Glonțul poetului tânăr

 

                                                                                             de Gheorghe Pârja

Astăzi, 1 februarie, la ora 11 se împlinesc 77 de ani de când un glonț a secerat viața sublocotenentului în rezervă, Soreanu Șiugariu Ion, în bătălia pentru orașul Brezno, din vechea Cehoslovacie. Nici nu împlinise 31 de ani. Când a îmbrăcat haina Armatei Române, Ion Șiugariu era un cunoscut scriitor, poet, eseist, critic literar. De aceea glonțul poetului tânăr a îndurerat obștea scriitorilor din acea vreme. Despre poet și apoi despre militar, am aflat detalii din cartea confratelui Ștefan Bellu – „Un poet căzut în război”, Baia Mare, 1975, prima monografie bine documentată despre poetul-erou, născut la 6 iunie 1914, în Băița, Tăuții-Măgherăuș. Este întâiul născut dintre cei șase copii ai familiei Ion și Floarea Șugar. Nevoit să lucreze în mina de aur alături de tatăl său, se îmbolnăvește de reumatism articular, de care va suferi mai târziu.

Copilăria și-o împarte între șteampuri umede și școală. Are o minte ageră și iscoditoare, care îi impresionează pe cei din jur. Școala primară o face pe Valea Borcutului, apoi Școala Normală la Oradea. Este atras de literatură, dar are înclinații pentru matematică. În urma unui concurs inițiat de o revistă engleză, obține o bursă la Oxford, rămasă neonorată. Rămâne credincios poeziei, care începe să-l ispitească. Îl are profesor pe criticul literar Octav Șuluțiu, cu o influență binefăcătoare asupra formării lui intelectuale. Publică în presa literară din Ardeal. Coboară în București ca student la Facultatea de Litere și Filosofie. Este apreciat de profesorii Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ion Petrovici. Debutează cu volumul de poeme „Trecere prin alba poartă,” bine primit de critica vremii.

După Diktatul de la Viena, din august 1940, când Ardealul este ocupat de trupele hortiyste, poetul se află în refugiu, la București, împreună cu fratele său George. Este ales președinte al Asociației Studenților refugiați din toată țara și desfășoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicațiile din Ardeal, care au fost suprimate. Vine cu pașaport la Băița, să-și vadă părinții și frații, pentru ultima oară. Este concentrat, ca ofițer în rezervă, la o școală de instrucție din Ploiești. În timpul unei permisii, se căsătorește, la Râmnicu Vâlcea, cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. Care va rămâne îngerul păzitor al memoriei scriitorului Ion Șiugariu. A luat parte la luptele pentru eliberarea Ardealului. În bătălia pentru orașul Brezno, un glonț rebel îl lovește în plin. Se stinge din viață după câteva minute. Era 1 februarie, 1945, dimineața.

Este decorat post-mortem cu Ordinul Coroana României cu spade în grad de Cavaler și cu panglica Virtutea Militară. Este îngropat la Polhora Pri Brezno, apoi, în 1956, osemintele poetului-erou sunt reînhumate în Cimitirul român de la Zvolen – lângă Banska Bistrica. În urmă cu mai bine de trei decenii, la inițiativa lui Aurel Cioltea, un grup de veterani de război din Maramureș a refăcut drumul soldaților români pe frontul de Apus. Am fost invitat să particip la inedita călătorie. Așa am ajuns și la Cimitirul ostașilor români de la Zvolen, unde sunt înhumați 10 348 de români. Alături este Cimitirul ostașilor sovietici. După o căutare insistentă, printre miile de stele funerare, am aflat și marmura pe care scrie numele poetului-erou din Băița Băii Mari.

Creația lui a fost comentată de nume însemnate ale culturii românești. Mentorul său, Octav Șuluțiu, apreciază că poezia lui „E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată, care irupe, dornică de viață și de avânt, e o isbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli.” Mulți dintre intelectualii maramureșeni s-au aplecat asupra operei și a destinului său eroic, scriind cărți, articole evocatoare. Nu uit tenacitatea și iubirea doamnei Lucia Soreanu, soția poetului, care s-a îngrijit de operă și de memoria jertfei lui până la moartea ei. O uluitoare Penelopă!

Am fost într-o apropiată comunicare. De la întâlniri la Băița, când venea din Germania, unde locuia, la emoționante scrisori. Nu uit episodul trist, de acum șapte ani, când Primăria din Brezno a decis să dea unui pod, numele lui Ion Șiugariu. Ambasada României din Slovacia, printr-un funcționar anost, a refuzat, considerându-l fascist, pe eroul român. Ba, a avut și impertinența de a spune: „căutați un alt soldat mort acolo, și dați podului numele acestuia.” Se prevala de un articol din tinerețe, în care Șiugariu comenta atmosfera națională din țară, pe când Ardealul era ocupat de administrația hortiystă. Dar el a murit pentru dezrobirea acestui teritoriu românesc. A luptat împotriva fascismului. Slovacii îl consideră eroul lor. Un polițist, din grupul de voluntari slovaci, scrie Primăriei din Tăuții-Măgheră­uș în anul 2015: „Îmi pare rău de ce se întâmplă! Îl voi cinsti întotdeauna pe Șiugariu, și pe toți soldații români, care au murit pentru libertatea noastră. Șiugariu nu ne-a putut da mai mult decât viața.”

Doamna Lucia s-a implicat serios în această nedreptate. Vedeți, glonțul pentru un tânăr poet căzut în război mai este încărcat, prin vreme, în arme diferite. Închei cu imaginea tulburătoare a mamei poetului, în fața casei părintești din Băița, care privea în zare. Aștepta.