Așa cum omul are înclinația genetică spre păcat, minciună și strâmbătate, iar nu spre virtute, adevăr și dreptate, tot astfel societățile înclină mai degrabă către sărăcie și nefericire decât înspre prosperitate și fericire. Căci toate comunitățile umane (de la cele mai simple, cum ar fi familia, până la cele mai complexe – popoare, națiuni, conglomerate de națiuni) sunt în definitiv niște sisteme în necontenită mișcare și transformare, cu siguranță cele mai complexe și mai dificile sisteme pe care mintea omului caută să le cunoască, să le organizeze și să le dirijeze.
În chip asemănător
celorlalte tipuri de sisteme, comunitățile umane (sistemele sociale) sunt
formate din indivizi (elemente) și din multitudinea relațiilor statornicite
între aceștia – fie relații de consangvinitate, fie relații de liberă asociere,
fie (grosul acestora) relații impuse prin legi cu caracter general și
obligatoriu.
Dificultatea înțelegerii
și supervizării unor astfel de sisteme decurge atât din diferențele
psiho-mentale dintre indivizii alcătuitori (înzestrare intelectuală, grad de
cultură, nivel de pregătire profesională, rolul atribuit factorului moral prin
credință și educație etc.), cât și din complicatele raporturi statornicite între
aceștia, deopotrivă de tradiție (vechi mecanisme de atitudine socială) și de
legile emise de-a lungul timpului în vederea preîntâmpinării inerentelor
conflicte generate de derapaje, care toate la un loc au menirea să facă
sistemul social măcar mai ușor suportabil de către majoritatea cetățenilor, dacă
armonizarea general umană rămâne pe mai departe un vis al utopiștilor.
Iată motivul pentru care
cârmuitorii de pretutindeni acordă prioritate principiului Decât dezordine, mai bine nedreptate, chiar dacă unii dintre ei or
fi fost cândva animați de idealuri precum binele și fraternitatea generală...
Revenind la conceptul de sărăcie, trebuie subliniat că, deși ea
(sărăcia) nu este un viciu decât conjugată cu degradarea moral-sprituală,
ipostază în care cu adevărat se fac simțiți colții mizeriei și dezastruoasele
consecințe ce decurg de-aici pentru sănătatea unei societăți, totuși, nicio
societate nu poate cunoaște prosperitatea reală atunci când majoritatea
cetățenilor sunt săraci și timorați.
Ce-i de preferat, sărăcia
materială ori cea spirituală?
Marile și plinele de
învățăminte exemple din morala și filosofia universală pun în evidență
necesitatea acceptării sărăciei exterioare de către cel care dorește bogăția și
pacea lăuntrică: Nemuritorul Buddha (Sakya-Muni) n-a șovăit să-și lepede
privilegiile de prinț și să caute singurătatea, conștient fiind că numai prin
meditație și asceză poate cunoaște ataraxia și prin ea fericirea eliberării
depline; două sute de ani mai târziu, Socrate, acest nemuritor prinț al
gândirii libere și curajoase, le-a oferit semenilor memorabile mostre din
disprețul său suveran față de fast și bogăție; iar mai presus de toți,
Mântuitorul Iisus s-a afirmat drept dușmanul neîmpăcat al bogățiilor adunate pe
pământ, „unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții”.
Câți dintre slujitorii
bisericilor din toate timpurile au urmat pilda și îndemnurile Învățătorului?
Orientându-ne după opulența catolică, opulență împotriva căreia s-a ridicat
Reforma (a doua mare schismă a creștinismului) și luând aminte la belșugul
etalat de cam toți slujitorii bisericii orientale, avem dovada concludentă că
numărul adevăraților urmași ai apostolilor este jenant de mic.
Căci bisericile nu numai
că au admis și continuă să admită bogăția, dar chiar se zbat din răsputeri să
înșface noi și variate bunuri (donații libere ori impuse sub formă de
zeciuială, diverse tranzacționări de acțiuni și alte valori etc.), banii și
avantajele materiale, oferite la schimb, fiind de cele mai multe ori singura
modalitate, pe cât de concretă pe atât de convingătoare, în acțiunile de
atragere a neofiților, respectiv – așa ca în cazul bisericilor neoprotestante –
în ofensiva răspândirii crezului „până la marginile pământului”.
Este adevărat că mai sunt
pe ici, pe colo fețe bisericești care și-au făcut o datorie de conștiință din a
trăi sobru, ba chiar la limita sărăciei, lucru demn de toată cinstea și prin
aceea că astfel de existențe pilduitoare ilustrează netemeinicia sofismelor
utilizate de regulă de către protipendada clericală pentru a-și justifica rușinoasa
și neîntrerupta contradicție dintre vorbe și fapte, precum mult invocata spusă Să faci ceea ce zice popa, nu ceea ce face
el...
Că bogăția reprezintă o
stare exterioară și absolut întâmplătoare pentru om, rezultă cu prisosință și
din exemplul dat de aceia care deodată, din îndemnuri doar de ei auzite, se
hotărăsc să-și împartă averea celor defavorizați de soartă. Scriitorul Lev
Tolstoi este prin el însuși un exemplu în acest sens, iar în scrieri ne înfățișează,
la un înalt nivel artistic, schimbarea radicală petrecută în viața părintelui
Serghi din splendida nuvelă cu acest nume, după ce în urma unei decepții în
dragoste, tînărul ofițer Stepan Kasatski renunță la avere și carieră pentru a
se călugări, respectiv prin prințul Nehliudov din romanul Învierea, cel care la rândul lui renunță la toate pentru a-și urma
fosta iubită în Siberia, după ce aceasta o apucă, din vina lui, pe căi greșite
și ajunge să fie condamnată pentru încurcăturile în care o vâră meseria de
prostituată.
Dar trebuie să facem distincție
între sărăcia impusă și sărăcia autoimpusă. Prima formă ține
aproape în exclusivitate de carențele organizatorice și de nepriceperea,
combinată cel mai adesea cu corupția gestionarilor averii unei țări – guvernanții
și oamenii lor de încredere/de paie din
teritoriu.
Cum acest păgubitor
fenomen este tipic pentru România zilelor noastre, în partea a doua a
prezentului articol îi voi acorda cuvenita atenție...
Negreșit că sărăcia se
datorează și unor factori aflați în inseparabilă legătură cu firea individului,
cum ar fi lipsa de îndrăzneală a acestuia și – de ce nu? – ghinioanele ce se
țin scai de el.
Oricare ar fi cauza,
sărăcia reprezintă principala sursă de erodare moral-spirituală și biologică a
celor mai mulți dintre membrii unei societăți, precum și de încordare a
relațiilor dintre ei, încordare care cu necesitate tinde spre conflict.
Sărăcia autoimpusă este apanajul firilor dârze, de-o înaltă ținută
axiologică, dar și a firilor excentric-veleitare. Însă mesajul veleitarilor
este limitat, căci el se datorează plictiselii, teribilismului ori dorinței
de-a șoca. Rezultă că numai persoanele din prima categorie sunt purtătoarele
năzuințelor evanghelice, grație acelei atitudini rare, fecundată de generozitate
și iubire sinceră. Fiind impusă doar de hotărârile hrănite cu credința în forța
transfiguratoare a dragostei, măreția acestui comportament nu poate fi egalată
decât de măreția imboldului său moral.
Și atunci, este bogăția
necesară sau nu este?
Cred că bogăția ca scop în
sine nu numai că nu e de dorit, din pricina distorsiunilor
spiritual-conceptuale și sociale pe care invariabil le generează, dar e cât se
poate de nocivă prin influența tiranică exercitată asupra indivizilor și
grupurilor umane, prin invidiile cărora le dă naștere și prin competițiile
nimicitoare pe care le antrenează.
Este adevărat că o
situație materială bună se constituie într-o liniștitoare și productivă
certitudine pentru spiritul pornit pe calea acumulării de bogății nepieritoare.
Dacă Platon și Goethe, bunăoară, ar fi fost hărțuiți de lipsuri și de grijile
sâcâitoare ale imediatului, oare cât ar fi izbutit ei să finalizeze din ceea ce
au dat umanității? Greu de răspuns la această întrebare, deoarece geniile
posedă resurse nebănuite de rostire întru eternitate...
La celălalt pol se
situează viața plină de neprevăzut și privațiuni a inegalabilului François
Villon, precum și aceea a pictorului Vincent van Gogh. Dar creațiile celor doi,
mai degrabă impulsionate decât frânate de precaritatea mijloacelor materiale,
și-au ocupat cu autoritate locul binemeritat din loja de onoare a culturii
universale.
Așadar, o situație
materială bună poate fi socotită cel mult ca o posibilitate în plus pentru
împlinirea celor hărăzite de favoarea divină, nicidecum ca o condiție impusă
destinului.
*
Vorbeam mai sus de cele două
linii de forță ale guvernanților români – incompetența și corupția, pe care
sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a țării.
Și în regimul bolșevic
erau, har Domnului, destui incompetenți, căci Universitatea „Ștefan Gheorghiu”
chiar pentru așa ceva a fost înființată: Să dea cât de cât un lustru
intelectual acelor activiști, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutați și
trimiși pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de
clănțăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate
nivelurile și în toate compartimentele sociale.
Evident, întrucât scopul
declarat al acestei instituții de tristă amintire era acela de-a crea cadre de
nădejde pentru politica agresivă a partidului bolșevic, trierea aspiranților se
făcea pe bază de dosar, conform „înțeleptului” principiu „Câte locuri, atâția
candidați”...
Dar ce să ne mirăm de ce-a
fost la acea vreme, când în zilele noastre noțiunea de examen este pe cale de
dispariție, ba mai mult, unele dintre universitățile apărute după Decembrie ʼ89
ca ciupercile după ploaie, își asigură necesarul de cursanți doar cu ajutorul
generos al absolvenților...fără bacalaureat.
La urma urmei o admirabilă
continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii
dintre activiștii de frunte ai partidului comunist se trezeau „studenți” mai
înainte ca ei să-și terminat liceul. Și atunci, pentru ca voia partidului să
fie deplină, așa ca în zicala cu nutrețul întreg și rumegătoarele sătule,
pentru cei în cauză s-au înființat cursurile fără frecvență, adevărată mană
cerească și pentru alții.
Ar mai fi de adăugat că
printr-o corectă comparație, incompetența antedecembristă ni se prezintă azi ca
fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două
motive:
1)Este adevărat că politica promovată de partidul bolșevic țintea
nelibertatea și sterilizarea intelectuală, dar tot așa de adevărat este că țara
nu era înglodată în datorii externe, că șomajul era cunoscut pe aceste
meleaguri doar din citite și auzite și că tot românul putea sta liniștit în
ceea ce privește locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrânețe.
Prin urmare, cu toate
erorile de fond ale industrializării haotice și ale urbanizării turbate, se
poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai
aproape de nevoile vitale ale omului de rând.
A, că apăruse în acele
timpuri pătura subțire a privilegiaților nomenklaturiști și cea a învârtiților
cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric și
presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero!
Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor,
mână în mână cu ticăloșii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic
și material pentru România cu niște oficiali aproape nebăgați în seamă de
străini și cu hoardele sale de traseiști, situați în vecinătatea delictului?
Chiar dacă milioane de
români onești trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu
economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, țara sărăcește de la un
an la altul, numărul șomerilor și al dezrădăcinaților crește într-un ritm mai
mult decât îngrijorător, iar avalanșa datoriei externe stă gata-gata să o
pornească la vale peste disperarea celor mulți și peste îngâmfarea celor
puțini.
Ce folos că galantarele
supermagazinelor sunt doldora de produse străine, atrăgător ambalate, dacă
buzunarele grosului clienților sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură
este mai umilitoare și mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când
el avea niscaiva bani și vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de
azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul
Iov?!...
2)Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din
cele două perioade – ante și postdecembristă, cu diplomele care le atestă
școlile isprăvite.
Ei bine, dacă Nicolae
Ceaușescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar
neîmplinit, dacă soția sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea
achiziționării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare
științifică și dacă unii dintre miniștrii de-atunci erau croiți după calapodul
intelectual al șefului lor, conducătorii postdecembriști ai românilor fac mare
tam-tam de școlile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite
în străinătate.
Carevasăzică, nu numai că
moda inaugurată de sărmana Elena Ceaușescu, cu diplome achiziționate în
condiții suspecte, a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent
încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către
aleși că, în cei 32 de ani scurși de la Decembriadă, am avut parte de cele mai
nedemne exemplare, extrase de vrerea neinspirată a boborului din străfundurile ființei sale, nu doar la capitolul bune
intenții (înzestrare morală), ci și la cel al studiilor (înzestrare
intelectuală).
Asta fiind starea de
lucruri reală cu aleșii postdecenbriști, este firesc să te întrebi și apoi să
întrebi: Cum naiba se explică faptul că țara a fost preluată fără datorii în
Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanțe, iar după 32 de ani de guvernări
profund (ne)democratice a ajuns la coada țărilor din Uniunea Europeană și cu o
datorie de peste 120 de miliarde euro?...
Dacă nu cedăm
binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama
fatalității, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus
faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări și țări.
Și când te gândești că
Germania și Japonia n-au avut nevoie de atâția ani ca să se smulgă din molozul
celei de-a doua conflagrații mondiale pentru a intra în grupul de elită al
celor mai industrializate state din lume!
Dar iată alte două
paradoxuri moșite de perioada postdecembristă, la care, după cum se vede,
România n-are de gând să renunțe cu una cu două:
a)Paradoxul dintre
uriașele resurse agricole ale țării (pământ bun de uns pe pâine) și penibila sa
postură de importatoare a circa 80% din
necesarul de alimente. Unde sunt numeroșii noștri specialiști și cum de nu văd
că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne
impune ca țară producătoare, nu doar consumatoare, între partenerii din Uniunea
Europeană? Da, căci numai în acest chip am fi putut să susținem că suntem ce-am
fost, ba chiar mai mult...
b)Paradoxul dintre
eforturile depuse pentru obținerea specialiștilor și condamnabila ușurință cu
care ei sunt lăsați de autorități să plece în străinătate, astfel ca țările
bogate (vestice) să devină și mai bogate, iar românii tot mai săraci.
Deși se știe prea bine că
pământul și materia cenușie reprezintă cele două locomotive de mare forță care
trag națiunile moderne înspre reala prosperitate, iată că România își permite
să le folosească doar în parte (deja cam jumătate din pământul ei este
înstrăinat) și numai la standardele prevăzute de oficialii/răufăcătorii
europeni pentru colonii, ceea ce înseamnă întreaga economie pusă pe butuci,
educația așijderea și un gol populațional de peste cinci milioane suflete.
De unde se vede limpede că
lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaș normal, adică al
muncii productive și corect plătită, atâta timp cât agricultura va rămâne cenușăreasa economiei noastre muribunde și
atâta timp cât conducătorii conjuncturali vor continua să spună public că Nemulțumiții n-au decât să plece din țară.
Păi chiar asta fac oamenii
de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloși – pleacă din România,
nemulțumiți până la ofensă de modul cum sunt tratați și retribuiți!
Cât privește corupția, apoi ea este o plagă atât de
înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiți și în sistemul
lor instituțional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia
după eliminarea focarului de infecție de pe Dâmbovița (și nu numai). Ceea ce, desigur, se poate realiza fie
printr-o reîmpărțire administrativ-teritorială a acelor părți din Europa neunită
care produc și exportă doar probleme, fie prin preluarea unor atribuții ale statelor membre
de către instituțiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul
unic de Externe, respectiv cel al Apărării etc. La drept vorbind, idiotul ăsta
de paralelism instituțional (aceleași instituții la nivel
supranațional/european și în fiecare stat membru) este deodată caraghios,
ineficient și bugetivor. De pildă, Comisia Europeană are vreo 50.000 de
aflători în treabă (pe ăștia cine dracu-i alege?!), toți plătiți și tratați
regește, dar fiecare stat membru al Uniunii cheltuie în continuare o mulțime de
bani cu așa zișii diplomați ai ambasadelor și consulatelor (inclusiv pe
teritoriul acestui conglomerat politico-economic), care cu toții trebuie să
facă...politica bruxelleză. Păi n-ar fi mult mai simplu și mai eficient ca
Uniunea să-și trimită mâncătorii de rahat în celelalte țări ale lumii și pe
banii ei?...
Sighetu Marmației George Petrovai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu