Poet teluric și vivace, disecat de avânturi revoluționare
lexicale, dar și de melancolii livrești, Octavian Sergentu s-a născut liric pe
ambele maluri ale Prutului, frânt de o istorie nedreaptă, dar sigur trecătoare.
Îndrăgostit de metafore inedite și de acribia unei lecturi solide din lirica
universală, poetul Octavian Sergentu și-a făcut un nume în noul val al poeziei
românești contemporane. A reinventat o isagogie a ”cuvintelor tăiate” în
spiritul avangardei poeziei clujene post-decembriste, fără să fie temător în
fața unei concurențe loiale din partea unei generații care și-a asumat cu
seninătate trecutul pentru ca apoi să-l demanteleze brutal, în vederea unei noi
construcții lirice, care începe să fascineze preajma și să devină o direcție în
istoria literaturii române. Octavian Sergentu și-a asumat o cultură vastă și
eclectică, devenind un analist al geopoliticii unui ”heartland”, mereu vibrant,
seducător și surprinzător ca și poezia pe care o scrie. Spirit combativ și
ființă sensibilă, poetul și-a tras sevele unei lirici asumate de un
multiculturalism specific unei geografii suprapuse și a unei multiculturalități
sinergice, între granița culturilor latine și cele slave. Astăzi, Octavian
Sergentu ne provoacă tonic cu un nou volum ”Colivia cu trandafiri” (Editura
Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021), o încercare tainică, seducătoare, de a
introduce cititorul în simbioza unui limbaj cifrat, deschizător de curaj și noi
începuturi. Cartea este o suma de panseuri compuse în stilul poemelor în proză,
în care ne cheamă dramatic să ne desfătăm în sublime înțelesuri îmbrăcate în
mistere și metafore încântătoare. Pur și simplu, Octavian Sergentu reinventază
o poetică a frumosului înlănțuit de bariere stilistice ce ne face să medităm la
”dragostea din vremea holerei”. Scrie cursiv înțelesuri cu cifru, pentru un
cititor avizat, nu neapărat de versul metric perfect, ci de o geografie a
înțelesurilor absconse, înrudite cu o gopolitică a ideilor. Octavian Sergentu
se identifică cu modestie și înțelepciune cu elogiul trandafirului din poezia
lui Georg Trakl. Ea poate înălța până la cleștarul simbolic al cerului, dar și
poate ucide imediat și în chinuri prin acel spin care l-a doborât în tenebre pe
poetul german. Asemănarea trandafirilor prin culori cu cea din universul lui Trakl
nu este întâmplătoare, pentru că ”din vinul sălbatic o cruce se ridică”. Un alt
poet german, Rainer Maria Rilke s-a sinucis cu înțepătura unui trandafir
imperial. Pentru poetul Octavian Sergentu ”colivia cu trandafiri” este de fapt
”grădina cu poezii” a fiecăruia. Trandafirul este frumos, dar al naibii de
înțepător. Accesul la frumos este prin suferință. Simbolic poezia lui este o
jertfire pentru frumos a poeților. Poetul se identifică cu trandafirul și
frumosul și se redescoperă și dezvăluie cu sufletul pereche al cititorului.
Vedeți crucea lui Octavian Sergentu este din lemn de trandafir, iar frumusețea
ei poate fi înșelătoare și poate ucide orice creatură, dacă nu se asumă jertfa
ca pornire a resurecției lirice. ”Dumnezeu este puntea din inima mea pe care
traversează cuvintele emoționate furtuna. Apoi se așează în rugăciune și-n
prima lumină întâlnită din bezna nopții.” Intenționat poetul creează paradoxuri
care devin paradigmatice tocmai prin contradicție. Un fel de oximoron poetic
care-l identifică ca stil poetic. Pentru poet, Dumnezeu este o rugăciune care
urcă poetul pe o ”scară a lui Iacob” până la cel care ține în puterea și ordine
întreaga lume. ”Rugăciunile mele se urcă pe o scară a vieții, așezată în fața
Marelui Arhitect. Pășesc pe fiecare treaptă cu prudență și evit căzătura în
hău. O urc și îi cer lui Dumnezeu să-mi sprijine pașii.” Cele șapte trepte, pe
capitole de culori ale trandafirilor, este o cifră magică, inițiatică și
tainică înspre ”trandafirul magic” – eliberator.
Octavian Sergentu ne provoacă la o ”întrecere”, la ”o
bătaie” cu roze, după modelul lui Alexandru Macedonski din ”vremea rozelor ce
mor”, dar fără tristețea marelui înaintaș. Pentru că poetul nostru contemporan
știe că trandafirii ca simbol al frumosului sunt în colivia unei finitutidini
piramidale, care din când în când înțeapă talpa lui Dumnezeu. Trandafirul a
fost floarea cultivată de sumerieni, pe care Alexandru cel Mare a adus-o cu
sabia în Europa și în cultura greco-romană, ca simbol al frumuseții, o
semnificație a perfecțiunii, care-l ”arde” la propriu pe poet. Pentru vechii
celți roșu se identifica cu trandafirul, iar pentru greci era o comoară a
frumuseții desăvârșite. Poetul folosește cu intuiție lirică oximoronul și
catereza, în străfulgerări de micropoeme în proză. Poetul jonglează cu
subtilitățile unei flori percepute ca perfecțiunea iubirii, totuși înlănțuită
dincolo de lacătul unei colivii. Frumusețea este prizoniera unei lumi care nu
are înțelepciunea să o priceapă. Salvarea preajmei vine prin frumos și a poetului
prin poezie. ”Focul încins ne caută prin lume și ne arde de la rădăcină. Ni
s-au aprins gleznele și paloarea luminii ne schimbă cifrul și cheia de la
principala ușă din această viață. În epilog am trăit numai remușcare.”
Frumusețea trandafirului alb s-a născut din spuma mării din care se înalță
Afrodita.
Noul volum de versuri al poetului Octavian Sergentu este un
cadou al versului frumos, delicat ca o petală de trandafir, care ne eliberează
de tensiunea unei lumi prea încifrată din oboseala momentului pentru ca, apoi,
să se dăruiască în ”poezia noastră cea de toate zilele”. Poetul își pune opera
lirică pe scena lumii, ca o azimă tonifiantă de un simbolism liric bine lucrat
și siderat de o ”lume dezlănțuită”, în care numai împărtășirea frumosului lucrat
ca o bijuterie de un ales cunoscător se poate deschide ca o floare de trandafir
celui care dorește și vrea să nu treacă degaba printr-o lume în care semnele nu
pot fi înțelese și mai ales iubite. Neînțelegerea lumii vine din lipsa
frumosului: este o concluzie a poetului. Octavian Sergentu a atins cota unei
maturități lirice, reușind să urce muntele Taborului pentru a reuși să
întrevadă și să dăruiască lumina unei poezii create în combustia dragostei de
frumos. Octavian Sergentu este un poet al generației imediat ”post-zalmoxis” de
la mijlocul anilor 1990, alături de I.P. Azap, Marius Țion, Vasile G. Dâncu,
Daniel Moșoiu, Victor Măruțoiu, Flavia Teoc, Ștefan Manasia, Adrian Mihai Bumb
sau Șerban Moescu. Poetul ne transmite emoția unor proze scurte în versuri inițiatice,
cu miresme tradiționale decupate din Macedonski și limbajul românilor
basarabeni: ”Perele galbene ne trezesc ultima dorință și ultimul recurs la
memorie. Altădată perele galbene se rezemau pe casa mătușii Irina. Trăgeam cu
plete copacii și îi scuturam ca să le simt mirosul și sufletul”. Poetul ne
transmite un mesaj rezilient: frumosul este iubirea celui prea înalt. Octavian
Sergentu este o voce lirică distinctă și originală din cadrul generației
milenariste, având la el cam toate instrumentele unei poetici originare.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu