Blestemul ursului Arthur

Dintr-un regat micuț, cât un șopron,

Ușor să-l sări, dacă te joci șotron,

Malefic prinț veni în țara noastră,

Crăpa-i-ar pipota albastră!

El tot venea rostogolind mangoți,

Peste mișei și sluți fanarioți

Și poposi pe crestele Vrâncioaei

Să-l ardă veșnic, focul Ghionoaiei!

Având fitil mai greu de-aprins

Și-un sloi în piept, palidul prins,

Grozav de trist că s-a gripat pendula,

Pușcă pe ursul Arthur, la Ojdula.

Sus Luna, cearcăn, sfert dintr-o potcoavă,

Jos Arthur, cel vândut pe o carboavă,

Simțind în carne plumbii cum îi mușcă

Răpus cu derogarea lui Molușcă.

Cutremur se iscă, chiar replici,

Unda porni către complici,

Arginții zornăiră-n buzunare,

Doar codrii fremătau a răzbunare!

Prin lacrimi, bolta îi părea aproape,

În spate, lași cu ochii morți sub pleoape,

Căzu mirat, cu spatele la pușcă,

Urs liber ce nu cunoscuse cușcă.

În agonie, Arthur blestema:

”Braconieri haini, cu-albastre mațe,

Cerul s-arunce anatema

Și tête à tête, trofeu să vă agațe!”

                   Doia Popescu-Brăila