Trasul clopotelor

 „De vină-i sfătu’, că n-o tras clopotele la biserică, cînd o văzut că să înnorează așe tare. Că doară de-aia îs sfințite, ca și-alunge vremea rea. Mai demult, cînd încă să trăgeau de funie clopotele, nu de pe telefon ca amu, le-am tras eu odată. Am văzut nori grei deasupra satului, am lăsat lucru’ ș-am fugit ață la biserică și am tras iute clopotele și s-o împrăștiet norii“, îmi povestește o doamnă luată la ocazie, despre recenta furtună cu gheață care a făcut prăpăd prin unele grădini, după ce și-a pus centura de siguranță și și-a instalat atent în brațe cutia cu cei 15 pui de găină proaspăt cumpărați de la Crasna.

„Păi e mai ușor cu trasul clopotelor de pe telefon“, zic eu, amintindu-mi despre discuțiile provocate cu cîțiva ani în urmă la Telciu de trecerea la același sistem de tragere a clopotelor la biserica din centrul satului.

„Da, îi, dar mie îmi plăcea mai mult cum era înainte. Acuma numa’ la catolici (greco-catolici) să mai trag clopotele manual, în centru, la ortodocși, îi pe telefon. Nu mai îi același lucru“, continuă ea, după care mi-a povestit cum gheața a distrus straturile de ceapă și ră­sa­durile, cîtă pagubă a făcut și cum clopotele au fost pornite după ce grindina începuse deja și norii nu mai puteau fi împrăștiați.

În tot mai multe sate, tehnologia recentă a dus la desființarea postului de clopotar și la uniformizarea sunetului clopotelor. Cel puțin așa zic sătenii, mult mai sensibili la nuanțe și nu foarte încîntați de această schimbare. „Nu mai știi cînd o murit cineva sau cînd bate pentru altceva“, îmi zicea mai demult un consătean, după care a înșirat diversele nuanțe de sunet ale clopotelor, atît ca intensitate, cît și ca durată, repetiție etc.

„La vreme rea să trăgeau clopotele în dungă, știai că să întîmplă ceva“, continuă doamna luată la ocazie, iar eu îmi amintesc că în vremea copilăriei, cum nu aveam ceas și nici vreun gadget la purtător, îmi dădeam seama cît e ora după trasul clopotelor. Erau de o precizie remarcabilă, încît știu destui oameni care își reglau ceasurile de mînă după cel al bisericii, pornind de la ora anunțată de clopote.

Pe lîngă clopote, turnul bisericii din Telciu era dotat cu un ceas impresionant, vizibil de la distanțe mari, de pe dealuri, dar care de ani buni zace cu țaigărele blocate, fără să mai măsoare trecerea timpului, ci doar ca să arate efectele curgerii acestuia și ale diverselor schimbări aduse peste el și peste sat.

Acum, zic oamenii, se programează clopotele de pe telefon și durata sunetului diferă, dar nu mai are același farmec și nici nu sună viu, cum suna cînd trăgea Pantica sau Viorel de funii, ci mecanic. Eu sînt fascinat de modul în care discursul despre tradiții neschimbate coexistă, în universul bisericesc rural, cu integrarea tehnologiei recente, cu efecte considerabile asupra vieții comunității. Biserica e în rînd cu lumea, o arată din plin avalanșa de termopane și renovări, nu doar clopotele și alte inserții tehnologice recente. Figura clopotarului, emblematică pentru lumea ruralului, a dispărut ca multe alte ocupații și practici, atît ca efect al tehnologizării cît și drept consecință a măsurilor de eficientizare și reducere a costurilor, foarte modă în zilele noastre.

„Trebuia să știi cum să le tragi, nu era doar așa, să sune. Trebuia și forță ca să poți trage clopotele, uneori fiind și cîte doi oameni, că era greu“, mă lămurește telefonic mama, după care m-apuc să citesc pe un site despre cele șase tipuri de sisteme de automatizări la clopote pe care le importă din Belgia o firmă autohtonă. De la automatizare cu buton pînă la automatizare cu programare prin antenă radio sau GSP și mobil, firma pune la dispoziție „sisteme de automatizare și programare de cea mai înaltă calitate“, mă asigură descrierea, dar eu mă gîndesc tot la clopotar, la factorul uman din această poveste.

Dincolo de nostalgiile personale, care la o privire grăbită pot fi taxate drept pășuniste sau folosind alți termeni din același registru, dispariția clopotarului ca figură publică rurală din cauza automatizării muncii sale îmi pare o mare pierdere culturală pentru lumea rurală și reflectă natura amplului proces de transformare prezentă a satului. Să mă explic.

Clopotarul îndeplinea o funcție complexă în universul social, religios și estetic al satului, după cum reiese clar din lamentațiile sătenilor care deplîng standardizarea sunetului, datorată automatizării. El stăpînea un limbaj auditiv specific prin care comunica public evenimente e­sen­țiale pentru comunitate, complementar tradiționalului „din gură în gură“, și era o figură-cheie în cazul urgențelor. În caz de deces, trăgea clopotele și în cîteva ore tot satul afla nu doar că a murit cineva, ci și cine, vestea circulînd repede pe ulițe, determinînd degrabă pregătirea pentru priveghi și funeralii. Alături de sunetele naturii, sunetele clopotelor articulau ambianța sonoră a satelor, cel puțin pînă în ultimele decenii, cînd sunetele de motoare, mai mici sau mai mari, au devenit tot mai prezente, pentru ca în ultimii ani satele să devină tot mai „muzicale“, odată cu proliferarea sistemelor audio care au dus la o transformare profundă a coloanei sonore rurale. Diversifica­re, intensificare și creștere în volum a sonorului, s-ar putea zice, într-o așa măsură încît de multe ori fondul sonor natural nu se mai poate distinge de cel datorat tehnologiei, adică de sunetele artificiale. În acest context, ponderea clopotelor în economia sonoră a comunităților rurale s-a diluat, iar discernerea mesajului comunicat prin diversele variațiuni sonore a devenit apanajul celor vîrstnici și bisericoși, în condițiile în care veștile circulă mult mai rapid prin intermediul telefoanelor și al rețelelor sociale.

Clopotarul a devenit, tot mai clar, un fel de relicvă umană și ocupațională, o umbră a unei lumi trecute cu o funcție „inutilă”, după mintea multora, în condițiile în care acțiunile sale puteau fi înlocuite de tehnologie. Ceea ce s-a și întîmplat sau e în curs să se întîmple în tot mai multe comunități rurale. Această schimbare face parte dintr-un trend mult mai larg și mai amplu care vizează viața bisericească și ritualică rurală, ca parte esențială a universului rural. Cele mai importante schimbări țin de registrul funerar, unde cateringul și capela au transformat profund înmormîntările, o bună parte din practici și obiceiuri fiind înlocuite de servicii profesionalizate și prestate contra cost. Comodi­ficarea, profesionalizarea și tehnologizarea/di­gitalizarea sînt direcții esen­țiale de schimbare a lumilor rurale, așa că nu e deloc surprinzător că, pe lîngă transformarea peisajului natural și a celui arhitectural, are loc o continuă transformare și a peisajului sonor, nu doar în direcția diversificării, ci și a sărăcirii și standardizării. Clopotele rămîn, sunetul rămîne, dispar „doar“ clopotarul și o bună parte din nuanțele pe care le implica tragerea manuală a clopotelor. În fond, dintr-o perspectivă antropologică, povestea asta a clopotelor și a clopotarului e o metaforă pentru transformările de profunzime care au loc în lumile satului și, într-un sens mai larg, ilustrează afirmația arhitectului Ștefan Ghenciulescu cum că sîntem o societate conservatoare, căreia nu‑i place să conserve.

Dacă avansul tehnologic și automatizarea au dus nu numai la dispariția multor meserii, ocupații și locuri de muncă, ci și la proliferarea „joburilor de rahat“ (bullshit jobs), după cum le-a definit antropologul David Graeber, mă întreb de ce nu s-ar putea păstra această ocupație, cu mult mai multă utilitate socială și valoare sentimentală și culturală decît întreaga categorie a costisitoarelor și, de multe ori, toxicelor joburi de rahat? Prin natura prestației lor, existența clopotarilor e benefică măcar pentru nostalgici, dovadă că multă lume le simte lipsa, pe cînd, așa cum spuneau mulți dintre cei care își povesteau experiențele profesionale în cartea menționatului antropolog, subliniau că joburile lor sînt atît de inutile și insignifiante încît fie nu se simte, fie chiar ar face lumea mai bună dacă ar dispărea.

Sursa: observatorcultural.ro