Marea Profesoară

                                                                                                  de Gheorghe Pârja

 Era în 15 iunie 1989, când profesori, elevi, mulți iubitori de cultură ne-am întâlnit cu Profesoara Zoe Dumitrescu- Bușulenga, la Casa Tineretului din Baia Mare. A vorbit despre un subiect pe care îl stăpânea foarte bine: Mihai Eminescu. Memorabil discurs despre acest geniu al românilor. Și acum îmi stăruie în ființă vocea aceea sunătoare, care despărțea inteligența de prostie. Că vorbea direct, fără ocolișuri, pentru a se vedea statuia eminesciană. Cu Doamna Zoe – care în grecește înseamnă viață – am avut binecuvântate întâlniri la Muzeul Literaturii Române, din București, patronat pe vremea aceea de istoricul literar Al. Oprea, un redutabil eminescolog, care mi-a fost conducător științific al lucrării mele de licență. Cu o temă stranie pentru vremea aceea: Considerații eseistice asupra eseului contemporan.

După ce se încheiau întâlnirile publice de la Rotonda 13, prezidate de severul critic literar, Șerban Cioculescu, numit în taină Șerban cel Rău, directorul Muzeului chema invitații într-o sală de protocol, unde adia altfel spiritul. Din fericire, domnul profesor Oprea nu mă uita. Așa am cunoscut parte din inteligența literară a acelei epoci, în plenitudinea ei. O prezență activă a fost și Doamna Profesoară Zoe. Deși avea o înfățișare mai bărbătoasă, o voce articulată, cuvintele ni le transmitea cu o tandrețe uimitoare. Acest paradox îi dădea tot farmecul. Ne vorbea acolo, în spațiul mai relaxat, despre mentorii ei critici literari, profesorii George Călinescu și Tudor Vianu.

Am aflat cum l-a salvat Marea Profesoară pe tânărul poet Ioan Alexandru, când a intrat în dezacord cu universitarii clujeni. Marea Profesoară l-a ocrotit ca student la București, oprindu-l, după absolvirea facultății, ca asistent la catedra ei. Pentru mine, Marea Profesoară a avut un destin care m-a fascinat. Comparatist și critic literar, de formație anglo-germană, autor al unor lucrări de istorie literară, sau istoria culturii, a obținut multe premii naționale și internaționale. Inclusiv Premiul Internațional Herder, în anul 1988. A fost membru al Academiei Române. În ultima parte a vieții s-a călugărit, sub numele de Maica Benedicta, la Mănăstirea Văratec. Slujba de tundere în monahism a fost oficiată de Părintele Iustin Pârvu. A respectat sacralitatea hainei monahale.

În urmă cu 15 ani ( 5 mai 2006 ) s-a stins din viață. Își doarme somnul de veci la Mănăstirea Putna, la câțiva pași de mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, avându-i alături pe un mare stareț al mănăstirii, Iachint, și bustul lui Mihai Eminescu. Cei care au avut norocul să o asculte, din amfiteatrul Facultății de Litere din București, au spus că a fost o Mare Profesoară. Ea a demonstrat că se poate face bine în orice parte a ființei umane. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi, pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului. Privea cu luciditate spectacolul lumii în care am intrat. Care pentru ea era dezarmant. Se simțea în mare nesiguranță în lumea asta, pentru că toată tabla de valori, în care credea, s-a zguduit. Nu s-a prăbușit. Suntem neliniștiți, puțin nedumiriți, suntem și triști. Deoarece tot ce se petrece pe planetă nu-ți dă senzația unei liniști.

Marea Profesoară credea că ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbușirii Imperiului Roman. Dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus, era înlocuirea unei false spiritualități, cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine acum?, se întreabă. Mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduia că omenirea o să-și revină, din această clipă de orbire. Care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. În urmă cu un deceniu și mai bine, Marea Profesoară credea că este pe calea nădejdii. Că alfel nu se poate trăi cu ușurință în vremea actuală. Pentru că formația ei era de umanist, de carte, de cultură. Despre zona computerului spunea că a contribuit la plăcerea de a citi. Eu sunt un cetățean al Galaxiei Gutemberg, spunea Marea Profesoară. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îți lasă popasurile necesare pentru reflecție, pentru meditație. Pierderea obișnuinței lecturii este pericolul cel mai mare care amenință planeta, pentru că slăbește intelectul, puterea de gândire și te face să-ți uiți limba. Dar omul, cu credința lui, poate lumina și cele mai întunecate locuri. O lume fără rădăcini este o lume fără morală.

Sunt de părere că lumea asta, așa cum este, are nevoie de modele. Eu le caut, pentru a vă oferi o cale mai luminată. Doamna Zoe, Marea Profesoară, este, fără îndoială, un reper al culturii române. Un model de admirat și de urmat.