Parcă am rămas la :”privatizarea mijloacelor de producție” care s-a făcut la 11 iunie, mișcare de amplă rezonanță și efect economic. Am văzut câteva filme cu această cooptare a fabricilor și a uzinelor, dar eu cred că filmele s-au făcut la București și nu la Valea Mare. Aici patronul ”văzând ” cum merg lucrurile și-a chemat supraveghetorul general, i-a spus cum se ”joacă” istoria și i-a expus contractele în derulare, care chiar după ce el a plecat au rămas valabile și se derulau firesc fără sincope. Patronul și-a luat rămas bun de la angajații apropiați, și-a luat ce-i aparținea personal, s-a dus acasă a mai luat ce credea că va avea nevoie și cu un ”FORD T”, el n-a îndrăgit ”GAZURILE”, a plecat din țară și de atunci nimeni nu a mai auzit de el.
Firesc ”Sala de ședințe” s-a umplut și această schimbare a fost prezentată muncitorilor cu ”unele măsuri organizatorice”...
Oamenii erau triști, cu patronul nu au avut niciodată neplăceri, plățile erau la timp și să nu uităm că ei erau a fabricii de cherestea. Pentru ei s-a făcut baraca de 50 m, și ei au fost aduși acolo doar pentru fabrică, așa că n-a fost nu știu ce bucurie, deoarece primindu-și regulat salariile și drepturile ei știau că mai bine nu le-ar fi putut fi.
N-a trecut mult timp ca să realizeze concret această temere. ”Un tovarăș” a venit cu propunerea ca produsele de cherestea să nu mai fie depozitate în Gara Rodna, unde aveau și pază, un italian care cunoștea marfa până la o așchie și nimeni nu putea să sustragă ceva, ori să pună ceva în plus la vagoane. Acum s-a ajuns la ”ideea” că ar fi mai bine să se încarce în vagoane la Ilva Mică, nod CFR de cale ferată și ce marfă vine cu remorcile pe șosea de la 40 km să se încarce direct în vagoane. Nu vor mai avea nevoie de paznic.
Au luat 20 de remorci care consumau zilnic un rezervor de benzină la o singură cursă pe zi și remorcile așteptau până aveau vagoane goale să descarce și aceste remorci, nu prea noi ocupau tot ce era drum între sate și sătenii care circulau cu căruțele, trebuiau să caute margini de drum sau șanțuri ca să ”dea loc” remorcilor, altfel șoferii neexperimentați care conduceau aceste ”daruri” rusești ZIL (zavod Ilici Lenina) sau ZIS-uri (Zavod Imeni Stalina) , au făcut numeroase accidente cu morți și doi mai ”norocoși” cum a sărit rocoanța de la remorcă le-a pus casele la pământ, că drumurile fiind foarte înguste la Roman a trebuit să-i taie o cameră de la casă că nu putea trece remorca. Apoi dacă lemnele nu se mai încărcau în Rodna ci la Ilva Mică, de ce să nu ducă și gaterele la Ilva Mică și dintr-un foc familiile care au lucrat la fabrică au devenit șomeri...
Pe tata l-a luat IPEI-ul, acum coordonatorul de drept al cherestelei și pădurilor din zonă. Pe tata nu l-au dat afară, deoarece erau reparații care doar el le știa face și acum această fabrică trebuia să fie model, deci ... să meargă continuu, numai că TBC-ul tati a ajuns la gradul I și să nu-l dea afară, că nu avea drept de muncă și l-au făcut ”Șeful cadrelor” , funcție pe atunci onorantă. După ce a ieșit ”Legea pensiilor” i s-a schimbat munca. Până atunci felul acesta de șef avea obligația să racoleze cei mai buni oameni pentru IPEIL de această dată. N-a avut probleme, deoarece au crescut sute de ucenici și acum îi încadrau ca muncitori pe raza noii instituții.
După apariția legii pensiilor, sarcina lui expresă ca în afară de pensionarii IOVR care veneau cu acte de la Ministerul Apărării, cu doi martori care te cunoșteau și ai lucrat împreună, puteai dovedi ”Vechimea în muncă”.
Așa au fost puși în drepturi sute de pensionari și au început colaborări și cu alte unități, care mai aveau arhive pe care nu l-a distrus războiul.
Boala tati s-a agravat și l-au pensionat definitiv, de boală, și după cinci ani s-a sfârșit, lăsându-ne cu o pensie de urmaș la cei șase copii, de 202 lei.
Șefia lui de cadre a început la Rodna în 1949 când ne-am reîntors la Rodna, că Valea Mare efectiv s-a depopulat de oameni.
Deci erau efectele „Privatizării”, de altfel cum s-au reluat aceste acțiuni, după 1989.
Am rămas cu gândul la pensia tati, pe atunci nu se rușinau oamenii de ”Pensiile speciale”, dar dacă faceți un calcul din acei 202 lei se puteau cumpăra cincizeci de pâini într-o lună și noi eram șase copii minori și mama, am fi putut cumpăra 50 de pâini la oameni pe 30 de zile.
Oricât de slab ar fi cineva la aritmetică vede ceva, adică lipsa hranei. Ce ne-a ținut a fost OMENIA... sătenii ne solicitau la orice muncă și o făceam cu drag, chiar cel mic putea culege cireșe și pentru asta era mulțumit de lucru și săteanul te recompensa cu produse. Ca pogoinici, aproape stăteau la rând la mama și de muncă s-a găsit tot timpul și plățile să făceau din ce aveau fiecare.
Aici ne-a ”fixat” privatizarea...
Cu stimă Toma Gross Rocneanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu