Cine vrea să fie ministru?

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

De câteva săptămâni bune, presa vântură știrea că va fi o remaniere guvernamentală. Comentatorii s-au dat la întrecere să afle numele celor vizați cu plecarea. Oare schimbarea miniștrilor este un moft politic, sau demnitarii au căzut la proba competenței? Se pare că este dificil să-i întrezărești calitățile atunci când partidul își desemnează reprezentantul. Sunt criterii suficient de ascunse. După ce a ocupat fotoliul, ne dăm seama că omul nu prea le are cu domeniul. Unii o mai nimeresc. Mai nou, cea mai agreată strategie este să practici politica tăcerii. Stai liniștit, după ușa capitonată, și nu răspunzi la întrebările cetățenilor. Așa că noi vorbim singuri, ori privim girueta vorbelor de la televizor. Care se învârte cu o viteză că nu pricepi mare lucru. Mă întreb și eu: cum trebuie să fie un ministru pentru a fi bun? După ce criterii sunt selectați atunci când li se oferă râvnitul scaun? Că sunt deștepți?

Ce-o mai fi însemnând astăzi a fi om deștept, când scara valorilor în politică s-a cam prăbușit. Că au experiență în domeniu? Vedem cu ochiul liber că nu sunt căutați după asemenea calități. Se mai nimeresc și pricepuți în posturi, dar au o putere limitată. Se practică viața în cruciș. Un electronist a fost la agricultură, un inginer constructor a girat educația. Și pilde sunt suficiente. Rămân la părerea că ei urcă în aceste funcții de mare răspundere fiind recomandați de puterea politică a partidului din fac parte. La acest nivel trebuie căutată intuiția valorii omului. Încă pentru mulți, rangul de ministru produce emoție și reverență. Când vine la școală se știe din vreme, și se vopsește peretele din față.

Mai nou, ministrul nu mai umblă prin școli. Își face lecția la televizor. Revin la întrebarea mea: cum trebuie să fie un ministru pentru a fi socotit bun? Se poate metamorfoza personajul peste noapte? Că o școală de pregătit miniștri nu am auzit să fie în lume. Am cunoscut câțiva demnitari cu acest rang, cu care mi-am permis unele sincerități. Unii păreau pur și simplu emoționați. Alții păreau orgolioși, semn că funcția li se cuvenea. Nu puțini afișau un aer indiferent, ocolind dialogul despre problemele domeniului pe care-l păstoreau vremelnic. Se vedea limpede că purtau o pălărie prea mare pentru această demnitate. Călcau în străchini cu voia sau fără voia lor. Gafele erau scoase pe tarabă. Așa începe demolarea imaginii.

De ce este schimbat un ministru? Răspunsul este la îndemâna oricui. Nu-și face treaba! Chestiune greu de măsurat după câteva luni de mandat. Motivele demiterii unui ministru sunt mai delicate. Le aflăm doar întâmplător. Sau nu le aflăm niciodată. Recent, într-un dialog cu un profesor universitar, care cunoaște bine mediul puterii politice actuale, acesta îmi spunea că demnitarii sunt schimbați și dacă stau în calea unor interese de grup. Cum a fost cazul unui ministru de la fonduri europene. Mă întreb dacă oamenii aceștia chiar au vocația de a ocupa înalta demnitate?

Au fost și personaje care au compromis funcția. Unii se străduiesc, alții sunt nevăzuți. Poate sunt performanți și nu știm noi. Mult invocata transparență este necesară și la guvern. Acum se vorbește că la începutul lunii septembrie va avea loc o remaniere. Cică pleacă din post câte un ministru de la fiecare partid din coaliție. Putem să punem întrebarea, un pic malițioasă: cine vrea să fie ministru? În vremurile pe care le trăim, cu crize și războaie, acești demnitari au o misiune grea și de mare răspundere. Situația în lume, dar și la noi, pare scăpată de sub control. Este în derută. Nu mai este loc de discuții serioase pe termen lung. Simt o fractură între conducători și popor.

Țara este condusă prin decrete și ordonanțe. Și prezențe la televizor. Un guvern trebuie să vadă de țară și să-i apere demnitatea, suveranitatea, cât a mai rămas. Un ministru are nevoie de timp să-și pună proiectele în practică. Dacă ministrul Sorin Câmpeanu va fi schimbat, cele două legi ale învățământului, aflate în dezbatere, ar avea de suferit. Dar cine mai pune preț pe educația profundă? Că până acum, la acest minister, s-au perindat, din 1990, nu mai puțin de 29 de demnitari. Fiecare cu viziunea lui. Cu un surâs amar, ne putem aduce aminte de epigrama lui Păstorel, când Zăroni, din Băcia, a fost numit ministru al agriculturii.

Deocamdată eu îmi mențin întrebarea: cine vrea să fie ministru? Nu-i o simplă glumă. O asumare a unei funcții de acest gen presupune și răspundere, dar și pricepere. Mă refer la oamenii onești.