IN MEMORIAM - Nicolae I. PETRICEC

(Pentru că am promis neuitare; pentru că mă țin de cuvânt; pentru aducerea poetului în amintirea noastră; pentru că a fost întâiul prefațator al cărții mele, Căsnicia pasului; pentru că ne apropiem să finalizăm volumul VI din proiectul nostru literar, Antologie de texte. Recenzii de cărți personalități ale literaturii contemporane. Sincerus verba; pentru că am găsit o poezie nepublicată ... toate acestea pentru Nicolae I. PETRICEC, fie-i țărână ușoară!) VASILE BELE

CE-AR FI, ÎN CATEDRALĂ, SĂ FLUIER ȘI SĂ JOC?

(autor Nicolae I. PETRICEC)

Ce-ar fi, în catedral, să fluier și să joc?

S-ar întrista icoane, statuile s-ar sparge,

odăjdiile popii s-ar mirui cu foc,

oceanele ar crește deasupra de catarge.

Păcatul nu mi-l vindec, prin zeci de spovedanii,

nici mărturii făcute plecându-mi doar genunchiul!

Căci sufletul se pare că mi-e vândut Satanii

și cugetul bolnav mi-e, și blestemat mi-e trunchiul.

O singură nădejde mi-e martor și mă ține,

precum, o curăție se ține-n rugăciune.

Dar gândul mi-e, la coapsa-ți cea tare și, la tine,

înspre acolo du-mă, fă, Doamne, o minune.

Căci altfel, printre popii, cei cu privirea crudă,

spășit sfârși-voi, Doamne, de patimă și ciudă.

(2)

UN ANIMAL DE PRADĂ, CU GHEARELE LA PÂNDĂ

(autor Nicolae I. PETRICEC)

Un animal de pradă, cu ghearele la pândă,

când încordat ți-e trupul, ca struna pe vioară,

adulmecând prin sânge doar propria-i osândă,

o rană nevăzută, ce-a început să doară.

Cuțit, pân' la prăsele înfipt în osul moale,

fragil, că o mimoză, ivită în deșert.

Dar, voi pleca, știi bine, prin păsări cardinale,

spre o Ythacă blândă în care să te-aștept.

Și vinurile-ți cărnii le-ai strecura prin gene

și voi gusta buchetul ținând pocalul-n mâini,

sub apăsarea palmei când pântecul îți geme

și când se frăgezește chiar mugurele-n sâni.

Femei nedeslușite așteaptă să le strigi,

corăbii fără ape prin țărmuri de ferigi.

(3)

IMI PARE, LUMEA ASTA, CU TOTUL INTERZISĂ

(autor Nicolae I. PETRICEC)

Îmi pare, lumea asta, cu totul interzisă,

logodnelor prescrise că nu-i, o gravă faptă.

Juriștii apriorici, din cartea lor deschisă,

amână pronunțarea, până la Sfântu-așteaptă.

În noi dospește harul și câte-or fi de spus,

pedeapsa sau iertarea, oricare-s, pe potrivă,

de prin celula cărnii, înaintăm recurs,

demența s-o declare, că fiind definitivă.

Justiția e strictă, nu face compromisuri,

Jurați, în haine negre, par sobri, parcă-s sfinți,

dar, înafară legii și ale ei înscrisuri

și avocații-s oameni și nu-s de loc cuminți.

Mânați de-aceleași simțuri, instincte sau de probă,

ar consimți păcatul și-ar renunța la robă.