Recenzie de carte, autor Vasile BELE

 

CLIPE ÎNVEȘNICITE ÎN FRUMOS…

 

,,QUOD SCRIPSI, SCRIPSI!” sau (lat.) ,,Ceea ce am scris, am scris!”

 

... pare să ne spună ANA MIHAIL, poeta ANA MIHAIL, de la Constanța, iar eu voi adăuga... înveșnicite în frumos și nenumărate ne sunt clipele, doar noi alegem când, și cum, și cu cine ni le petrecem. Dar, cine-mi ești, tu, ANA MIHAIL? Cine-mi ești, tu, Ană? Personaj dintr-o frumoasă poveste de dragoste? Poți fi, cum să nu! Personaj coborâtor dintr-o zidire? La fel, poți să fii! Ba, chiar ne ești! Ană-mi, ești și cântec. Îmi ești și Ana cea zidită pentru nedărâmarea dintru zidirea unei ,,dalbe și frumoase mănăstiri”. Ană-mi ești, cea care ai acceptat (și te-ai acceptat!), să fii jertă pe zidul (care plânge și azi!) falnicei mănăstiri. Îmi ești și biblie, și dumnezeire, și biserică, și rugăciune... Ană! Cine-mi ești? Ce noroc ne-a prins pe toți cu înveșnicia ta și-n poezie?! Ne spui atâta de frumos, că ,,SUNT ARIPĂ ÎNTINSĂ SPRE CER”, și ești, întocmai, precum rostit-ai.

Dacă, tu, Ană, cea din cântec, împământenit tril de ciocârlie, (,,Ană, zorile se varsă”), ne spui că ,,MI-E DOR”, pag. 15, noi îți răspundem cu sinceritatea ungerii cu mir, printr-o altă întrebare: ,,Crezi, că nouă, nu ni-i dor de tine?”. ,,DE CE?”, pag. 17. Pentru că ne-ai făcut să te iubim, îți simțim sufletul curat ca de fecioară. Și mai știm un lucru – și tu ne iubești! Necondiționat.

,,AȘ ÎNCERCA”, pag. 18, și eu, cristică Ană, să-ți scriu și să te zidesc întru slove. Știu că nu o să-mi iasă, știu că nu o voi face pe măsura sufletului tău încărcat de rodnică-toamnă, de alb al zăpezii, și mai știu că de-oi greși, iertare va curge, căci, ,,TU ȘTII”, pag. 20, să ierți, să fii, să iubești, să dăruiești, să zâmbești, să fericești... doar, tu, știi!

Slova ta, inima-ți blândă, de domniță, îmi spune că ai făcut ,,UN PAS SPRE NEIUBIRE”, pag. 22. Nu te-aș putea crede, dar tu ai scris... sinceritatea-ți este un atuu. Până voi rosti ,,NOAPTE BUNĂ”, pag. 26, o să stau cuminte și ,,O SĂ ÎNVĂȚ, pag. 27, doar de la tine, ce înseamnă ,,AȘTEPTARE”, pag. 28. Tu ni le dărui pentru că ,,E PRIMĂVARĂ”, pag. 29, mereu la tine în suflet.

,,O PÂNZĂ DE PAIANJEN”, pag. 36, ți-a fost haină la botezul cuvintelor, atunci când, Ană – zidită, cântată, iubită, așteptată, rugată, dorită, ai ajuns la Sinaia. Ai uitat? Sigur că nu! Și, ,,ÎMI E DOR”, pag. 33, și îmi e dor, de dor, de mor, zic eu! Și-așa este punându-mi-te în visul unui zbor de pescăruș.

Ană... ,,AM VRUT SĂ TE UIT”, pag. 39, dar neputând face asta, am învățat, să-ți ascult vocea, să te văd și să-ți simt umbra pașilor ce calcă pe nisipul mării îmbracate în valuri, în frumos. Poți să mă crezi! Da! ,,POȚI SĂ MĂ CREZI!”, pag. 40. Nu?! Știu! Ană – zidire, cântec, rugăciune, poezie, tu, ești și neuitare, ești nemurire, ești lumină-n întuneric. ,,MI-AI FOST!”, pag. 42, și-mi ești atât de dragă, pentru toată sinceritatea pe care o alături bucuriei unei curate iubiri.

Ne sfătuiești, zicându-ne: ,,IUBEȘTE!”, pag. 48, iar eu, mulțumindu-ți pentru că ești, pentru că ne ești, pentru că ne vei fi, pentru că vei fi, ,,AȘ VREA”, pag. 50, ,,să te zidesc și eu”, dar ,,POATE”, pag. 51, voi greși în gândul meu, de aceia, ,,MĂ CAUT!”, pag. 62, și ,,ȘI TOTUȘI”, pag. 62, nu-mi găsesc rostul gândului pentru întomnarea din acest Brumărel.

Voi mai încerca, ,,NU ȘTIU!”, pag. 69. Poate da! Poate nu! Cu rost sau fără rost! Fără tine, Ană, nu este rugăciune. Fără tine, Ană, nu era mănăstire. Fără tine, Ană, nu era nici cântec. Cântecul era sărac, iar refrenul sec.

Ană, din povestea mea, ,,AM RÂS... AM PLÂNS!”, pag. 72, împreună. Lacrima ta a curs poezie. Lacrima ta a născut poezie, zidire, cântec, după cum tot repet. Marea ta, ți-a adus rimă și mesaj. Inclusiv, Marea-cea-mare, știe că o iubești. ,,AZI”, pag. 74, cu gândul la tine, ,,AM SĂ MĂ-NTORC”, pag. 75, să-ți fiu călăuză, spre un zâmbet de curcubeu, să-ți fiu zâmbetul ce-l dăruiești unei adieri de vânt.

,,AȘ VREA SĂ FIU”, pag. 76, marea, să-ți fiu val și să-ți sărut tălpile, convins fiind că suferi atunci când calci nisipul. ,,AM FOST”, pag. 77, la mănăstire, te-am găsit. Cu ,,UN GÂND”, pag. 77, mi te-am făcut adiere de vânt. Cu un altul, mi te-am auzit – foșnet de salcâm. La ieșire mă aștepta sinceritatea zâmbetului tău. Era lângă o lumânare aprinsă pentru victorie, pentru izbândă și iubire.

Așa e atunci ,,CÂND AI PRIETENI”, pag. 78, poți spune, vorba aia, ,,toate mi se întâmplă numai mie!”, fără a greși, căci, tu, Ană, ești și lacrimă, și binecuvântare, și val, și mai, și ești și zâmbet de rouă, prin zborul de pescăruș sătul.

Apropo, răspunde-mi, ,,A VENIT PRIMĂVARA LA TINE?”, pag. 83, dar ,,SĂ NU MĂ-NTREBI!”, pag. 81, de ce?, căci îți voi răspunde prin tăcerea valurilor din albastru de mare. Știu că și anoptimpurile te iubesc. Primăvara, ești una ,,din cele 9 Dochii – Baba Dochia”, sau îmi ești Dragobete, sau chiar Bună Vestire poți să fii.

Vara-mi ești bunătate, adiere și căldură. Toamna... toamna-mi ești rod bogat – strugur dulce, măr copt, porumb copt, iubire-mi mai ești. Dar ,,ÎNCĂ-I VARĂ”, pag. 84. De ce vorbesc de toamnă? Nici eu nu știu, dar te știu pe tine, Ană, și-mi este de-ajuns să spun: Ana-mi este bucurie. Ana-mi este sprijin. Ana-mi este prietenă. Ana-mi este bunătate! Ana-mi este toamnă! Ana-mi este ,,OCTOMBRIE DE... IARNĂ”, pag. 86, dar cu toată sinceritatea, ,,AȘ VREA SĂ MAI FIE VARĂ!”, pag. 88. Da!

Poate așa ne-am putea vedea pe marginea unui mal din mare, ascultând zborul unui val, pictând umbra unui zbor de pescăruș, eu, așteptând, din mare, să văd cum vin Micile Sirene, să ne danseze, alături de Euterpe, jocul fericirii.

Voi face ,,RUGĂ”, pag. 90, la ,,LUNA PLINĂ”, pag. 91, să fie așa precum visul acestei clipe, când ,,JOCUL CU CASTANA”, pag. 93, aș vrea să mi te-aducă, să-mi fii izvor de mir și altar de vară, unde voi îngenunchea, mărturisindu-ți revederea cu bucurie imensă.

Îmi spui doar atât: ,,SUNT O SALCIE”, pag.95. E bine! Da! Tu m-ai învățat, citindu-ți slova-rugăciune, să iubesc lucrul simplu, tu m-ai învățat prin versul tău, atâta de frumos, să iubesc marea, valul, albastrul, pescărușul, asfințitul, răsăritul, vântul-briză, adierea. De ce nu aș iubi și o salcie? O iubesc și îți știu deja, răspunsul, sincer: și ,,EU TE IUBESC!”, pag. 96, îmi spui, și eu te cred. Că-mi ești adevăr, Ană! Că-mi ești putere, Ană! Că-mi ești, inclusiv, credință, crezare, crez, Ană!

Suntem pământeni! Suntem muritori! Suntem simpli trecători, deci, ne este permis să ne întrebăm, retoric, ,,DE CE-AU APUS VISELE?”, pag. 97. Da! Chiar așa... de ce? Răspunsul ni-l dă poeta Ana Mihail, Ana-slovă de dor și dorință, Ana, întruchipare a bucuriei, a magicului din fericire – Ana-slovă, Ana-rimă, Ana-vers, Ana-dumnezeire, Ana-oglindă, Ana-rațiune, Ana-putere, Ana-mângâiere, Ana-zidire. Viața fără visare nu-mi este prietenă, mie. Viața fără vis este mereu seacă. ,,CÂTEODATĂ”, pag. 99, îndrept ,,GÂNDURI”, pag. 100, spre Mare, spre val, spre Tine, Ană!

 

VA URMA!