Oriunde citim despre poezie sau când ne întâlnim, mai mult
sau mai puțin aleatoriu în întruniri și cenacluri literare, se vorbește tot mai
des, cu aceeași peruasiune vinovată și vindicativă, în același timp, despre
criza poeziei. Putem vorbi despre o criză a poeziei? Să nu mai citească
omenirea poezie? Poeții nu mai sunt cercetați de muze s-au căutați de public?
S-ar putea spune azi, în era metodelor moderne de comunicare provocate de
tehnologia digitală că poeții nu mai sunt accesați de utilizatori și
consumatorii de internet. Să fie opera lirică mai puțin atractivă, ca acum 50,
100, 500 sau 1000 de ani. Pare că trăim într-o lume care nu mai este interesată
de poeți și poezie. Asistăm în mod real la o criză a poeziei? E o criză a lumii
moderne, o perpetuă defazare între cerințe și obiectivele general-umane ale
artei. Criza lumii moderne se basculează ideologic între „amurgul evului mediu”
sau ”homo ludens„-ul lui Huizinga și ”pierderea metafizicii” primare a
perenismului lui René Guénon. Senzația de criză este o conștientizare a lumii
moderne, primele rădăcini ale criticii societății și naturii umane apărând
odată cu renașterea și filosofia umanismului. Perenialismul ne arată că lumea
s-a degradat atunci când omul s-a rupt de rădăcini și originaritate. Când omul
s-a depărtat de izvoare i s-a făcut sete de absolut și nu s-a mai săturat niciodată,
depărtându-se de începuturi? Refuzul de a mai vedea dincolo de aparențele lumii
imediate sau preajmei, într-un transcendent diriguitor, a aruncat umanitatea în
criză. Asistăm la o decadență a umanității prin refuzul transcendentului.
Nesiguranța omului care rămâne singur și înstrăinat față de divinitate este o
temă surprinsă de existențialiști și, genial, transpusă în opere literare de
Albert Camus. Tradiția înțelepciunii primordiale este pierdută odată cu
”invazia occidentului” în lumea largă, dacă îl parafrazăm pe René Guénon.
Această originalitate transnațională și transcontinentală reprezintă căutarea
de către om a lui Dumnezeu sau a perfecțiunii. Omul ancestral trăiește în
restaurarea ciclică a legăturii cu lumea de dincolo, care oferă sens și dă
tărie trecerii senine prin existență. Pierderea originității a dus la criză.
Expresia „philosophia perennis ” folosită pentru prima dată în secolul al
XVI-lea de teologul augustinian Agostino Steuco (1497-1548) în cartea sa
intitulată ”De perenni philosophia libri X” (1540) unde, referindu-se la
principiile filosofice ale lui Marsilio Ficino și Giovanni Pico della
Mirandola, a susținut existența unui principiu al adevărului care traversează
toate filozofiile și religiile care, începând de la hermetism până la platonism
și teologie creștină, sunt în căutarea cunoașterii lui Dumnezeu. Știm de la
greci că ”poeții vorbesc cu zeii”, iar pierderea prometeică a contactului cu
celestul a produs criza poeziei universale. Dar în istorie, ca și în economie,
este o perpetuă criză. Să fie criza poeziei doar o reluare a ciclicității
puterii de creație în a se revela și releva sensul existenței. Asistăm, astăzi,
oare la o criză a poeziei? Trădarea muzelor poate să țină de refuzul
metafizicii și ignorarea transcendentului. În sensul clasic poetul ancestral
este ”vocea zeilor”. Despărțirea de zei aruncă poetul în criza creației. Să fie
criza lirică o căutare febrilă a sensului originar a poeziei de către autor.
Chemarea autenticității este sirena care-l dezleagă pe poet de catargul
mediocrității și comunului. Poetul are trăire apofatică față de sensul poeziei
sau esența poeziei. El trăiește criza lirică, pentru că aceasta îl potențează
în căutarea de înțelesuri a ceea ce nu poate fi înțeles. Poezia este o expresie
a crizei de la primii rapsozi șamanici și populari, trecând prin Homer,
Shakespeare, E.A. Poe sau Ezra Pound. Asistăm perpetuu la mersul crizei poeziei
în istoria literaturii universale. În postumele lui Lucian Blaga descoperim
conflictul între Sine/Eu și Cosmos, acea criză a contopirii Sinelui în Ființă,
de fapt în Marele Tot. Ruperea legăturii cu apofaticul Anonim ne arată
fragilitatea poetului și omului în scurta viață a trecerii spre integrarea în
”nepătrunsul ascuns”. „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard
singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Tragedia
singurătății este cutremuratoare pentru existența poetului, dar fecundă pentru
opera lirică. Criza poeziei este un personală care prin expresia lirică a
căutării unității ființei devine una universală. O poetă din generația mea
(Irina Lazăr) îmi spunea mai deunăzi că nu există nicio criză a poeziei,
deoarece opera lirică ”fiind o reflexie a vieții merge mai departe orice ar
fi”.
Într-o lume a bombardamentului informațional, a excesului de
evenimente devenite știri și imagini digitale, poezia pare să nu-și mai
găsească locul. Deși lumea trăiește din obiectivizarea lucrurilor imediat
necesare, din ceea ce pipăie și vede, totuși, nevoia de emoție, sensibil și
invizibil este o constantă a societății indiferent de etapele istorice. Dorirea
de a transcede preajma pare o necesitate umană perenă și esențială. Până la
urmă poezia este ieșirea din evidență. Poetul este la antipodul concretului.
Criza poeziei este de fapt lipsa de inspirație și de talent. Schematismul și
preconcepțiile ideologice sunt cele care inhibă inspirația, talentul și creația
lirică. Putem vorbi de o criză ideologică și despre un tezism insipid privind
opera lirică, care duce într-un drum înfundat pentru creație. Creația literară
în general este independentă de obiectivările și provocările criticii literare
supuse modelor trecătoare ale unui prezent subjugat intereselor sociale,
economice sau politice. Atunci când critica literară devine propaganda schemei
rațiunii și puterii, poezia autentică suferă, la fel și poeții. Putem vorbi de
o criză lirică de conjunctură, nu de o criză cvasi-generală a poeziei. Emoția
sensibilui agresată de forța rațiunii puterii prin critica de conjunctură
creează falsa impresie a ”crizei poeziei”. Talentul, inspirația și cultura în
creația lirică au fost forțele motrice ale emoției sensibile. Criza poeziei
este doar o tulburare a lipsei de talent individual, a abandonării creației în
numele ideologiei, propagandei, schematismului și intereselor preajmei de către
poet. Atunci, când se renunță la instrumentele creației apare și criza
lirismului. În realismul-socialist scriitorul era o prelungire a intereselor
partidului unic, o schimonosire a creației de către instrumentele ideologiei și
preajmei nivelatoare. Cei care au cedat cântecului de sirenă a propagandei și
comunitarismului egalizator au intrat în criza literară, care macină talente.
Istoria literară a cunoscut ciclic crize ale poeziei, atunci când s-a pus mai
presus puterea intereselor rațiunii puterii decât forța sensibilului și a
emoției prelucrate de instrumentele talentului și inspirației. Și astăzi în
literatura română recentă avem o cădere simbolică a emoției sensibilului în
”patul lui Procust” al imanentului și modei. Politica criticii literare de
promovare celor două inițiale ”P.P.” de la organele genitale, masculine și
feminine, a devenit un instrument pseudo-neo-avangardist spre accedere și
recunoaștere oficializantă. Influențați mai mult de preajma ideologică a forței
unei rațiuni schematice și aducătoare de binefaceri imediate și sonore ce nu au
legătură cu combustia creației lirice, i-a făcut pe destui tineri să cadă în
ispita provocărilor ieftine, fără să le treacă prin filtrul muncii creației și
talentului. Pentru recunoașteri facile și zgomotoase, de către preajma
oficializantă, poeți tineri, ce se doresc reprezentanții noului avangardism
cred că reinventează descoperite de mult. Compulsiv și obsesiv promotorii
”inițialelor” genitale din afara creației lirice autentice, introduse apodictic
în versuri pentru a beneficia de premiile statutare ale celui mai important
festival național de poezie din țară, de fapt readuc la suprafață o ”supă
reîncălzită” de mult ”fumată” de avangarda anilor `20, reprezentată mult mai
bine și cu adevărat literar, de către Tristan Tzara, Gerasim Luca, Ilarie
Voronca și, mai ales, de Geo Bogza cu revista ”P..a”, care l-a siderat pe
marele istoric Nicolae Iorga. Unii poeți, crezând că doar prin ”șoc” și
”provocare” creează opere literare, cad de fapt în capcanele ideologice ale
preajmei și banalității comune. E un paradox literar. Cu cât șochezi și provoci
mai mult cu atât ești mai mult prizonierul preajmei ideologice și pierzi ”firul
Ariadnei” de ieșire din labirintul terorii comunului și banalului. Creația
lirică necesită talent, inspirație, muncă și o bogată lectură, fără aceste
”instrumente” și fără taină, poezia este o perpetuă criză.
Criticul literar rus Andrei Sinyavsky în ”Despre realismul
socialist”, publicat în 1959, a criticat calitatea proastă a structurilor
înspăimântătoare cu tonuri pozitive, fără conflicte în stilul realismului
socialist susținut de ideologia de stat și a cerut o întoarcere la fantastic în
literatura sovietică. El a criticat transformarea curentului realist socialist
într-o religie. Impregnarea literaturii în realitatea netransfigurată de
talentul și inspirație duce la un blocaj creativ. Preajma sufocă sensibilul și
emoția, producând o maculatură literară. Teroarea realității preajmei care
inhibă sinele reprezintă o criză literară. Pentru ideile sale dizidentul rus a
fost condamnat șapte ani în gulag. Poetica contemporană este sub teroarea
preajmei și comunitarismului literar, iar copierea realității crude devine o
pastișă neliterară. Ironia asupra realismului socialist a fost transpusă genial
de criticul rus: ”El este în același timp Marele nostru căpitan, Conducătorul
nostru suprem și marele nostru preot și a te îndoi de cuvintele sale nu este un
păcat mai mic decât a pune la îndoială voința Creatorului”. Căderea în realitatea
nefiltrată de talent, sens și inspirație produce monștri unei religiozități a
imanentului, criza lirică este o pierdere a transcendentului și un refuz al
inspirației muzelor. Plonjarea în realitatea preajmei fără creativitate și fără
”a vorbi cu zeii” duce la criza literaturii, la o pastișă penibilă după o
realitatea banală, cu personaje schematice și metafore schimonosite fără nicio
forță a emoției, care leagă talentul de transcendent. Azi în poezia
”oficializantă” asistăm la o religiozitate a realității intrinseci,
idiosincrazie care a dus la o aparentă criză a lirismului. Criza se ține doar
de cei care nu au înțeles niciodată și nu pot să folosească instrumentele artei
literare, care sunt imemoriale și perene. Poetul este perceput de criticul francez
Philippe Sollers ca un voluntar al imposibilului, care se pare că se complace
în criză: „Poetul e sărac, inocent, abuzat? Da, ca totdeauna, şi e bine că e –
că nu se opreşte din a repeta ideologia burgheză, un moment de anxietate, dar
savurând acum revanşa venită de departe. Nou, totuşi, e că «poetul» e acum de
acord cu locul acesta. El e voluntarul imposibilului, adesea menajat (în loc să
fie internat), în acest sens. Tot ceea ce i se cere, în fond, e de a nu avea
pretenţia unei opere. «Este poezie» devine echivalent cu «Foarte bine, dar nu
este de citit, mulţumesc.»” E un fel de țipăt al lui Munch față de dezinteresul
lecturării poeziei de către publicul larg, o formă de autoapărare a
inconștiutului în fața rațiunii. O parte a criticii literare de azi percepe
actul poetic ca unul cantitativ, nu calitativ, ca o expresie a rațiunii
recunoscute și apreciate, nu o emoție a sensibilului izvorâtă din talent și
inspirație, din acea ”discuție cu zeii”. Poezia este un dans de patinaj
artistic, sublimă, respirând forța emoției și sensibilului, dar cu spectatori
foarte puțini, dar care știu ce este cu adevărat frumosul, care te purifică și
încarcă cu o energie neînțeleasă. Criza poeziei ține de percepția
cantitativului, nu de esența ei calitativă, care cu adevărat contează și este
perenă.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu