Florin Cîţu continuă să fie unul dintre cei mai activi teoreticieni ai viitorului imediat. Aproape zilnic propune modificări, vorbeşte despre soluţii care ar fi putut fi deja adoptate atât de fostele guverne cât şi de guvernul pe care l-a condus.
Este greu de separat care dintre propuneri le enunţă în calitate de preşedinte al PNL şi care din poziţia de economist, de specialist.
Una dintre aceste propuneri vizează creşterea vârstei de pensionare la 70 de ani. Nu avem date care să arate dacă proiectul de lege are în vedere şi creşterea vârstei de pensionare a categoriilor socio-profesionale care în prezent permit pensionarea personalului militarizat după 45 de ani.
Pensionările anticipate au condus şi la acordarea aşa-ziselor pensii speciale. Subiectul frământă societatea românească de ani buni, creând în rândul opiniei publice o stare de inconfort social, inducând ideea de nedreptate ridicată la rangul de politică de stat.
Sigur, fostul premier poate fi întrebat dacă în afară de a vorbi despre marile probleme cu care se confruntă populaţia României a şi făcut ceva.
Punând pe două coloane ce a fost în timpul guvernelor PSD şi ce s-a schimbat după ce a ajuns PNL la guvernare nu s-ar găsi foarte multe lucruri esenţiale. S-a schimbat câte ceva, nu în sens radical. Mai mult s-a cârpit decât s-a construit o nouă arhitectură social-economică demnă de a fi remarcată.
S-au schimbat mai degrabă persoane, prim miniştri, miniştri, şefi de instituţii decât starea lucrurilor.
Prin fapte, diferenţa dintre PSD şi PNL este nesesizabilă. Cutare politician ştim că este liberal nu prin ideile pe care le expune, ci pentru că spune că face parte din PNL. Discursul unui social-democrat se recunoaşte din faptul că repetă de fiecare dată când are ocazia că trebuie mărite pensiile şi pentru că sub poza lui se titrează că reprezintă PSD.
Nivelul teoretic al actualilor politicieni este pe cât de mediocru pe atât de virulent la adresa adversarilor. De remarcat că în spaţiul public PSD şi PNL se afişează ca adversari, nu ca parteneri de guvernare.
Dacă nu se înţeleg în problema PNRR, dacă nu cad de acord în privinţa pensiilor, a investiţiilor, dacă un partid susţine certificatul verde, altul nu-l susţine, unde să căutăm punctele comune ale acestei guvernări?
Un punct care uneşte cele două partide guvernamentale ar trebui să fie instituţia prezidenţială. Între preşedintele Iohannis şi PSD s-a decretat un adevărat război rece. Mai lipseşte doar un zid efectiv.
Spiritul zidului Berlinului este mai prezent ca niciodată în viaţa politică. Măcar în timpul preşedintelui Băsescu războiul era pe faţă. Disputele au dus până la urmă la o alianţă PSD-PNL împotriva preşedintelui Traian Băsescu.
Neutralitatea nedeclarată a preşedintelui Klaus Iohannis faţă de PSD afectează şi relaţiile cu PNL. Relaţiile dintre preşedinte şi Nicolae Ciucă nu par să mai fie influenţate de faptul că premierul face parte din PNL. Preşedintele pare supărat şi pe PNL. Mai precis, nu-i pasă de PNL.
Nici urmă din entuziasmul cu care s-a antrenat în campania electorală din PNL în anul 2021, ţinând partea lui Florin Cîţu. Este adevărat că a renunţat şi la critica la adresa PSD.
Asta înseamnă până la urmă un preşedinte echidistant politic. Problema este că românilor nu le place niciun preşedinte implicat politic, dar niciunul echidistant.
Klaus Iohannis are meritul de a fi primul preşedinte al României care reuşeşte să demonstreze ce înseamnă un preşedinte echidistant, aşa cum scrie la Constituţie. Că lumea pune semnul egal între un preşedinte echidistant şi unul „care nu face nimic” este pe cât de adevărat pe atât de neplăcut şi dureros.
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia
zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu