de Gheorghe Pârja
Cred că, fiecare dintre noi, are o casă, sau ar trebui să aibă, are o adresă într-un oraș, ori într-un sat, are o țară. Toate acestea pot deveni fluide, mai ales în vremurile noastre atinse de globalizare. Nu-i nici o surpriză lumească să te naști în Maramureș și să te strămuți în Australia ori America. Ce duci cu tine? Câteva amintiri, simboluri și câteva fotografii. Dar singurul garant al apartenenței este limba în care te-ai născut. Dacă vorbim despre noi, cei din Carpați, nu poți fi român dacă nu vorbești românește, deși poți vorbi românește fără să fii român. Această schemă se aplică fiecărui neam. Așa devenim locuitori într-o limbă.
Noi suntem locuitori ai limbii române. De aceea ea trebuie vegheată, apărată ca orice redută, orice pământ strămoșesc. Toate națiile, pentru a rezista, fac asta în istorie. Limba, ca și poporul care o folosește, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de vizitatori nefirești, ocrotită părintește. În vremea de astăzi, când se amestecă oameni de diferite nații, și limbile sunt sortite mojarului. Aceste gânduri, și multe altele, mi le-a stârnit cartea istoricului Ioan-Aurel Pop, „Veghea asupra limbii române,” apărută anul trecut la Editura Litera București-Chișinău. Cartea este străbătută de idei care asigură o viață lungă limbii noastre, dar și semnale de alarmă, care ne pun în stare de veghe. Au fost, și vor fi, prăduitori de limbă. De la normele ortografice până la cuvintele străine ce se furișează în corpul limbii române. Mai ales, astăzi, romengleza.
Autorul ne aduce argumente că româna este singura limbă neolatină, care a conservat cuvântul lume din latinescul lumen, lumină, dovadă a creștinării încă din vremea romanizării. Identificarea lumii, cu lumina, fiind o realitate dogmatic-teologică profundă, adusă de lumina taborică. Acest punct de vedere este argumentat și de Părintele Dumitru Stăniloaie. Răspunsuri privind geneza și continuitatea românilor, în spațiul geografic tradițional, se regăsesc în tezaurul limbii române. Prin urmare, cuvintele sunt mărturii de netăgăduit despre latinitate, dar și despre conviețuirea noastră cu ceilalți.
Când istoricul și-a scris cartea, nu știa că, în scurt timp, limba latină va fi scurtată din învățământul românesc. Așa gândire aberantă ne văduvește de întâlnirea cu matca limbii române. Un aspect, care ne cutreieră realitatea imediată, este haosul răsturnării valorilor, al sporirii numărului stricătorilor de limbă în mediul virtual, dar și în instituțiile publice, începând cu școala și terminând cu Parlamentul și ministerele. Nu trebuie să fii mare mânuitor al limbii poporului tău, ca să observi că, acolo sus, se vorbește, în mare parte, stânjenitor limba română. Apropo, câți vorbitori de rang ai limbii materne sunt în Parlament? Au fost câțiva, dar au fost alungați, din cauza multor neadaptări. Clasic rămâne cazul deputatului, marele istoric Dinu Giurăscu, care a părăsit Parlamentul înainte de încheierea mandatului. Deși, acolo, ar trebui să fie un turn de veghe.
Mă întreb mirat cum în structura învățământului românesc s-a uitat rolul extraordinar al predării limbii și literaturii române, transformând-o în limbă și comunicare. Un concept fad, aplicat doar învățării limbilor străine. În sintagma aceasta, zace un pleonasm, căci menirea limbii este tocmai comunicarea. Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, vorbește pe înțeles despre deșcolarizarea României. Dar nu istoricii, nici lingviștii fac legile. Ei sunt de veghe la cetate. Cine-i ascultă? În interiorul zidurilor, de unde trebuie să vină norma, nu se citește Eminescu, ori Mateevici. Sau Nichita Stănescu, cu celebra lui spusă: „Limba română e Patria mea.”
Autorul face minuțioase observații asupra valorii limbii noastre. Fără patetisme, ci cu argumente prin care ne arată că „româna este o limbă uimitoare, de o bogăție neverosimilă și cu un destin ce ține de miracolul supraviețuirii într-o zonă în care limbile neolatine nu au pătruns.” Cum spunea și criticul literar Irina Petraș, limba nu e doar un instrument, ci și depozit și formă a gândirii. Pentru ca această informație să fie folositoare e nevoie de Învățători. De o școală cu luminători, cum spuneau ardelenii odinioară. Volumul academicianului ar merita inclus în lista cărților de căpătâi a școlii de astăzi.
Oare câți dascăli l-au citit? Acum aveți ocazia să vă interesați de el. Și o să vă scadă entuziasmul pentru folosirea unor cuvinte cu sensuri anapoda. De pildă, cuvântul locație, termen moștenit direct din latină, este obsesiv folosit pentru a desemna un loc. S-a întâmplat ceva, în locația din mijlocul orașului. Când colo, locație înseamnă chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință. Și câte ciudățenii de limbă, cu care suntem contemporani. Cartea este actul de prețuire pentru limba română, a unui academician, un intelectual luminător.
Citiți, vegheați și dați și altora asemenea misiuni necesare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu