Ziua Naţională a Lecturii. Caz concret: Satu Mare

 

                                                                            de Dumitru Păcuraru

Încă o formă fără fond? Încă o propunere legislativă populistă, alături de ziua biciclistului, de ziua ficatului, de ziua inimii, de ziua profesorului, ziua recunoştinţei, ziua educaţiei, ziua ceferistului, ziua minerului şi toate zilele cunoscute sau necunoscute marelui public. Va curge multă apă pe Dunăre, pe Someş, pe Tisa, pe Prut, până Ziua Naţională a Culturii, 15 ianuarie, se va bucura de aceeaşi popularitate ca Valentine’s Day. Stabilită a  doua zi după Ziua Îndrăgostiţilor, Ziua Naţională a Lecturii, face din 15 februarie un reper cultural imposibil de sărbătorit fără aportul nemijlocit al scriitorilor. Într-un fel, 15 februarie devine o zi cu totul aparte pentru cei ce întreţin vie creaţia literară, literatura naţională în fond.

Fiecare judeţ, fiecare localitate, fiecare instituţie va alege modalitatea de a marca noua sărbătoare. Rămâne de văzut cum se va desfăşura, acum şi în viitor această zi zis naţională a lecturii într-un judeţ multicultural.

Într-un judeţ multilingvistic precum este Satu Mare, competiţia nu este între cultura maghiară şi cultura română, competiţia nu este între două civilizaţii diferite, ci o absurdă întrecere între cine poate ridica mai multe statui reprezentative pentru naţia lui, cine poate da mai multe nume de şcoli şi străzi româneşti sau maghiare,  între cine poate depune mai multe coroane de flori la statuia dr. Vasile Lucaciu sau la statuia lui Petofi Şandor.

Trotuarele, betonul, drumurile betonate, sunt pentru toţi, pentru români şi unguri, dar statuile, numele de străzi şi şcoli, sunt fie pentru unguri, fie pentru români. Din păcate, acesta tinde să fie adevărul.

Au scăpat din această competiţie nedemnă pentru secolul 21 revistele literare, expoziţiile de artă, o parte din spectacolele de teatru, muzica de la Filarmonica Dinu Lipatti, dar şi acţiunile în care se poate mânca şi bea, gen Ziua Oraşului Satu Mare şi Partium, pentru că din păcate doar aceste două mari manifestări publice există.

Adevărata competiţie culturală este între Eminescu şi Petofi, între dr. Vasile Lucaciu şi Szecenyi Istvan, între Ady Endre şi Lucian Blaga, dar, revenind în prezent, între George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Dumitru Păcuraru, Felician Pop, Robert Lazlo şi scriitorii maghiari sătmăreni de azi. Câte nume sonore, cu impact naţional, pot fi invocate? Mai multe din literatura de expresie românească, mai puţine, din păcate puţine sau deloc pentru literatura maghiară. De ce? Pentru că liderii partidelor se concentrează pe gesturi simbolice, pe numărul de funcţii pe care le pot obţine, pe „investiţii strategice”,  iar în cazul UDMR nu pe cultura, nu pe civilizaţia maghiară, pe simbolistică.

Singurul domeniu în care nu poate fi urmărită o competiţie între români şi maghiari pare să fie sistemul juridic. Nu acelaşi lucru se poate spune despre o instituţie precum SRI.

Dincolo de voinţa politică, tradiţiile româneşti, maghiare, germane, ucrainene, se intersectează, se suprapun, merg în paralel, supravieţuisc prin aportul şi pasiune unor persoane şi nu a instituţiilor.

Instituţionalizarea culturii este o formulă de supravieţuire verificată în timp. Cultura scrisă şi arta plastică sunt singurele formule de manifestare artistică neinstituţionalizate. Nu există un statut al scriitorului, un statut al artistului plastic. Actorul, muzicianul, este angajat la teatru sau la filarmonică. Scriitorul nu are această şansă, indiferent câte cărţi a publicat, câte premii a luat, câte cronici literare are. La fel se întâmplă şi în cazul artistului plastic. Se descurcă fiecare singur, câştigându-şi existenţa practicând o meserie străină vocaţiei sale.

Să ne imaginăm cum ar arăta lumea fără cărţi. Ca în perioada omului primitiv.

Nicio o zi specială zisă a lecturii, nicio sută de sărbători dedicate culturii, nu salvează cultura propriu-zisă. Situaţia nu se regăseşte doar în România, ci peste tot în lume. Există o criză a culturii, iar de aici până la o criză a civilizaţiei nu este decât un pas. Chiar în această perioadă umanitatea traversează o criză a civilizaţiei pe care omul a creat-o secol după secol, punând carte peste carte.

Probabil lumea se va întreba ce vor, de fapt, oamenii aceştia care nu au nimic altceva mai bun de făcut decât să scrie. Un răspuns scurt: vor să civilizeze, vor să educe, vor să lase în istorie o urmă a timpului lor.

A pleda cauza scriitorului, român, maghiar, de orice naţie, este inutil. Desemnarea unei Zile Naţionale a Lecturii este un gest simbolic nu lipsit de semnificaţie într-o lume cu oameni tot mai puţin instruiţi, nu doar inculţi, ci de-a dreptul refractari actului cultural. Aşa o fi fost dintotdeauna? În toate timpurile doar o mână de oameni, doar grupuri foarte restrânse, şi-a luat sarcina de a civiliza semenii prin carte, prin opere artistice, prin arhitectură, prin muzică, prin teatru. Este suficient să se ştie acest lucru pentru ca, în cazul lecturii, scriitorul să simtă că munca lui nu este în zadar.