuitorul, însă, îl trimite la
cei din comunitatea din care făcea parte, cel vindecat primind misiunea de
apostol printre păgânii din ținutul Gherghesenilor. În loc să cadă în genunchi
şi să aducă mulțumire Domnului că a salvat un suflet, gherghesenii jelesc
pierderea porcilor! În loc să-L roage să le fie oaspete (asemenea samaritenilor
descriși în Evanghelia după Ioan 4, 40-42), Îl roagă să plece cât mai repede.
Demonii
omului modern și sacrificiile care le sunt aduse
Acest episod relatat de Evanghelistul Luca poate
părea irelevant pentru epoca noastră sau ne poate pune într-o mare dilemă. Este
omul societății moderne asemenea gherghesenilor? Care sunt valorile pe care le
slujim? Căror „dumnezei” ne închinăm? Ce sacrificii aduce omul modern pentru a
rămâne în grațiile propriului idol? Timp, efort, libertatea celor din jur,
viața aproapelui?! În fond, indiferent de societate sau de cultură religioasă,
divinitățile trebuie „hrănite” prin jertfele aduse de oameni. Spre deosebire de
vremea Mântuitorului, demonii societăților postmoderniste se doresc a fi mai
invizibili ca niciodată, dar la fel de pregătiți să-i înșele pe oameni,
sugerându-le că a avea este totuna cu a exista.
Bani, putere, confort, lenevie, distracție… și lista
patimilor în care sunt deghizați demonii poate continua. De altfel, Părinții
Bisericii nu vorbeau despre lăcomie, iubire de arginți, desfrânare etc., ci
despre duhul lăcomiei, duhul iubirii de arginți sau duhul desfrânării, luând în
considerare tocmai această cultură duhovnicească a Antichității târzii și
începutului de Ev Mediu în care lumea duhului reprezenta fundamentul și
țesătura invizibilă din spatele fenomenelor naturale. Este ceea ce Sfântul
Apostol Pavel le spune efesenilor: „Căci lupta noastră nu este împotriva
trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutății, care sunt în văzduh” (Ef 6, 12). În toți acești idoli își pun mulți
dintre oamenii moderni nădejdea, pentru că, trebuie reținut, diavolul are
asupra omului doar atâta putere cât îi este oferită de om. Cu alte cuvinte,
ajunge să fie stăpânit de diavol acela care îi cedează stăpânirea asupra sa. Un
om aflat într-o stare pătimașă nu va mai reuși să se stăpânească pe sine în
fața provocării aduse de patimă. Și astfel, propria libertate ajunge să fie
jertfită pe altarul unui idol care promite nemurirea, dar care nu poate oferi
decât o supraviețuire meschină și o palidă plăcere de moment.
Pentru creștini, existența este mai presus de simpla
acumulare de orice natură. Ea presupune legătură, comunicare și, eventual,
relație de iubire. În ultimă instanță, rațiunea de a fi a omului este aceea de
a căuta cu înfrigurare, chiar dacă deseori fără să conștientizeze, sursa existenței
sale, adică pe Dumnezeu, iubirea absolută. De aceea, bucuria existenței umane
este de a iubi și de a fi iubiți. Doar că, de foarte multe ori, sub influența
duhurilor întunecate, omul ajunge să se iubească doar pe sine. În loc să se
dăruiască pe sine pentru a se îmbogăți, ajunge să confunde puterea iubirii cu
iubirea de putere. Și toate acestea pentru că nu înțelege, asemenea
personajului dostoievskian Stavroghin, din romanul Demonii, iubirea infinită a
lui Dumnezeu. Imposibilitatea acestuia de a depăși izolarea, prilejuită de
orgoliul său demonic, creează ruptura între el şi Dumnezeu. Asemenea omului
modern, Stavroghin devine torturat de conștiința iubirii neîmplinite, acesta
fiind condamnat la infern din cauza neputinței de a iubi, acceptând doar o existență
teoretică, rațională a lui Dumnezeu, fără să facă experiența unirii cu Dumnezeu
prin iubire.
Omul
devine ceea ce consumă
Evanghelia de astăzi ne învață, mai ales în
vremurile tulburi pe care le trăim de câteva luni încoace, că aceia care se
încred în Hristos trebuie să-L mărturisească pe Acesta, fără frică sau jenă.
Este nevoie nu doar de credință lăuntrică, ci mai ales ca acea credință să fie
vizibilă, să fie rostită. Comportamentul nostru este cel care atestă tăria
credinței noastre. Diavolul, prin omul demonizat, a căzut la pământ și i s-a
închinat așa cum o face supusul împăratului. Cade la pământ și recunoaște
autoritatea lui Hristos. Spre deosebire de acesta, conaționalii lui sunt uimiți
de puterea lui Hristos, însă Îl invită să le părăsească teritoriul.
Vindecarea demonizatului ne învață, totodată, cum
spunea părintele Nicolae Steinhardt, să fim tot timpul conștienți de posibila
demonizare a sufletului nostru. Lumea și natura desfigurată oferă, la tot
pasul, motive de atașament față de lucruri care nu pot împlini dorul pe care
omul îl are după Creatorul său. Curios fapt! Evanghelia începe cu un om posedat
de demon și se termină cu mai mulți oameni posedați de propriile lor posesii.
Începe cu un bolnav, puternic posedat de demonii mâniei, răzbunării, tristeții,
și se încheie cu fostul bolnav care vrea să rămână alături de Domnul Hristos,
însă și cu oamenii aparent sănătoși care preferă să rămână cu porcii. Iar
experiența de zi cu zi ne arată că devenim ceea ce păstrăm aproape de noi. Dacă
vrem să rămânem cu Domnul, ne vom împărtăși de Trupul și Sângele Lui și ne vom
face asemenea Lui. Dacă preferăm bunurile limitate, de orice natură, fără
discernământ, ne vom transforma în ceea ce consumăm și vom ajunge să fim robi
ai instinctelor animalice, care vor deveni mai posesive și mai nemiloase pe zi
ce trece. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere să fim alături de El în toate
zilele vieții noastre! Amin!
Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea – 25 Oct, 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu