Mircea Buie - in memoriam!

 

 Pe Mircea Buie l-am cunoscut undeva prin anii 1992 - 1993. Era perioada in care eu, absolvent iesean de drept, ma regasisem in Baia Mare, cu cei doi fosti colegi de liceu, Tiplea si Gherghel, ei doi absolventi ieseni de filosofie. Intr-o zi, Gherghel mi-a spus ca a fost solicitat sa se angajeze la SRI, autorul acestei ,,recrutari" fiind Mircea Buie, vecinul de apartament al lui Tiplea.

   L-am sfatuit sa se prezinte la interviu si i-am spus ca daca el va fi primit in SRI, atunci eu trebuie sa-mi schimb parerea despre ceea ce inca mai numeam Securitate.

   Asa a si fost! Gherghel a fost angajat ca tanar locotenent. Eu mi-am schimbat radical perceptia despre S.R.I.

   Virgil Magureanu, culmea ironiei, chiar el, reusise sa schimbe fata Securitatii, cu ajutor americanesc desigur, iar una dintre strategii era angajarea de personal tanar si debarasarea de cei vechi, de ei si de metehnele lor.

   Mircea Buie, pe care niciodata nu l-am putut asocia gradului de maior, desi tanar, prinsese si perioada de dinainte de 1989. De el n-ar fi indraznit, insa, nimeni sa se ,,debaraseze" pentru ca Mircea era deja o legenda in viata!

   Mircea era o legenda in viata, inca in viata, pentru ca, in decembrie 1989, un stejar si-a frant creanga de care il spanzurasera ungurii din Odorheul Secuiesc, in pornirile lor barbare si iredentiste, care nu aveau nimic in comun cu revolutia romana, doar profitau de ea pentru a-si masturba zvacnirile revizioniste.

  Cand ne povestea episodul acela, Mircea avea totdeauna un zambet ghidus pe fata. El absolvise un liceu silvic, stia si ne invata si pe noi toate denumirile latinesti ale arborilor (bettula bettulinis - mesteacan,  quercus - stejar...) si i se parea si lui o ciudatenie ca un arbore din familia quercineelor ( stejarul, cerul, gorunul, toate de esenta tare) si-a frant miraculos creanga pentru a-i salva lui viata.

   Fata i se intrista si ochii i se umezeau cand ne povestea ca seful lui, colonelul Coman, nu a reusit sa scape din mana barbarilor unguri, corpul sau fiind maltratat si dupa ce isi daduse ultima suflare, incat familia nu a mai avut ce sa mai recunoasca la morga...

                                                                          ***

Anii aceia de tinerete biologica si profesionala, de tranzitie sociala de la nu stiu ce spre nu stiu ce, au fost, poate, cei mai frumosi din perspectiva unor prietenii pe care nu mi-a mai fost dat sa le intalnesc ulterior..

  Pe vremea aceea, OJT-ul era locul pe care greu il puteai ocoli dupa o zi de stres profesional.

   Eterogen, chiar pestrit, era locul unde se defulau si se refulau talente si veleitati, frustrari si impliniri, complexe si prea-mariri, orgolii si modestii, si, cel mai adesea, se nasteau si se consolidau prietenii.. Arareori, daca nu foarte des, se iscau mici conflicte,  dar toate apuneau odata cu soarele.

  Acolo l-am cunoscut in mod direct pe Mircea si i-am aflat povestea. La OJT  i-am cunoscut si pe unii dintre colegii săi sereisti, al caror nume intreg si grad acolo nu conta; Sam, Cucu, Ciresu..

   Acolo, si chiar prin intermediul lui Mircea, m-am apropiat de Ghita Danciu, Dumnezeu sa-l ierte, si de folkistii lui.

  Era si multa lume necunoscuta, dar rar gaseai unul care sa nu-l cunoască pe Mircea Buie!

   Cand sereistilor li s-a dat consemnul ,,interzis" la OJT, ei si-au mutat cartierul general al cafelei de dimineata, coniacului de amiaza si al vinului de seara la Tărţan, in spate, langa Colegiul Eminescu.

   OJT-ul, insa, n-a putut fi niciodata egalat, asa ca Mircea mai spargea consemnul si, cateodata, ma trezeam ademenit de vreun ojetist cu argumentul: hai, ca-i si Mircea aici!

                                                                         ***

In ciuda prieteniei noastre, a prieteniilor noastre in general, nu amestecam lucrurile atunci cand venea vorba de profesie.

   In plus, munca de procuror si cea de sereist, desi cu ţeluri comune, se bazeaza fiecare pe metode diferite, uneori incompatibile, de esenta justitiei fiind in primul rand publicitatea si transparenta.

   Prin 1996, insa, Mircea a ,,directionat" inspre mine o speta, mai bine zis a indrumat o parte vatamata sa se prezinte cu o plangere penala, pentru ascultarea abuziva a telefonului sau si cel al mamei sale, intr-o zi de sambata, in saptamana in care eu eram de serviciu pe evenimente si cand ma puteam sesiza din oficiu asupra oricarei infractiuni flagrante de competenta procuraturii locale.

   Onest, m-a pus in garda ca SRI-ul avea interesul de a-si spala fata dupa scandalul telefoanelor ascultate abuziv in campania electorala din anul 1992 si ca se sfortau sa demonstreze ca astfel de lucruri nu se mai intampla, ,,exceptiile" fiind cazuri de abuzuri personale, neasumate de catre institutie.

    ,,Interesul" lor, nu numai ca nu intra in contradictie cu interesul meu, dar se si suprapunea peste datoria mea profesionala de a descoperi, proba si inculpa asemenea infractiuni si infractori, fie si cu ,,banala" denumire de abuz in serviciu.

   ,,Isprava" mea a ramas unica in istoria procuraturii, fiind prima si ultima data cand un procuror isi permitea sa ignore ,,statul in stat" pe care il reprezenta institutia ce gestiona corespondenta noastra telefonica. Era si prima data cand un procuror, fara politie ori SRI, facea panda si filaj (vreo 2 ore), urmate de o descindere cu pistolul in mana si cu o echipa tehnica incropita pe cont propriu, fara a folosi cameramanul institutiei, ca de specialisti proprii nici nu putea fi vorba.

   Actiunea mea a reusit sa sparga  ,,centura de castitate" a ceea ce azi am numi STS-ul. SRI-ul a reusit sa-si faca nitica ordine in propria ograda. Comisia parlamentara de control a activitatii SRI, condusa in acea vreme de taranistul Ion Predescu, m-a audiat pentru a se confirma inca o data ca abuzul descoperit si probat de mine nu avea  o baza institutionala, ci una intemeiata pe cumetrii personale si amantlacuri perverse. In ce ne priveste pe noi, procurorii, noi nu eram inca pregatiti sa ne facem ordine in ograda. Dosarul mi-a fost luat, procedural desigur, de procurorul-cretin-sef de la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Cluj si motrosit dupa un algoritm de-a dreptul stahanovist.

  S-a scris mult in presa despre isprava aceasta la vremea respectiva. S-a legendat si mai mult, la nivelul barfelor colegiale. Intrucat, pe fondul acestei ultime picaturi de pahar, am plecat cu demisie din parchet, s-a barfit ca as fi fost dat afara, ca as fi fost constrans sa-mi dau demisia. Adevarul e ca am plecat absolut in mod voluntar, independent de vreo pornire de moment, dupa ce timp de o saptamana domnul Roşca a staruit sa revin asupra deciziei mele, si ...ca as fi plecat oricum.; cei 5 ani de procuror ma transformau incet, parşiv si acaparator in ceva ce nu doream sa fiu... 

  La cativa ani distanta si dupa ce deja aflasem si alte dedesubturi cu ocazia audierii in Comisia parlamentara, Mircea mi-a marturisit ca directionarea spetei spre mine s-a facut dupa ce la nivelul conducerii centrale a SRI s-a pus problema daca exista un procuror capabil sa duca flagrantul pana la capat, astfel incat oalele sa nu se sparga iarasi in capul lor. Mircea a zis ca da, si m-a indicat pe mine.

   Mi-a mai marturisit ca, in timpul actiunii fusesem dublati (vorbesc la plural pentru ca imi luasem si eu ca ajutor pe ,,ucenicul" H. Baias, ) de o echipa a lor de filaj, iar, la sfarsitul actiunii, aceia ar fi exclamat : ,,frate, da' Costin e mai bun ca noi la filaj operativ!'"

   La cate o bere, cand eram doar noi doi, ne placea sa ne autoprovocam la marturisiri: - Hai, mai spune-mi o data, chiar nu i-ai zis lui Baias decat pe podul de pe Sasar unde il duci? Dar de unde ati stiut voi cand o sa iasa ala din centrala dupa placinte?" E adevarat ca era plin de telefoane conectate ,,la masa"?"

  - Hai, mai bine spune-mi tu, Mircea, cum a fost cand te-au spanzurat ungurii aia?"

                                                                      ***

In dimineata aceea a unei zile de sâmbata, Gherghel si Mircea mi-au propus o zi in Defileul Lăpusului, cu argumentul convingator pentru mine ca acolo nu exista semnal gsm. Il luasera cu ei, ca sofer si bucatar, pe cel mai bun pescar din trupa lor, Rica, dar eu imi doream pur si simplu o zi de deconectare totala in salbaticia defileului.

   - ,,Astea sunt bune, ca trage scobarul la ele" a spus Mircea, luand din visinul pe care-l aveam in curtea casei un pumn de visine.

   Cu un ARO de teren, am trecut dealul Copalnicului si am coborat spre defileu, prin catunul Groape, apoi pe langa niste holde de porumb, pana aproape de apa, undeva in zona Dealului .ulii.

   Am petrecut ziua facand plaja, scaldandu-ne, explorand o gura de mina parasita din zona, palavragind, si, desigur, incercand sa prindem pesti macar pentru o cina in patru.

   Mai cu seama, ne-am bucurat de linistea aceea atemporala, care pe mine m-a facut sa exclam (si, apoi, sa denumesc albumul foto facut atunci): Pe aici, doar Dumnezeu a mai calcat!

   Ziua s-a scurs, insa, mult prea repede si s-a prelins in argintiul amurgirii, fara ca pescarii mei sa fi prins vreun peste, macar cat sa-mi arate si mie, novicele intr-ale pescuitului, cum arata un scobar. Ne pregateam sa strangem lucrurile, cand Mircea si-a amintit de visinele luate din curtea casei mele. Aproape in deradere, a pus una in carligul unditei si, minune, la nici zece minute, undita a inceput sa miste: din stralucirea aceea unica a apelor Lapusului, a iesit la lumina un scobar cu solzi verzui-aurii, de o frumusete inconfundabila, mult peste cea a pastravului..

   Tigaia a fost pusa urgent pe foc, caci pana atunci ne rezumaseram doar la proviziile puse de acasa si uleiul a inceput sa sfaraie parca si el nerabdator.

   - ,,Tot nu ne ajunge la toti patru",  am incercat eu, timid, sa salvez viata pestisorului auriu..

   - ,,Daca este pestisorul cu cele 3 dorinte?", am mai  facut o tentativa, cand am vazut ca primul argument nu tine.

   - ,,Si...care e dorinta ta pentru pestisorul cu dorinte?', m-a intrebat Mircea, desi cutitul cred ca incepuse sa spintece burta scobarului auriu.

   - ,, Vreau ca, acum. din apele Lapusului sa iasa o nimfa nimfomana, tzatzoasa, ca sa va ogoiasca pornirile astea barbare!"

   Au ras de mine, am ras si eu dar, cand deja ma resemnasem ca bietul pestisor a avut o zi cu ghinion, il simt pe Mircea ca ma trage agitat de mana si imi arata , fara sa zica nimic, inspre rau, la vreo 70 metri distanta in aval.

  O ,,nimfa" , goala pusca, tocmai intra in apele linistite ale Lapusului!

   Degeaba ne-am amintit cu totii ca, atunci cand am intrat in gura de mina, vazuseram o lada cu alimente, puse la rece!

   Degeaba insistam chiar ca auziseram ceva mai pe la amiaza niste copii jucandu-se undeva dupa cotul dealului.

   Degeaba, holbandu-ne mai bine, ne-am dat cu parerea ca nu e chiar goala, ca se daduse cu namol peste costumul de baie!

   Degeaba...

   Mircea privea, mut de uimire, cand la ,,nimfa" din apa, cand la pestisorul din tigaie...

                                                                         ***

Altadata, Gherghel, care ma stia de...specialist in recoltatul sevei de mesteacan😁, mi-a propus sa mergem dupa seva de mesteacan in zona Prelucilor.  Nu stiu daca Mircea a venit cu noi de dragul sevei de mesteacan, de dragul mestecenilor (bettula bettulinis) ori, pur si simplu, de dragul de a fi toti trei impreuna, in salbaticia naturii.

   Intr-adevar, acolo in zona Prelucilor, pe versantii nordici ai Dealurilor Copalnicului, am gasit cei mai vigurosi mesteceni vazuti vreodata. Datorita expunerii nordice, vegetatia era mai intarziata cu 2-3 saptamani, astfel ca, timp de o saptamana, am facut zilnic cate o escapada, recoltand atunci peste 6o litri de seva.

  Stiam ca Mircea nu isi incheia ziua fara o cana de vin, asa ca mi-am permis sa glumesc cu el, spunandu-i pe tonul cel mai serios ca seva de mesteacan trebuie musai pe stomacul gol si ca intra in conflict cu...paharul de vin. El m-a asigurat ca va urma cura recomandata de mine, dar eu am simtit inca din sclipirea jucausa a privirii lui ca avea dileme legat de incompatibilitatea dintre seva si vin..

  Dupa o luna de zile, cand am mers din nou la Preluca sa tamaduim ranile provocate mestecenilor, in timp ce degustam o horinca de nintose si o pasca cu branza dulce, ca era a doua zi de Pasti, Mircea a inceput sa rada ghidus, cu o usoara roseata in obraji, pregatit sa ne faca o marturisire;

   - Adevarul e ca n-am putut renunta la paharul de vin, am pus seva in ghivecele cu flori din apartament!

   Ne-a mai spus atunci ca Mariuca, sotia lui, nu intelegea nicidecum ce s-a intamplat cu florile de s-au pornit dintr-o data pe vegetatie, aproape sa infloreasca, desi afara inca mai fulguia..

                                                                       ***

In seara acestei zile, se implinesc 8 ani de cand prietenul nostru comun mi-a dat cea mai cumplit de trista veste pe care o puteam primi in legatura cu Mircea. In mod cinic, ceea ce nu reusisera ungurii  la Odorheu, a reusit un nemernic de etnie maghiara, un ticalos care facea drifturi pe strazile orasului Baia Mare....

   In vremea aceea ne mai vedeam la Boema, la Sorin, tanarul acela pasionat de istorie. Mi-am reprosat ca n-am fost acolo in seara aceea... Poate orele, secundele, clipele s-ar fi asezat altfel...

   ,,Mestecenii cu presimtiri / Se zbat in vant ca niste miri" , ma punea mereu sa-i amintesc versurile acestea eseniene, atat de des incat il suspectam ca doar vrea sa le auda spuse de mine, pentru ca el avea o memorie fantastica, putea sa ne recite din Paunescu ore in sir...

   In curtea casei mele, am plantat, spre curiozitatea tuturor, in loc de pomi fructiferi ori plante ornamentale, trei mesteceni ingemanati.. Nepotul meu va trebui sa stie ca ei sunt acolo in memoria unei prietenii cum rar a mai fost, cum rar va mai fi...

Autor: Emil COSTIN